Select Page

Trecuseră treizeci de ani din ziua în care Baba Blodwen deschisese ușa cârciumii de pe dig și strigase din prag că Houlihan era un fecior de lele și-l blestemase să nu poată răbda pământul țeapăn sub picioare, iar pretutindeni să fie întâmpinat cu bucuria cu care erau așteptați piticii Dóinn și Nóinn. Nici atunci nimeni nu a știut de ce, cu atât mai puțin știau după atât amar de vreme. Până și Houlihan ridica din umeri, deși erau destui cei care îl bănuiau că nu fusese lipsit de vină în toată povestea. Unii ziceau că, pe când era flăcău, Houlihan o necinstise pe una dintre nepoatele cotoroanței, însă, atunci, de ce nu-l blestemase Baba Blodwen să i se usuce bărbăția? Alții spuneau că Houlihan jurase strâmb în fața unui jude în favoarea unui unchi al său, care câștigase astfel în proces vreo trei iugăre de pământ, însă, atunci, de ce nu-l blestemase Baba Blodwen să i se umfle limba? Sau dacă Houlihan văzuse ceva ce nu trebuia să vadă, cum ar fi fost un ibovnic ieșind tăcut pe fereastra din dos a unui iatac de fecioară promisă altcuiva, atunci, de ce nu-l blestemase Baba Blodwen să i se întunece privirea? La vreo săptămână după ce-l hulise pe Houlihan, Baba Blodwen murise fără a spune nimănui ce avusese cu el. 

Două lucruri erau fără tăgadă, acela că Houlihan nu-și găsise astâmpărul vreme de treizeci de ani și că în acest răstimp revenise de atâtea ori în cârciuma de pe dig, încât cei al locului, oamenii pestriți din Brim, începuseră să-l cunoască — țâncii, flăcăii, codanele, muierile, moșnegii și babornițele deopotrivă. Și nu doar că ajunseseră să-l cunoască, dar îi și învățaseră obiceiurile și călătoriile, atât cât puteau fi prevăzute, iar unii, uitându-se în calendar, se trezeau spunând:

— Uite, peste vreo două săptămâni trebuie să vină Moș Houlihan.

Nu prea mai vorbeau despre el în restul timpului căci, așa cum nimeni nu credea poveștile pe care el le spunea, tot așa nimeni nu credea nici poveștile despre el, iar cel care se trezea spunând o istorie despre Houlihan stârnea repede râsul dojenitor al celorlalți. Cum părul i se albise încă din tinerețe, la împlinirea vârstei de cincizeci de ani,  Houlihan avea deja un deceniu de când întorcea capul atunci când cineva striga „moșule”, „bătrâne”, „unchiule” sau „bunicule”.

Delaney, cârciumarul, deși nu-l avea întru totul la inimă, se obișnuise să-l vadă preț de câteva zile și nopți o dată la câteva luni și ajunsese să se gândească la el ca la unul dintre barzii de odinioară, care străbăteau țara în lung și-n lat, cântându-și poveștile și plătindu-și băutura și așternutul cu poezele meșteșugite. Doar că Houlihan Navigatorul nu se bucura de respectul de care se bucuraseră cândva barzii și nici nu plătea în poezele, ci în bani peșin, căci bani avea destui pentru trebuințele lui. Și chiar dacă nu ar fi avut, Delaney i-ar fi dat să bea pe datorie pentru că avea încredere în el și nu din altă pricină decât din aceea că ogarii cârciumii, patru dulăi mițoși, se bucurau când îl vedeau pe Houlihan și se culcau la picioarele lui, ba chiar într-o noapte, când crâșmarul îl dăduse afară pe marinar, sătul de toată zarva pe care o stârnea, își văzuse ogarii ieșind odată cu el. Pe la jumătatea nopții, ascultând vântul de afară și știind că Houlihan nu avea alt adăpost, Delaney se mai înmuiase și, când ieșise să-l caute și să-l cheme înapoi înăuntru, abia ce-l putuse dibui pe matelot printre trupurile îmblănite ale câinilor care se așezaseră în jurul lui să-i țină de cald. De atunci, cârciumarul îl mai lăsa pe Houlihan să doarmă în odaia din spate a crâșmei, pe aceeași saltea cu Rónán, văru-său, somnambulul care, din când în când, devenea agresiv prin somn și atunci îi căra pumni și picioare nefericitului Houlihan de-l învinețea, de cine se-ntâlnea cu el, văzându-i fața ca o pătlăgea indiană, ar fi crezut că era boxer, cum erau atâția irlandezi care salahoreau prin port. De multe ori, marinarul nici măcar nu se trezea sub ploaia de lovituri întrucât atunci când visa, lăsa în lumea oamenilor treji doar o carcasă nesimțitoare, pe când el era departe.

Houlihan își ocupase locul în cârciuma de pe dig și în acea seară cețoasă în care se făceau treizeci de ani de când Baba Blodwen îl hulise, mărunt, uscățiv și ars de soare, cu ochii spălăciți, cărunt și zburlit, în cămașa-i aspră ca pânza de sac și împroșcată cu licorile și umorile din lumea largă. Era acolo Houlihan, aproape de apă, gata să sară într-o barcă dacă simțea că-l lua cu amețeală și amețeala îl trântea din picioare în fiecare zi de cum se trezea și simțea ca o frică, ca o remușcare pentru ceva ce făcuse demult și nu-și mai amintea ce anume, dacă nu simțea de îndată legănatul valurilor care să-i contrabalanseze tangajul din creieri. Sau dacă nu ducea sticla la gură și n-o lăsa până când pământul nu i se potolea din nou sub picioare. Era ori asta, ori fugea împleticit până dădea peste o barcă, a lui sau a altuia, și vâslea ca apucat până îl loveau primele valuri mari și abia atunci se liniștea. Dacă nu-l legăna barca, trebuia să-l legene romul, după cum el însuși spunea, altfel i se făcea atât de rău încât se înverzea la față de parcă era mort de-o săptămână și cine-l vedea noaptea pe dig încercând să ajungă la apă povestea mai departe că se întâlnise c-un strigoi și lumea îl credea mai degrabă decât l-ar fi crezut pe Houlihan când depăna vreuna sau alta dintre istoriile sale.

Și istorii avea cu sacul, căci în treizeci de ani de neastâmpăr făcuse înconjurul lumii de vreo patru ori, răstimp în care, chiar dacă nu-și umpluse buzunarul, își împuiase capul cu tot felul de povești despre locuri, oameni și fiare, năstrușnicii pe care nu se sfia să le împărtășească oricui care l-ar fi ascultat și care l-ar fi însoțit fie într-o barcă, fie la tejgheaua unei crâșme. Nu agonisise prea multe Houlihan, cel puțin nu prea multe lucruri de trebuință și, pe lângă o desagă ponosită, cu niscai schimburi în ea, nimic nu ar fi atras ochiul cuiva în afară de o salbă de ciocuri negre pe care uneori, după ce se îmbăta, și-o atârna de grumaz, și pe care tovarășii de pahar i-o mai cereau cu împrumut pentru a împodobi gâtul subțire al vreunei cârciumărese sau decolteul deocheat al vreunei podărese sau pentru a și-o agăța de cingătoare, în față sau în spate după cum cerea gluma proastă pe care o făceau, însoțită de scuturări de șolduri. Houlihan nu se supăra decât rar, cu singura condiție să fi fost careva care să-i fi ascultat povestea și care să fi încercat măcar s-o creadă, povestea blestemului și a leacului.

Chiar dacă erau obișnuiți cu basme pescărești, cei ce-și făceau veacul în cârciuma de pe dig ascultau ce ascultau, sorbind din berile lor amare și liniștite, apoi începeau să-l încurajeze cât mai zgomotos pe povestitor și când acesta era în toiul istorisirii, retrăindu-și înnebunit pățaniile, izbucneau într-un râs nestăpânit și de multe ori Houlihan râdea și el, crezând că spusese o glumă bună, și râdea și mai sincer dacă vreun ascultător mulțumit îi dădea și un pahar de tărie. Alteori, dacă vedea că nimeni nu-i dă crezare, se supăra și atunci fie ieșea trântind ușa doar pentru a se întoarce un ceas mai târziu și a o lua de la capăt de parcă nimic nu se întâmplase, fie se ducea boscorodind într-un colț, uneori cu ochii închiși și cu palmele brăzdate de urme de frânghii la urechi, nemaibăgând astfel pe nimeni în seamă, nici pe copiii care, vrând să-i fure salba de ciocuri, îl împungeau cu vârful bocancului să vadă dacă adormise, aceeași copii care îl strigau „căpitanul Ahab” și care, pentru a-l imita, șchiopătau, deși Houlihan avea ambele picioare zdravene și nici nu ajunsese vreodată să comande un echipaj. Râdeau astfel fiii așa cum râdeau și tații, așa cum râdeau și femeile, chiar și cele care lâncezeau pe lângă crâșmă, înfofolite în șaluri cu ciucuri galbeni, așteptând să ancoreze caravele cu echipaje formidabile, care să le țină ocupate și ghiftuite o lună întreagă. Râdea și cea căreia i se spunea Feòrag din cauza smocului roșcovan ca o coadă de veveriță care-i acoperea marfa, Feòrag cea care pentru o liră făcea și ce nu-ți trecea prin cap. Îi lua lira, își sălta poalele, îl lăsa să-și verse năduful și apoi tot râdea de el, de ajunsese bietul Houlihan să-și pună întrebări de toate soiurile și să caute sfat la cei mai machiști dintre săteni.

Când își spunea istoria, Houlihan trecea repede peste clipa în care Baba Blodwen îl blestemase, parcă de frică să nu-l întrebe cineva de ce, zăbovea puțin asupra anilor tinereții, cei dinainte ca el să înțeleagă ce căuta, apoi povestea despre Ismelda și despre a treia noapte de când ancorase în portul numit de el Constance, căruia turcii îi ziceau Köstence și grecii Tomis, aflat la vreo mie de leghe depărtare, tocmai la Marea Neagră, care, de fapt, nici măcar nu era neagră, după cum ar fi crezut oricine n-ajunsese până acolo. 

— Și acum o să vă spun ce mi-a zis mie Ismelda, ridica un deget în aer Houlihan și cei care îl ascultau fie căscau și clipeau alene ca bufnițele, fie își țineau răsuflarea, adunându-și parcă puterile pentru râsul nestăvilit care avea să urmeze.

După două nopți prin cârciumile și lupanarele portului, Houlihan se dusese să vadă Circul Madamei Artemiza, care poposise în orașul de la mare și, după reprezentație, se oprise în cortul ghicitoarei pentru a o întreba dacă știa vreun leac pentru neastâmpărul său și ghicitoarea, Ismelda, i-l dăduse. Nu-i știuse graiul, însă prin semne, desene, lumini, umbre și cărți de joc arcane, îi arătase că în adâncuri trăia un monstru cu multe brațe, un uriaș scăpat printr-una dintre porțile iadului și care, pentru a se face nevăzut, scuipa un șuvoi de întuneric. Tot ce trebuia să facă Houlihan era să caute monstrul și să-i soarbă întunecimea.

— Pentru cei ca tine, ăsta-i singurul leac, încheiase hotărât țiganca.

Și Houlihan tăcea și urmărea chipurile celorlalți și atunci începeau râsetele și glumele despre monștri și adâncuri și scuipat și sorbit. Și Houlihan răbda ce răbda și apoi arunca pe masă salba de ciocuri și cei strânși în jurul lui tăceau deodată. Până cercetau ciudata podoabă, matelotul încerca să-i lămurească:

— Pricep de ce râdeți. Nici eu n-am știu dacă să râd sau nu sau dacă să-mi cer banii înapoi, căci, ca și voi, nu am înțeles la început. Însă atunci când mă găseam în apropierea coastelor Noii Zeelande, de cealaltă parte a lumii, am văzut monstrul și mi-am dat seama că Ismelda nu vorbise în dodii. Avea zece brațe, două mai lungi și opt mai scurte, mai bine de patruzeci de picioare lungime și trebuie să fi cântărit pe puțin șapte sute de pfunzi. Când am încercat să-l urmărim, monstrul a scuipat o mâzgă negricioasă care a întunecat apa în jurul bărcii. I-am pierdut atunci urma. Domnul Bernard, naturalistul de la bord, mi-a spus că era un calamar uriaș și că atunci când se simțea încolțit, secreta un soi de cerneală care să-i zăpăcească urmăritorii și să-i dea vreme să scape. Câteva luni mai târziu, ancoram în Narvik și, povestindu-le bunilor oameni de acolo, într-o cârciumă cinstită ca asta, doar cu bere mai bună, am descoperit că monstrul nu le era străin și i-am aflat și numele. Kraken se numește. Râdeți voi, râdeți, însă ei nu au râs.

La scurtă vreme după ce Houlihan spusese pentru întâia oară povestea Ismeldei, un grămătic poposise în cârciuma de pe dig și se abțiguise zdravăn. Atunci, câțiva copii îi furaseră călimara atârnată de gât și i-o turnaseră lui Houlihan în pahar, de umblase săracul două zile albastru la gură, cu limba ca a câinilor chinezești. Pleacase apoi din nou pe mare și se întorsese în cârciuma de pe dig, apoi mai plecase o dată și astfel anii se scurseseră și Houlihan adunase spre a fi vărsate acolo, spre râsul tuturor, povești despre Mările Sudului, cu ape atât de frumoase încât puteau înnebuni un om, despre sufletele de femeie închise în scoici și cochilii de melci, despre ghețurile veșnice de la Poluri și păsările-oameni care trăiau pe ele, despre Latitudinile Cailor, despre Olandezul zburător, despre pești colorați și otrăvitori, atât de gustoși încât unii preferă să-i mănânce și apoi să-și dea duhul doar pentru a simți delectarea cărnii lor, despre pisicile de mare din Phi Phi și balaurii din Komodo, despre tribul Dinka, războinici de culoarea și înălțimea arborelui de abanos, despre focoasele Himba din Kaokoland, despre sirenele Caraibilor și despre moai, despre cum crezuse că prinsese krakenul în Țara de Foc, apoi în Zanzibar și apoi pe coasta Madagascarului și despre toți calamarii pe care îi prinsese, a căror cerneală o băuse pentru a-și alunga amețelile și ale căror ciocuri și le prinsese în salbă. Și oamenii care nici nu auziseră vreodată de asemenea locuri și care nici nu credeau că există râdeau și-l băteau pe spate și-i puneau întrebări, însă nu pentru a afla mai multe, ci pentru a-l încurajau să mai spună ca să râdă și mai mult. Și lumea râdea, deși lui Houlihan nu i se părea de râs.

Nopțile erau cele mai grele după cum orice știe orice om care nu-i străin de suferințe și marinarul ar fi dat orice să treacă mai repede și cel mai repede treceau când depăna povești, când, beat până la delir, vorbea despre întinderi de ape îndepărtate și câte unul căruia îi spusese necazul îi zicea că și el simțea la fel, că n-avea stare, că-l gâdila gâtlejul, că trebuia să bea, doar că pe el nu-l blestemase nimeni. Și se mai gândea uneori la legenda măscăricilor pribegi Dóinn și Nóinn, de care lumea râdea încă dinainte ca ei să deschidă gura. Într-o astfel de noapte grea, pe când furtuna zguduia marea și valurile se înălțau ca niște ziduri negre care se prăbușeau zgomotos peste țărmul pietros, lui Houlihan, privind pierdut cu ochi congestionați pe fereastră, i se păruse că vede krakenul cățărându-se, ca un uriaș mănunchi de țipari, pe farul de pe zidul care închidea rada portului. Atunci se săltase peste tejghea și smulsese harponul atârnat deasupra grătarului de pește și fugise până pe plajă, ba înjurând monstrul, ba cerșind mila unuia sau a altuia dintre zeii mărilor cu care devenise familiar în periplurile sale. Sătenii stătuseră câteva ceasuri zgribuliți sub streașina cârciumii privindu-l, până renunțaseră. Nu se așteptase nimeni ca marinarul să scape neînecat. A doua zi, cârciumarul îl culesese de pe plajă, îi trăsese câteva palme zdravene și-l îmbătase bine cât pentru a scoate frigul din el. Fără folos însă, căci așa-zisul bătrân începuse la scurt timp să scuipe sânge și, când râdea sau se înfuria, stuchea în scuipătoare ghemotoace cenușii de parcă i se desprinseră din creieri.

Delaney chemase apoi un apotecar care-i dăduse bolnavului să bea zeamă de pătlagină, însă când Houlihan îi spusese ce-l supăra de fapt, omul îi răspunsese că n-avea leac pentru așa ceva.

— Atunci, ce-ai acolo? voise să știe marinarul, arătând spre geanta neagră și pântecoasă a apotecarului.

— De răceală, de tămăduit rănile, de mațe înfundate, de boli rușinoase, de durere.

— Ce ai de durere?

— Lapte de mac. Ce te doare?

— Sufletul, spusese cu ochi mari Houlihan.

— Mă tem că nimic din ce am eu nu este pentru ce te supără pe tine.

— Dar ai zis că-i de durere, nu? ridicase din sprâncene matelotul.

— Durerea e de multe feluri.

— Nu-i. Durerea-i durere. 

Și apotecarul plecase, fără să-i aline altceva decât tusea. Și, la scurt timp, marinarul plecă și el și apoi se întoarse pentru a povesti ce i se mai întâmplase și de câte ori mai fusese aproape de leac fără a putea să-l apuce și oamenii râdeau de el fără să știe nici ei de ce, poate pentru că așa fuseseră și ei blestemați să facă, să râdă fără rost, chiar dacă inima le spunea să facă altfel. Și povestitorul râdea și el sau se înfuria și pleca afară să-și răcorească tâmplele și să-și asculte, atunci când vântul nu bătea, vuietul din piept.

În acea seară însă, acea seară cețoasă în care se făceau treizeci de ani de când Baba Blodwen îl hulise, Houlihan râse și el. Burta-i era plină, era cald, nu mai trebuiau să se scurgă decât câteva ore și mai trecea o noapte și, peste toate, cârciumarul destupase un butoi de rom din Trinidad și Tobago, negru ca păcura, îngreunat de mirodenii, unduios și înțepător totodată, dulce, amar, moale, tare, ca o palmă peste față luată de la o femeie frumoasă la capătul unei nopți de amor. Și romul i se prelingea de pe bărbie pe puful ca de pui de albatros ce-i ieșea din cămașa descheiată. Și Houlihan închise ochii care-i ardeau ca soarele înainte să se stingă în mare și-și închipui că-și găsise în sfârșit leacul și începu să vorbească tare despre krakenul pe care-l vâna de trei decenii și care-i scăpa, blestematul, an după an, de-l adâncea în deznădejde.

În cârciumă mirosea a pește, însă el, sătul de rodul mărilor, se gândea la un iepure, fraged, într-o fiertură groasă, pe care-l mâncase doar o dată pe o insulă grecească unde ajunsese pe când era mus pe o barcă de contrabandiși și unde se iubise cu o grecoaică focoasă, cu ochi ca marea și puf deasupra buzei. Se linse pe degete și cei care îl priveau ridicându-și ochii din peștele desfăcut și din grămăjoara de oase, râseră, văzându-l așa, râzând singur, în fața cănuței de rom. Și când romul îi înțepa beregata, Houlihan își amintea gustul fricii pe care îl simți pe limbă chiar dacă ți-e amorțită de tărie, gustul fricii tale și a fiarei pe care o urmărești, atunci când te temi de ce ți-ar face dacă s-ar întoarce asupra ta și te mai temi de ce ai fi tu în stare să-i faci unei alte ființe vii.

În ceasurile mici ale nopții, când liniștea se lăsase în cârciumă, poveștile se terminaseră, țiterele amuțiseră, până și jocurile de Trinidad All Fours se încheiaseră și însuși Delaney adormise cu capul pe butoiul gol, Houlihan ieși pe dig. Câteva chire se strânseseră una într-alta pe cabestanul din fața unei magazii ruginite. Vântul bătea ca întotdeauna peste satul care părea să-și dea duhul în lumina nefastă a lunii livide, stâncile lăptoase se vedeau în depărtare, dincolo de deschiderea portului, aprinse de farul alb care sfâșia ceața, lăsând să se ghicească țărmuri străine. Valuri domoale își lăsau spuma murdară peste pietrele înfășurate în alge și peste peticele de nisip de culoarea sângelui uscat pe timp de zi și de un vinețiu bolnăvicios după apus. Câțiva plopi se deșirau în negură, stafii lungi și subțiri, ca niște ațe întinse, ca picioarele unor bestii cumplite dintr-un tablou pe care un pictor cu mintea sucită de opiu încercase să i-l vândă odată într-un port. Marea tălăzuia netulburată, întunecată, ca de cerneală. Era liniște. Krakenul era, pesemne, undeva departe, așteptând, cumplitul monstru din străfunduri, cu cerneala lui, cu tonele lui de cerneală neagră, gata să înece lumea, s-o murdărească mai mult decât se murdărise singură. Ogarii veniseră cu el pe dig și priveau și ei, neînțelegând mai nimic din ce vedeau, așa cum nici Houlihan nu pricepuse niciodată mare lucru din toate câte i se puseseră în față. Apoi începură să fugă după chire.  

În zori, unul dintre pescarii lui Delaney intră în cârciumă strigând că pe țărm eșuase un calamar uriaș, lung de vreo patruzeci de picioare. Krakenul! se gândi Houlihan, ridicându-se vânăt de pe salteaua pe care o împărțise cu Rónán somnambulul.

— Oh, ceruri, e cu putință oare? începu să țopăie Houlihan cu lacrimi în ochi. Eu îl caut pe monstru pe toate cele șapte mări, l-am fugărit prin toată lumea și el vine la mine acasă? Și el mă căuta, oare, în tot acest timp să mă vindece? Acum credeți, îl credeți pe bătrânul Houlihan?

— Grăbește-te dacă vrei să mai prinzi ceva, îi spuse pescarul. Au început deja să-l hăcuiască și să-l împartă, carne bună pentru iarnă.

— Eu nu-i vreau decât punga cu cerneală, bâigui Houlihan, apucându-și desaga.

— Și ciocul! spuse Delaney.

 — Și ciocul! strigă Houlihan fără să se gândească la cât trebuie să fi fost de mare decembrie 2017, Londra – ianuarie 2018, București

George Cornilă

George Alexandru Cornilă este un scriitor și publicist român, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, cunoscut mai ales pentru trilogia istorico-fantastică „Regele lupilor”, numită și „Saga dacică”.
„Regele lupilor” (Cartea I: „Toiagul de stejar”, Cartea a II-a: „Fierul zeilor” și Cartea a III-a: „Povara coroanei”) reprezintă o fantezie istorică, în care războinici daci, soldați romani și barbari cimerieni trăiesc pe pământuri câștigate din ghearele balaurilor, ale zmeilor, ale scorpiilor și ale ghionoilor, într-o lume a farmecelor, a blestemelor și a miracolelor, deasupra căreia veghează o sumedenie de zei, unii milostivi, alții necruțători.
George Alexandru Cornilă s-a născut la 22 februarie 1986 în Focșani, județul Vrancea, într-o familie care a oferit șase volume de poezie (ale mamei, Constanța Cornilă) și două volume de critică literară (ale surorii, Ana-Maria Cornilă-Norocea). Și-a petrecut copilăria printre cărți, răsfoind capodoperele pe care le alegea dintre cele peste 3.000 de volume ale bibliotecii familiei. A avut înclinații spre literatură încă de timpuriu, având o serie de încercări și schițe, cuprinzând poezii, povești, nuvele, romane de aventuri și scenarii de film.
Considerat unul dintre cei mai promițători tineri scriitori români, a debutat în 2007, cu romanul psihologic „Cu dinții strânși”, urmat în 2013 de „Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse”, laureat al unei pleiade de premii. În 2014, publică primele două volume ale trilogiei istorico-fantastice „Regele lupilor”, o apariție unică în spațiul cultural românesc, încheind seria în 2016. Cu o gamă vastă de preocupări, George Cornilă este autorul a numeroase nuvele, povestiri și articole de-a lungul ultimului deceniu, abordând curente, genuri și teme variate, propunând deopotrivă scrieri realiste, suprarealiste, postmoderniste, psihologice, istorice, fantastice și science fiction, făcându-se remarcat prin complexitatea scriiturii, prin realismul descrierilor și prin vivacitatea imaginației.
George Cornilă

Latest posts by George Cornilă (see all)