Nu-mi pot imagina în anii care vor veni pe cineva care a citit Railsea în tinereţe, deschizând un exemplar al romanului Moby Dick de Herman Melville şi exclamând : Ia stai aşa, chestia asta am citit-o deja !
În cursul primei treimi sau cam aşa ceva a romanului Railsea, China Miéville este destul de consecvent în ceea ce priveşte sursa sa de inspiraţie. Decorul a fost metamorfozat din acela al mărilor sudului într-un peisaj străbătut de un număr aparent infinit de linii de cale ferată. Trenuri de multe feluri călătoresc pe aceste linii, dar acela care ne interesează în mod special este echivalentul unei baleniere, un tren aflat în căutarea unor animale gigantice care trăiesc în subteran : şobolani şi furnici-leu şi mai ales cârtiţe-munte. Ishmaelul nostru special este Sham Yes Ap Soorap, care la bordul trenului Medes este ajutorul ofiţerului chirurg. Căpitanul Abacat Naphi este o femeie mânată de o obsesie sau în limbajul romanului, de o „filosofie”, ea visează uciderea giganticei cârtiţe-munte, „Mocker Jack”. Marea cârtiţă albă, se pare, a costat-o deja un braţ. Nu numai în intrigă Miéville îl oglindeşte pe Melville, pentru că povestea acestui roman este constant întreruptă de eseuri despre viaţa şi tradiţiile universului Railsea, deşi panseurile lui Miéville sunt considerabil mai scurte decât acelea din Moby Dick. Şi cu o căutare iniţiatică în curs de desfăşurare, încercând, himeric, evident, să desluşească sensul lucrurilor şi sclipiri furtive în menţinerea suspansului, Miéville prinde chiar câte ceva din calitatea spirituală a originalului.
Miéville se distrează în mod clar transplantând o poveste maritimă din secolul al XIX-lea, într-un viitor îndepărtat al tehnologiei în declin. Cu toate acestea, începe în curând să se plictisească de a urma pas cu pas atât de strâns urmele lui Melville şi brusc o mulţime de alte influenţe erup în text. Aşa că urmează jefuirea angro a unor elemente din Daniel Defoe (Robinson Crusoe) şi Picnic la marginea drumului de Arkadi şi Boris Strugaţki, există ecouri din Wallace şi Gromit şi Tank Engine de W.Awdry Thomas ; şi cu siguranţă, putem detecta urme ale lui Buster Keaton (The General şi de asemenea, Railrodder), în timp ce ne dăm seamă că există o atmosferă a la Robert Louis Stevenson (şi , probabil, din High Wind in Jamaica de Richard Hughes), dăm chiar peste o aromă din Lassie. Nu una canină, evident ! Cu alte cuvinte, romanul lui Miéville devine pe rând o aventură piraterească şi o căutare iniţiatică, un roman al unei urmăriri obstinate şi al unei periambulări existenţiale, chiar şi o poveste sentimentală a maturizării, toate acestea fiind covârşite de o cunoaştere metaficţională cu care Mieville întrerupe în mod constant naraţiunea pentru a comenta propria-i naraţiune.
Aşa cum se cuvine unei lucrări care îşi găseşte atât de mult inspiraţia în secolul al XIX-lea, Railsea este un roman care se bazează în mare parte pe uimitoare coincidenţe şi pe întâmplări ce-ţi taie respiraţia, cu personaje care salvează în ultimul moment intriga. Naraţiunea începe cu Sham, care a fost ucenic al chirurgului trenului Medes, deşi personajul nu simte că această activitate este ceea ce vrea cu adevărat să facă. De fapt, el este mai degrabă atras de ideea de a fi Salvator, unul dintre cei care recupera orice, de la trenurile distruse până la stranii artefacte extraterestre. Când Medes ajunge la locul accidentului unor alte trenuri, Sham are noroc şi găseşte nişte fotografii ascunse lângă două schelete, unul dintre acestea aparţinându-i unui căpitan de tren. Îi arată ce-a găsit căpitanului Naphi, care le păstrează pentru sine dar Sham reuşeşte sa obţină nişte copii ale unora dintre cele mai interesante fotografii. O fotografie înfăţişează doi copii lângă un arc curios, cealaltă, mult mai misterioasă, surprinde o întindere de teren pustiu cu doar o solitară linie de cale ferată întinzându-se către depărtări. Sham devine obsedat de găsirea atât a copiilor, cât şi a câmpiei pustii. Şansa este de partea lui când trenul Medes ajunge la Manihiki, unul dintre marile porturi, sălaşul Salvatorilor, al piraţilor şi a multor altora fenomene misterioase.Aici Sham îi găseşte pe fraţii Shroake, Dero şi Caldera, cei doi copii din fotografie.Cele două schelete aparţineau părinţilor lor, exploratori care eşuaseră în a găsi marginea tărâmului Railsea.
După confirmarea lui Sham în privinţa soartei ultimei expediţii a exploratorilor Shroake, împreună stabilesc să reia căutările. Sham este invitat să li se alăture, dar se sperie. Din păcate, fraţii Shroakes şi-au atras atenţia unor grupuri dubioase care cred că părinţilor trebuie să fi găsit nişte comori. Copiii dispar iar Sham se trezeste răpit de piratii care se aşteaptă ca el să-i conducă la comoară. Din acest moment , naraţiunea se împarte in trei fire alerte. O urmăm pe Naphi şi echipajul ei în căutarea Marii Cârtiţe Albe, îi urmăm pe Dero şi Caldera în timp ce dau de diverse animale stranii şi peisaje fantastice ale întinderilor neexplorate ale tărâmului Railsea şi desigur , îl urmăm pe Sham în timp ce este prizonier al piraţilor, surprins într-o bătălie, naufragiat pe o insulă pustie şi salvat de către un trib nomad de ceea ce sincer par a fi nişte hippies a la Railsea. În cele din urmă regulile intrigii şi coincidenţele aduc toate aceste trei fire împreună pentru inevitabil punct culminant al întâlnirilor de dimensiuni epice şi descoperirilor uluitoare.
Ceea ce se întâmplă este mai degrabă de modă veche, aventuri funambuleşti, o suită de incidente, schimbări bruşte de ritm, revelaţii neaşteptate, salvări deus ex machina şi aşa mai departe. De fapt, romanul este mai degrabă prea plin de toate acestea, prea plin de asemenea, de împrumuturi dintr-o multitudine de surse. Sunt atât de multe chestii care se întâmplă, intriga este atât de agitată, încât nu este în întregime satisfăcătoare. Dacă vă place să surfaţi de-a lungul suprafeţei unui roman în mare viteză, să întoarceţi febril paginile pentru a descoperi următoarea surpriză, atunci aceasta este cartea potrivită pentru voi. Dar aceasta nu este o carte care să te facă să gândeşti şi la care să te gândeşti. Sunt prea multe aglomerate în paginile sale pentru a crea un sens şi Miéville este atât de clar îndrăgostit de toată fantasmagoria din Railsea, încât atunci când în cele din urmă ajungem la capătul liniei, aşa cum trebuie s-o facem , ceea ce vom găsi acolo este mai degrabă patetic, ca şi cum autorul n-a ştiut vreodată ce să pună dincolo de margine. De fapt, o trudă din iubire nu prea descrie acest roman, este mai mult o inflamare. Railsea nu este decât un recipient în care Mieville a turnat nu numai întregi biblioteci de influenţe literare, ci şi tot felul de familiare obsesii de-ale sale. Pentru că în Railsea există trenuri precum în Iron Council (Consiliul de Fier), reluări ale unor aşteptări precum cele din Un Lun Dun, jocul lingvistice din Embassytown şi monştrii prezenţi în tot ceea ce a scris vreodată. Biata Railsea pur şi simplu pocneşte pe la cusături, debordând de atâtea lucruri nedigerate complet. Şi toate acestea sunt istorisite într-un limbaj care este consecutiv extrem de plin de viaţă, jucăuş şi enervant . Există o mulţime de neologisme, o mulţime de cuvinte reale dar nefamiliare, cuvintele folosite pentru a însemna altceva decât înseamnă în mod normal („filosofie”, de exemplu) şi unele dintre cele mai urâte cuvinte compuse pe care am avut ghinionul de a le întâlni. Cocoţat pe toate astea, se află Miéville postmodernistul, tachinându-ne cu permanente cotituri şi întorsături naratoriale, sau cu nişte comentarii privind cum ar trebui să înceapă povestea sau încotro ar trebui s-o ia sau ce ar trebui noi cititorii să gândim. Pe scurt, Miéville face totul cu acest roman. Element cu element, n-a stricat nimic în mod deosebit de grav, dar e deja prea mult încât să iasă totul foarte bine.
Copyright © 2012 by Paul Kincaid
Traducere de Cristian Tamaş.
Traducerea şi publicarea în Revista SRSFF s-au făcut cu permisiunea autorului. Îi mulţumim.
