Select Page

De când s-a ivit pe lume, omul s-a dovedit și el a fi un micuț creator, după chipul și asemănarea Marelui Creator care a zămislit lumea. Astfel după ce a creat tunetul într-o tobă de piele și bizoni pe pereții grotelor de la Altamira a ajuns inevitabil la ideea de a-și încununa creația cu propria imagine. Căci dacă el, omul era vârful Creației Marelui Creator atunci și vârful creației omenești trebuia să fie ceva tot asemeni unui om, adică un homuncul. Mutandis mutatis. Și astfel după ce a reconstruit lumea, omul s-a reconstruit pe el însuși. Vânători pictați pe pereți sau gânditori de la  Hamangia toți sunt o încercare a omului de a se recrea pe sine.

Vechile reprezentări antropomorfe aveau funcții ritualice magice, în cultul morților, cultul strămoșilor, în ritualurile de fertilitate sau în procesele de vindecare prin magie. Astfel chipul cioplit a căpătat amploare în imaginarul uman luând de-a lungul istoriei tot felul de forme de la Golem până la  omul mecanic care juca șah. Însuși teatrul de păpuși cu toate varietățile sale își are originile în aceste practici magice în centrul cărora se afla homunculul, omulețul creat de către om. Chiar cuvântul marionetă provine de la numele Sfintei Maria. În sec. XV-XVI, acest nume desemna obiectele purtătoare ale imaginii Fecioarei Maria destinate devoțiunii sau utilizate la procesiuni.

Odată cu trecerea timpului și raționalizarea gândirii omenești și dezvoltarea științelor pozitive, pe lângă magic și fantastic începe să se strecoare mai întâi timid apoi din ce în ce mai îndrăzneț și SF‑ul.

Astfel apare „robotul” lui Karel Čapek din piesa „R.U.R.” (Rossumovi Univerzální Roboti/Rossum’s Universal Robots, 1920), concept având numele provenit din cuvântul slav pentru muncă (robota).

Ulterior, Stanisław Lem a folosit denumiri precum „automat” și „semiautomat” pentru același concept.

Numai că „roboții” lui Čapek, sunt oameni artificiali, adică androizi (replicanți) în terminologia actuală. Androidul este un organism biologic produs de om pe altă cale decât prin procreație, robotul este o mașină electronică preponderent metalică, aparținând altui „regn.”

„Android” este un termen compus din cuvântul grecesc andros – mascul, un concept oarecum opus lui anthropo – uman și sufixul oid adică „în formă de”.

Pentru un robot în formă feminină există și termenul gynoid dar cum în multe cazuri acești roboți nu au sex, termenul de „umanoid” s-a generalizat.

Un aspect interesant sesizat de scriitorul Isaac Asimov este faptul că oamenii sunt tentați să considere că performanțele intelectuale ale unui robot sunt direct proporționale  cu gradul în care acesta se aseamănă cu  o ființă umană. Ceea ce nu neapărat este și adevărat. Ne aducem aminte cum robotul R. Giskard Reventlov care avea o formă rudimentară era chiar mai inteligent decât  R. Daneel Olivaw cel cu aspect foarte uman. Dar asta e, aparențele înșală.

Mergând pe același principiu, avem astăzi roboți precum Bina48, Sophia, Han the Robot sau Philip K. Dick Bot care se aseamănă extrem de mult cu oamenii, vorbesc cu intonație și fac glume despre cum vor domina ei lumea și îi vor pune pe oameni la zoo după care adoptă o grimasă foarte asemănătoare cu zâmbetul uman. Acești roboți glumesc prin talk-show-uri și stârnesc senzație. Dar există și roboți mai inteligenți decât ei care nu seamănă cu oamenii pentru că de fapt nici nu au corp. Aceștia sunt boții, roboții virtuali. Aceștia sunt cei care deschid drumul spre singularitate.

Ca alternativă la singularitate avem postumanismul. Într-un fel deja suntem postmaimuțe. Să îi lăsăm deci pe androizi și să ne ocupăm puțin și de ciborgi.

Omul după ce s-a săturat să își cioplească chip s-a apucat să se cioplească pe sine însuși. Mai întâi a început prin a fabrica piese de schimb întâi rudimentare apoi din ce în ce mai sofisticate. La urma urmei și piratul cu cârlig în loc de mână și cu picior de lemn este în felul lui un proto-ciborg. Apoi au urmat proteze din ce în ce mai sofisticate care inevitabil, ca și membrele reale, trebuiesc comandate din creier. Și iată că am deschis cutia cu maimuțe și începem să umblăm și la creier. Dacă ajungem să ne augmentăm creierul cu tehnică digitală poate ocolim singularitatea dar mergem pe un drum sigur către postumanism.

Dar mai este un drum și mai scurt către postumanism. De când am deschis cutia Pandorei și am descoperit genetica a apărut inevitabil ideea de a ne juca cu noi înșine. Mai întâi să ne multiplicăm, deci au apărut în scenă clonele, pe urmă să ne modificăm, adică mutanții. Să ne imaginăm un scenariu posibil. Dacă reușim ca prin mutații genetice să facem astfel încât noua generație să aibă un coeficient de inteligență de zece ori mai mare ca al nostru. Ei vor realiza lucruri mărețe la care noi nici nu ne-am gândit. Dar ca oameni mult mai deștepți decât noi, sigur vor găsi o cale prin care să facă astfel ca următoarea generație să fie de o sută de ori mai deștepți decât ei. Adică de o mie de ori mai deștepți decât noi. Iar acești nepoți mult mai mintoși decât noi ce credeți că vor face? Își vor înzestra progeniturile cu un IQ de un milion de ori mai mare. Și astfel intrăm pe o curbă exponențială de accelerare pe o autostradă despre care habar nu avem unde duce. Vor apărea oameni monstruos de deștepți.

O fi bine, o fi rău? De fapt binele ca și răul sunt noțiuni relative.

Bine ai venit nu e tot una cu Bine că ai venit. Singularitatea categoric este un lucru bun pentru AI deoarece este chiar actul ei de naștere. Dar o fi bună și pentru noi oamenii? Anumiți gânditori contemporani precum Stephen Hawking sau Elon Musk sunt sceptici în privința asta. Precum și o tonă de literatură  SF din zona distopiei. La fel și postumanismul ar putea fi bun pentru post-oameni dar nu neapărat și pentru noi. Oare pentru maimuțul din care provenim noi, fericirea înseamnă să alergi liber prin savană sau să stai între patru pereți cu nasul în computer? Și în cazul postumanisumului literatura de anticipație glisează tot în zona distopiei.

Aveam din vechime o poruncă ce ne spunea: „Să nu-ți faci chip cioplit!”. Parafrazându-l pe Frank Herbert cu al său jihad butlerian mai avem o poruncă: “Să nu-ți cioplești mașină după asemănarea minții omului.”. Dar poate că cea mai importantă poruncă ce s-ar impune ar fi: “Să nu te cioplești pe tine!”. Că s‑ar putea să te ciobești sau mai rău chiar, să te spargi.

Bogdan Mihăilescu

Latest posts by Bogdan Mihăilescu (see all)