„Vai de cei învinşi, pe care istoria îi calcă în picioare” („Întuneric la amiază”, Arthur Koestler)
Închisoarea în care Nicolas Salmanovici Rubaşov îşi trăieşte, fără glorie, ultimele zile este instituţia perfectă, unde birocraţia şi teroarea îşi dau mâna pentru a înlătura, decisiv, ultimul grăunte de individualism din conştiinţa tarată a revoluţionarului. În cimitirul istoriei, învinşii sunt chemaţi să asiste la ultimele rechizitorii ale vieţii lor: primul este cel al partidului, iar al doilea e cel al propriei conştiinţe. Rubaşov ştie că va muri, încă înainte de a fi capturat de noile forţe revoluţionare, chemate să instaureze ordinea şi să suprime influenţele nefaste ale trecutului. Rubaşov ştie că va fi arestat şi că va muri, pentru că şi-a pierdut încrederea în propria infailibilitate, după cum singur mărturiseşte. Din maşinărie complexă, pusă în slujba partidului, a redevenit om. Iar omului îi e proprie ezitarea, frământarea, semnul de întrebare.
Dilema lui Nicolas Salmanovici Rubaşov este, în esenţă, dilema lui Rodion Romanovici Raskolnikov. Omului superior îi este permis orice, chiar şi să calce pe cadavre dacă astfel îşi va atinge scopul: binele suprem al întregii umanităţi. Pariul pe care Raskolnikov îl face cu propria conştiinţă are deznodământul pe care toţi îl cunoaştem. Supraomul este o ficţiune, care îşi relevă falsitatea şi monstruozitatea în momentul impactului sonor cu realitatea. Crima imaginară devine crimă reală, iar infailibilitatea actorului se volatilizează imediat. Epilogul include remuşcarea şi întoarcerea la soteriologia creştină. Până la un punct, acelaşi este scenariul pe care îl urmează şi firul gândirii lui Rubaşov în confesionalul celulei. Dacă Raskolnikov era un adept al individualismului, un autointitulat supraom, aşezat de propria conştiinţă în contiguitatea gândirii napoleniene, Rubaşov este un motor al revoluţiei, cu care se identifică fără rest. Dilema este posibilă numai când dispare această identificare totală cu maşina revoluţionară. Fisura este rodul „ficţiunii gramaticale”. Rubaşov învaţă să spună „eu”, iar conştiinţa sa începe să-şi revendice drepturile. Crimele indirecte, cauzate de adeziunea necondiţionată a lui Rubaşov la politicile (întotdeauna juste !) ale Partidului, încep să-i mineze certitudinile. Din abstracţiune şi necesitate a momentului, crima redevine o realitate insuportabilă: „ecuaţia nu mai stătea în picioare. Viziunea picioarelor Arlovei în pantofii cu toc înalt, târâte de-a lungul coridorului, tulbura echilibrul matematic. Factorul neimportant crescuse până la incomensurabil, până la absolut; schelălăitul lui Bogrov, sunetul neomenesc al glasului care strigase numele lui, bătăile surde ale darabanei îi umpleau auzul; toate astea înăbuşeau glasul firav al raţiunii, îl acopereau aşa cum un val uriaş acoperă gâlgâitul înecatului.”
Până la acest punct, ambele cărţi pun în discuţie „amocul raţiunii pure”, riscurile presupuse de tratarea omului ca pe o abstracţiune şi epifenomenele luptei în slujba binelui (întotdeauna suspect) al întregii omeniri. Dacă, la Dostoievski, e firească o rezolvare a dilemei lui Raskolnikov în cheie metafizică, la Koestler apare o modificare sumbră a perspectivelor. Fiinţa umană şi-a pierdut posibilitatea de a se reabilita. Periplu macabru al lui Rubaşov prin cărările întortocheate ale propriului trecut şi revizionarea, prin filtru moral, a propriilor erori (eufemismul stalinist pentru crime) nu mai serveşte nimănui. În final, omul este imposibil de corijat şi definitiv damnat. Singura marotă a revoluţionarului este păstrarea sensului existenţei sale pe scena istoriei, chiar dacă sensul acesta se dovedeşte a fi fundamental greşit. Rubaşov comite două păcate capitale. Dincolo de crimele al căror autor moral este fără îndoială (Richard, micuţul Loewy, Arlova ş.a.), el este vinovat de alegerea căii greşite chiar şi după ce, din purgatoriul închisorii, are, poate pentru prima oară, acces la adevăr. În fragilul echilibru al fiinţei umane, sensul existenţei cântăreşte mai greu decât adevărul. Romanul lui Koestler este o antiutopie a spiritului uman, pentru că reuşeşte să spulbere şi ultimele iluzii legate de om şi de posibilitatea salvării sale.
© Adela Dinu
Articolul a fost republicat cu permisiunea autoarei şi a editorului revistei lapunkt.ro, domnul Eugen Stancu. Le mulţumim.
http://www.lapunkt.ro/2013/08/08/cimitirul-invinsilor/
