Select Page

(cine râde la urmă rade)

Pentru românul obișnuit, termenul de „clonă” duce cu gândul fie la telenovela braziliană de mare succes, difuzată în chiar primii ani ai mileniului al II-lea (2001-2002), fie la „Războiul clonelor” din seria „Star Wars”, unde cavalerii jedi conduc o armată de soldați aproape perfecți, produși în serie, împotriva Imperiului Galactic. Numai câțiva cunoscători își vor aduce aminte de Kazuo Ishiguro, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 2017 și de romanul „Să nu mă părăsești niciodată” (Never Let Me Go, 2005).

În fapt, cele trei exemple redau perfect percepțiile comune asupra temei: confuzia de identitate generatoare de tragic sau comic, fabricarea unei oștiri folosite în final pentru distrugerea celor care au creat-o [notã în text: Sindromul Microsoft: utilizarea portițelor secrete din programe, create intenționat de dezvoltatori pentru obținerea de informații și, eventual, controlul altor programe] și clonarea terapeutică, crearea unor cópii tinere pentru transplantul de organe perfect compatibile cu un beneficiar în vârstă, o metodă chirugicală de dobândire a nemuririi.

În „Războiul stelelor”, George Lucas se joacă cu prea multe parade militare, desfășurându-și batalioanele multiplicate digital pe întinderi nesfârșite, în formații perfect aliniate. Orice dictatură iubește defilarea unor șiruri de supuși care bat ritmul cu același picior și ridică sincron mâinile înmănușate:

În fiecare dimineață,  la aceeași oră și în același moment, noi – milioane dintre noi – ne trezim toți ca unul. Și la aceeași oră, milioane la unison, începem munca; și o terminăm în același fel, la unison. Și, contopiți într-un singur trup cu milioane de mâini, în aceeași secundă, desemnată de către Tabel, ne ducem lingurile la gură. În aceeași secundă, ieșim să ne facem plimbarea, mergem la auditoriu, plecăm către sala pentru exerciții Taylor, adormim…” (Evghenii Zamiatin, Noi)

Ideea de a realiza artificial un grup uman „îmbuteliat” în flacoane, unde „produșii” se vor dezvolta controlat și programat până când vor fi „decantați”, a fost lansată de Aldous Huxley în romanul „Minunata lume nouă” (Brave New World, 1932). În urma bokanovskificării, un ovul fecundat produce 96 de celule identice, lucru care-l entuziasmează pe directorul Centrului de Incubație și Condiționare din Londra: „Nouăzeci și șase de gemeni identici lucrând la nouăzeci și șase de strunguri identice! Acuma știți cum stăm. Pentru prima dată în istorie avem: Comunitate, Identitate, Stabilitate!” Potrivit acestui „cel mai îngrozitor scenariu posibil”, în anul 2.540 (632 al Erei Ford), un stat autoritar va reuși să controleze total o populație selecționată genetic, lipsită de individualitate, în numele perpetuării „păcii sociale” și, cu voia Dumneavoastră, a „consensului național”.

În articolul „Clonarea în utopiile negative”, ziaristul Romulus Căplescu a atras atenția asupra faptului că Huxley și-a publicat romanul cu trei decenii înaintea primei experiențe reușite de clonare în condiții de laborator, dar nu acesta este lucrul cel mai extraordinar, întrucât provenea dintr-o familie de oameni de știință – bunicul său, Thomas Henry Huxley, era un eminent biolog, unul din frați, Julian, a avut un rol de seamă în dezvoltarea embriologiei moderne, iar un alt frate, Andrew, a obținut Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină – deci Aldous era la curent cu preocupările și căutările în acest domeniu.

Clonele pot reprezenta și o „coloană a cincea” într-o societate normală, o unitate de luptă infiltrată în rândul grupului țintã, niște sabotori care încep să acționeze după declanșarea atacului și distrug din interior apărarea. În romanul „Regina Zăpezilor” (The Snow Queen, 1980) de Joan D. Vinge, o configurație astrală extremă (un soare în apropierea unei găuri negre) determină schimbări climatice radicale la fiecare un secol și jumătate, trecându-se de la Iarnă la Vară. Pentru a-și asigura revenirea la putere după trecerea Verii, Arienrhod, Regina Iernii, a ordonat implantarea mai multor cópii în pântecele unor femei văratece. Dintre toate, doar Moon ajunge la adolescență și, dupã multe-multe aventuri, se maturizează și ajunge la putere. Aici apare punctul de turnurã, care ne amintește cã o clonã reprezintã doar replicarea materialului genetic, nu și a părții intelectuale, spirituale sau a opiniilor politice.

Același tip de dezamãgire îl cunoaște și personajul Dr. Josef Mengele (Îngerul morții) în romanul „Băieții din Brazilia” (The Boys from Brazil, 1976) de Ira Levin, unde se încearcă reînvierea lui Hitler undeva în jungla amazoniană. Ca sã-l citãm pe Silviu Genescu, autorul povestirii „Rock me adolf adolf adolf” (2009): „Semeni un Adolf și rãsare un Ziller”, o vedetã prolet-punk pe care nu-l intereseazã deloc Al Patrulea Reich.

Dar reproducerea umană dirijată constituie doar un caz particular al fenomenului de copiere și multiplicare geneticã. Luați dicționarul explicativ și căutați etimologia cuvântului „clonã”. Provine din limba greacă și are o origine vegetală: înseamnã „lăstar”, „mlădiță”.

Într-adevăr clonarea perfectã este cea vegetalã, folosită pentru reproducerea asexuată a unui material biologic, de obicei prin butășire. Ea se face la fel în sere, în culturile de câmp, în grãdinile botanice, o facem și acasă, când înmulțim mușcatele sau punem trandafirii olandezi să lăstărească. E precum regenerarea organismelor vii primitive: cu cât trebuie redată mai puțină informație genetică cu atât merge mai bine.

Producătorii agricoli au descoperit cu jale că roșiile, ardeii, castraveții și celelalte legume vândute în supermarketuri au semințe care pot fi folosite de cumpărători pentru cultivarea propriilor plante, de aceea, majoritatea produselor sunt castrate hormonal, pentru ca grădinarii să-și protejeze sumele investite în selecționarea soiurilor de mare productivitate. Cică substanțele folosite la obținerea de roade fără sâmburi nu sunt nocive pentru om, lucru dovedit prin studii serioase, unele finanțate tocmai de producătorii de „antibaby” vegetal. Să remarcăm în treacăt, cu nevinovăție, că fertilitatea masculină din zonele astfel alimentate e în scădere.

Important e că genomul selecționat din semințele vegetale rămâne protejat!

În cazul clonării, aceastã barieră este depășită. Un singur fragment recoltat de la original, introdus într-o eprubetã cu stimulatori de creștere, poate fi dezvoltat la dimensiunile unei plante. Contrabanda cu resurse economice protejate prin dreptul de proprietate intelectuală dateazã din antichitate. Fenicienii au ținut secret vreme de secole procedeul de obținere a purpurei, dar călugării creștini au adus din China într-un baston de bambus primele ouă ale viermelui de mătase. Acum, fructul jinduit este exportat, se procură direct de la magazin și se înmulțește „in vitro”.

Paradoxal, există specii de plante angiosperme care nu se mai reproduc deloc prin flori, cum este cazul cactușilor sterili, iradiați de explozia primei bombe atomice la Hiroshima. [notã în text: www.graiulsalajului.ro/un-cactus-supravieuitor-al-atacului-nuclear-de-la-hiroshima-are-astazi-urmai-a-50863] Ei sunt complet lipsiți de clorofilă, de unde culoarea galbenă sau roșie și trăiesc doar prin grefarea pe o plantã similarã, de la care primesc seva și nutrienții necesari. Grãdina botanicã din Jibou a primit un exemplar de la un colecționar din Baia Mare.

În mod neașteptat, clonele vegetale, provenite din organisme cu rădăcini, aparent imobile, au o capacitate de invadare mult mai puternicã decât făpturile cu unul, două, patru, șase, opt sau multe picioare. În deșert, vântul rupe ramurile plantelor și le duce hãt departe.

Există specii care pot prolifera uimitor, precum diferitele vițe, bălării, păioase. Plante de care râdem la prima vedere, „clovnii vegetali” aparent inofensivi, cresc ca ciupercile, acoperă tot, rad tot ce se li se ivește în cale, se înstăpânesc surprinzător pe teritorii din ce în ce mai întinse. O „buturugă mică” poate răsturna un întreg ecosistem, precum în mitologia nordicã, unde o săgeată din lemn de vâsc făurită de vicleanul Loki îl omoarã pe Baldur, zeul luminii, al bucuriei, al puritãții, frumuseții și al inocenței.

Să dăm doar câteva exemple de la noi.

Ambrozia (Ambrosia artemisiifolia) este o plantã perenã, importatã din America de Nord. Extrem de periculoasã, mai ales la sfârºitul verii ºi începutul toamnei, cauzeazã eczeme ºi dermatite la atingere, iar polenul provoacã crize de astm bronºic. Înainte de Revoluþie, era pe lista de carantinã a dãunãtorilor stârpiþi fãrã milã, acum se dezvoltã nestingheritã pe terenurile abandonate de urmaºii agricultorilor socialiºti.

Troscotul japonez (Fallopia japonica) a nãpãdit întregul Ardeal. Degeaba este cosit sistematic, în câteva sãptãmâni creºte înapoi. Plantele au tulpina tubularã ºi înaltã, frunzele mari, în formã de inimã, florile în ciorchini albe. Se îndesesc mai ales pe digurile de protecþie împotriva inundaþiilor, pe care le slãbesc, dar au apãrut ºi în oraºe, unde sfarmã trotuarele ºi macinã fundaþiile clãdirilor. Renaºte din orice fragment vegetal de tulpinã sau rãdãcinã ºi ajunge sã ocupe tot spaþiul disponibil.

În volumul „Vine iarba” (1968), Ion Gheorghe, „ultimul poet dac” [notã în text: Gheorghe Postelnicu, Ultimul poet dac, Editura EuroPress, București, f. a.], poezia care dã titlul reprezintã un veritabil manifest anticomunist. Firele tubulare plãpânde, dar atotcotropitoare, nãpãdesc peisajul industrial, proletcultist, azvârlindu-și semințele înainte în toate crãpãturile ivite în cale: spãrturi de ziduri, șuruburi slãbite, fisuri ignorate, tãiate accidental în oțelul dur. De fapt, necontenita luptã se dã între iarbã și oțel, între naturã și omul fãuritor de unelte (scuturi, coase, mașini, corãbii etc.), între sãlbãticia firii și „plãmada metalicã”.

În literatura știinþifico-fantasticã mondialã, primul succes pe tema plantelor care pornesc sã se întindã la nesfârșit a fost „Rãzboiul iederii” (The Ivy War, 1930) de David H. Keller. Nu este o vițã oarecare, ci una mutantã, inteligentã, al cãrei galop se datoreazã capacitãþii de a se hrãni cu sângele oamenilor și animalelor. Invazia pornește din târgușorul Yeastford și se îndreaptã apoi cãtre Philadelphia. La început, primarul Young refuzã sã admitã situaþia, iar ziaristul Jerkens îl persifleazã pe cel care a raportat pericolul:

Mi-ar place sã relatez acest rãzboi. Imaginaþi-vã titlurile: Cinci divizii de infanterie din New Mexico asediate de cactușii inamici! Au fost trimise o mie de tancuri pentru eliberarea lor… Pierderi însemnate în Maryland! Trupele noastre au fost gazate de batalioanele de lãcrimioare și tuberoze! Generalii Orchidee și Gardenia au fost capturați. Ei au admis cã Divizia Volburã a fost nimicitã de batalioanele noastre de grãdinari înarmați cu sãpãligi. Femeile care-și iubesc patria se înroleazã ca sã lupte împotriva liliacului și trandafirilor. Ele se vor înarma singure cu foarfecile de acasã.”

Conflictul escaladeazã. Uneltele și tehnicile clasice de combatere a dãunãtorilor sunt nefolositoare. Se ajunge chiar la folosirea explozibililor pentru degajarea zonelor cotropite, dar în metropola dens populatã metoda produce pagube prea mari. Noroc cu botanistul White, care a studiat ciudata specie de iederã încã de la apariție și care a elaborat o substanțã chimicã pentru distrugerea ei.

Dar rãzboiul cu inamicul clorofilian poate fi pierdut, iar omenirea decimatã. În romanul „Sera” (Hot House, 1962) de Brian W. Aldiss, un singur banian, un arbore gigantic, ocupã toatã suprafaþa de pãmânt de pe planetã, apoi se întinde cãtre Lunã. Precum în cazul dinozaurilor, supravieþuitorii se micesc și devin verzi, ca sã nu fie observați în frunziș de cãtre insectele periculoase. Ei pornesc sã urce pe încâlceala de ramuri cãtre satelitul natural, unde sperã sã gãseascã niște condiþii mai bune. În „Istoria SF-ului modern” (1911-1984), Jacques Sadoul spunea despre aceastã capodoperã inclusã în Top 100:

Brian Aldiss ne povestește lupta pentru supravieþuire a micului popor omenesc, cu un lux de amãnunte familiare care conferã o realitate concretã acestei extraordinare lumi verzi. Aldiss a reușit sã scrie o poveste sufocantã ca o junglã tropicalã, dupã citirea cãreia privim o clipã cu uimire lumea obișnuitã din jurul nostru.”

În unele romane SF, vegetația însãși este capabilã sã opereze asupra materiei la nivel intracelular și sã creeze forme cameleonice umane. Revoltatã de sãlbãticia unor exploratori cosmici, pãdurea de pe „Verde Aixa” (1976) a lui Horia Aramã se vede nevoitã sã ia mãsuri. La noi, orice pãdure fãrã pãdurari cade pradã lãcomiei, cãci acolo se furã ca-n codru. Aici, pãdurea-lume cade victimã crizelor de nervi ale unui echipaj uman stresat. S-a remarcat asemãnarea cu „Solaris”-ul lui Stanislaw Lem. [notã în text: Oana Chitu, Verde Aixa: despre om ºi ceilalþi], unde, la fel, douã inteligențe încearcã și nu reușesc sã se înțeleagã. Scriitorul român oferã o posibilitate în final. Nu întâmplãtor, romanul a fost premiat în Japonia, unde copacii se crede că ar avea suflete și sunt cinstiți ca niște forme existențiale evoluate.

La polul opus, ca amploare și realism, s-ar situa povestirea „Haustori” a lui Lucian Ionicã, unde o specie vegetalã pretențioasã și nepreþuitã este cultivatã pe pielea voluntarilor. Aici, umanul hrãnește, îngrijește, dezvoltã vegetalul. Omul devine el însuși o miniplanetã luminatã de același Soare care strãlucește pentru toți, un câmp unde crește o holdã menitã sã vindece boli și sã salveze vieți. Schimbarea este în principal una de mentalitate. Cât timp voluntarul participã la asigurarea dezvoltãrii plantelor, el renunțã la egocentrism, la manifestãrile de violențã și trãiește într-un climat optimist, vesel, însorit. La început, îl obsedeazã unicitatea sa, dar înțelege cã ea e doar o etapã intermediarã și cã el, ca individ, face parte din ceva mult mai evoluat pe plan empatic, precum este chiar propria-i familie.

Ingineria geneticã și-a propus sã rezolve problemele omenirii prin realizarea primului om-plantã. În cartea „Clonele – șocul viitorului”, Andrei Dorobanțu anunța cã se „proiecteazã” crearea unei ființe umane în care sã fie combinate gene de plantã, astfel încât pielea sã realizeze prin fotosintezã un plus de hranã, soluție care ar putea rezolva elegant și definitiv problema malnutriției la nivel mondial. Vechiul vis al sibariților, de a munci odihnindu-se, se va transforma în realitate. Câteva ore de plajã vor asigura micul dejun și un prânz consistent, rãstimp în care omul clorofilian va putea sã citeascã, de ce nu, chiar un roman SF. Desigur, soluția ar funcționa în zonele însorite și chiar în cele temperate, în vreme de varã, însã nu i-ar ajuta deloc pe laponi și pe inuiți.

György Györfi-Deák

György Györfi-Deák s-a născut la data de 17 aprilie 1964 în municipiul Timișoara. A absolvit cursurile Facultății de Fizică a Universității din Timișoara în 1988. Doi ani, a lucrat ca profesor de fizică în satul Drighiu, comuna Halmășd, județul Sălaj, de unde s-a transferat la Biblioteca Județeană "Ioniță Scipione Bădescu" din Zalău. În prezent este bibliotecar la Biblioteca Orășenească Jibou. Între anii 1998-1999 a fost inspector de specialitate la Inspectoratul pentru Cultură Sălaj.

Este căsătorit cu poeta Simone Györfi și au doi copii: Géza György (1995) și Gergely (1997).
Semnează și cu pseudonimul Franciscus Georgius.

(sursa: wikipedia)
György Györfi-Deák

Latest posts by György Györfi-Deák (see all)