Selectează o Pagină

Ruinele unui continent devastat ciclic de conjurații de excese și de lipsuri : mizerie și corupție, la fel de înrădăcinate ; prea multă pricepere a celor răi, prea multă nepricepere a celor buni ; resemnare demnă de milă ; ocazii pierdute ; vinovății puse de guverne pe seama pasivității populației, iar de populație pe cea a incapacității guvernelor ; invocare generală a fatalității simbolurilor… ” – Carlos Fuentes

M-am întrebat uneori dacă în ţări ca a mea – cu puţini cititori, cu atâţia oameni săraci şi analfabeţi, o ţară plină de nedreptăţi, unde cultura e privilegiul celor puţini – scrisul nu e cumva un lux solipsist.” – Mario Vargas

Llosa

America de Sud produce prea puțină cercetare științifică și tehnologie fiind aproape în totalitate dependentă de importurile din Statele Unite, Japonia, China, Uniunea Europeană, postura clasică de consumator, de victimă a subdezvoltării, de colonie de facto, de piață de desfacere.

Semințele subdezvoltării și înapoierii au fost sădite de colonialismul spaniol și portughez încă de la așa-zisele „explorări” din secolul al XV-lea (de la primele contacte cu populația nativă considerată de origine „indiană”), în realitate expediții de jaf ale unor gangsteri feudali în căutare de aur, pământ și sclavi urmate de o invazie propriu-zisă. Minorități albe hispanice și lusofone s-au auto-instituit în adevărate caste rasiale și financiare reușind până astăzi să domine întreg continentul. Iar însăși „metropolele” care au creat imperiile coloniale sud-americane, Spania și Portugalia au decăzut pînă într-atât încât au ajuns în prima jumătate a secolului XX să fie printre cele mai sărace și înapoiate țări europene, sursă de mână ieftină de lucru și de necontentită emigrație timp de aproximativ cincizeci de ani. Cu excepția Franței, din punct de vedere istoric latinitatea europeană sau neo-latinitatea sud-americană nu au creat per se nici democrație, nici capitalism modern și competitiv, nici dezvoltare durabilă.

Trebuie menționat că latino-americanii vorbesc despre balcanizarea continentului iar la noi se vorbește despre latino-americanizare ceea ce demonstrează că marile spirite sînt întotdeauna pe aceeași lungime de undă.

Să nu uităm că există state neo-latine europene care s-au democratizat de-abia după 48 de ani de dictatură (în aprilie 1974) precum Portugalia (1926-1974), Spania în 1975, după 41 ani de dictatură franchistă (1936-1975), Italia, douăzeci și unu de ani de dictatura fascistă (1922-1943), România campioana și în această privință, 49 de ani de dictatură aproape neîntreruptă (10.02.1938-5.09.1940 : dictatura regală, 5.09.1940 – ianuarie 1941 : dictatura fascistă ; ianuarie 1941- 23 august 1944 : dictatură militară ; 30 decembrie 1947- 22 decembrie 1989 : dictatură comunistă). Situația economică actuală a României ne este bine cunoscută și probabil că intuim care sunt șansele reale de dezvoltare și de prosperitate de masă. Dar suntem oare capabili să înțelegem că subdezvoltarea este un fenomen istoric și endemic ?

Credeți că este o pură întâmplare că patru țări latine europene au trecut prin niște dictaturi feroce în secolul XX, să fie vorba de o simplă coincidență, sau este rezultatuș al unor factori comuni latinității europene și sud-americane ?

Toate atributele progresului, modernității și civilizației s-au încetățenit cu greu în America Latină fiind importuri din Europa, ulterior din Statele Unite.

În toate statele sud-americane au abundat dictaturile militare în toate etapele istorice de la independență încoace. Cuba se află sub dictatură comunistă din 1959 până astăzi, fiind de altfel și singura dictatură rămasă în America Latină, marele val al democratizării din anii 80-90 ai secolului trecut au măturat sinistrele regimuri cvasi-fasciste.

Violența instituțională, asasinarea opozanților politici (în masă, ca în Chile și Argentina sau ceva mai selectiv ca în Brazilia în anii 70), războaiele civile, capitalismul sălbatic de secol XIX, exploatarea brutală, mizeria imundă a majorității populației și-au găsit ecourile într-un science fiction militant și angajat idealurilor umaniste utilizînd extrapolarea, analogia și silogismul ca protest împotriva anomiei.

Un tablou general destul de sumbru și disperat, străfulgerat de inteligență, umor, ironie, SF-ul latino-american neezitînd să cerceteze cauzele subdezvoltării, corupției, violenței omniprezente în America de Sud : pseudo-elite rapace și corupte, incompentente și iresponsabile, complicitatea majorității populației cu orice cleptocrație/

autocrație/dictatură ce știe să manipuleze temele populismului prin demagogie deșănțată, slaba coeziune socială, incapacitatea intelectualității de a concepe proiecte de dezvoltare și reformă și de a ralia majoritatea populației, deficitul cronic al voluntariatului pentru cauze civice, emigrarea în masă ca supapă socială, sărăcie omniprezentă, disperare și derivă. State eșuate, societăți anomice, incapabile de progres, evoluție și civilizație.

Sună cunoscut ?

Este exact viziunea tradițional-occidentală despre America de Sud, o panoramă generalizatoare și moralizatoare, care vehiculează clișee și poncife reductibile în final la o propoziție : tot ceea ce nu este de sorginte occidentală este inferior, incapabil și destinat să eșueze.

America de Sud este o realitate compozită, alcătuind un gigantic mozaic de populații, de experimente și experiențe, un metisaj și o împletire de elemente socio-culturale care au generat un formidabil ferment al energiei și dinamismului.

Este interesant de observat că există paralelisme cât se poate de vizibile între toate societățile latino-americane și neo-latine europene, că există similitudini între realitatea politică, economică și socială latino-americană și românească, că se poate remarca faptul că SF-ul scris în America de Sud și Spania, are elemente comune tematice și stilistice cu celelalte literaturi SF neo-latine din Franța, Italia, Portugalia și România, predilecția pentru soft SF, pentru abordări caracteristice științelor sociale, influența fantasticului, a motivelor religioase, utilizarea alegoriilor și parabolelor împotriva totalitarismului și dictaturilor, a satirelor descriind alienarea provocată de o cvilizație absurd-mașinistă și consecințele mercantilismului și consumismului dement, descompunerea morală și dezagregarea socială, abulia, anomia și alienarea.

SF-ul sud-american este slab tradus și cunoscut la noi cu prea puține excepții precum „Cartea fantastică a lui Oaj” (El libro fantástico de Oaj, 1966) de cubanezul Miguel Collazo ( traducere de Irina Runcan, Editura Tineretului, 1969), argentinianul Adolfo Bioy Casares, cu „Invenția lui Morel. Plan de evadare” (La invención de Morel, 1940 ; Plan de evasión, 1945) (traducere de Ion Oprescu, editura Univers, 1976) și dezamăgitor de proasta nuvelă „Dintr-o lume în alta” (De un mundo a otro, 1998), (traducere de Tudora Șandru Mehedinți, editura Humanitas, 2007), distopia mexicanului Carlos Fuentes, „Jilțul vulturului” (La silla del águila, 2002), (traducere de Horia Barna, editura Curtea Veche, 2004) și romanul SF  brazilian „Zeii subterani” („Os Deuses Subterrâneos”, 1994) de Cristovam Buarque ( traducere în românește de Anca Milu-Vaidesegan, editura Albatros, 2006).

Și dacă ne referim la percepția românească de până acum a SF-ului brazilian trebuie spus că interesul pentru acest fenomen a provenit exclusiv din rândul comunității SF, că a fost vorba de ceva extrem de sporadic și spațiat pe parcursul a peste patruzeci de ani, modeste încercări amatoriste de a furniza câteva informații sau pur și simplu un troc prin care mărunți condeieri sefiști din cele două țări s-au băgat reciproc în seamă, trecându-și fiecare în CV-uri, traducerea în „braziliană” sau în română. Singura abordare academică a SF-ului brazilian cunoscută în România i-a aparținut italiencei Prof.Dr. Luciana Stegagno Pichio în cadrul studiului său, „Literatura braziliană”, Bucureşti, Editura Univers, 1986 (traducere de Marian Papahagi), în capitolul „Science fiction-ul, ezoterismul și astrologia ca utopii finale.”

Literatura braziliană, de asemenea, este cvasi-necunoscută în România, cu doar câțiva autori traduși (Machado de Assis, José Lins do Rego, Jorge Amado, Erico Verissimo și Cristovam Buarque, de care ne puteam lipsi), dar cu o excepție pe care nu mă îndoiesc că o apreciază și destui amatori de sefeuri, gurul Paulo Coelho, idolul tuturor veleitarilor.

CPSF 402/15.08.1971 :

Adrian Rogoz : Science fiction-ul brazilian și coloratura lui aparte

Zora Seljan – „Cuvântul” (traducător necunoscut); Leon Eliachar – „Experiența” (traducere de Carmen Opriș);

Fabio Fernandes – „Science fiction în Brazilia: marile speranţe”, traducător neprecizat, Nautilus online, aprilie 2009

http://revistanautilus.ro/articole/science-fiction-in-brazilia-marile-sperante/

Fabio Fernandes – „Cum să începi o poveste”, traducere de Radu Haulică, Nautilus online, aprilie 2009

http://revistanautilus.ro/povestiri/cum-sa-incepi-o-poveste/

Aurel Cărășel – „Fandomul brazilian”, Nautilus online, Septembrie 2011

http://revistanautilus.ro/articole/fandomul-brazilian-i/

Author