„O, Doamne, cumplită e tirania majorității !” („Fahrenheit 451″)
Distopiile sunt scenarii, deloc neplauzibile, ale unui viitor imposibil de anticipat. Ele stârnesc aprehensiuni și seduc toxic tocmai pentru că sunt prelungiri ad infinitum ale posibilităților prezentului. Pentru intelectualii care își imaginează paradisul sub forma unei biblioteci, (anti)utopia lui Ray Bradbury este, probabil, cea mai teribilă reprezentare a lumii viitoare. America lui „Fahrenheit 451” este coșmarul lui Borges. În multe dintre contrautopiile modernității (în modernitate, utopia a devenit imposibilă tocmai pentru că a fost făcută posibilă), în spatele zidurilor transparente (prefigurare involuntar parodică a glasnost-ului) se ghicește profilul unei societăți organizate totalitar într-o manieră care anticipează/figurează literar stalinismul.
În această categorie intră „Noi” a lui Evgheni Zamiatin, „Anul 1984” de Orwell (dar și fabula sa politică, „Ferma animalelor”), „Întuneric la amiază” a lui Koestler, ca să numesc numai câteva din cele mai importante cărți vizionare ale secolului XX. De cealaltă parte a baricadei stau anticipările profetice ale viitorului lumii occidentale din „Minunata lume nouă” și din „Fahrenheit 451”. Fie că se construiesc pornind de la scheletul dictaturii staliniste, fie că anticipează posibilele anamorfoze ale societății de consum, toate aceste ilustrări ale viitorului au în comun o filozofie eudemonistă și încremenirea societății într-un cadru totalitar.
Privită de la o distanță potrivită, lumea lui „Fahrenheit 451″ seamănă teribil de mult cu lumea noastră. Cu lumea americanilor, mai exact. Oamenii sunt monogami. Copiii pot fi crescuți în familii clasice, dacă se dorește. Lumea nu se plictisește niciodată. Când nu sunt la serviciu, indivizii pot (de fapt, trebuie) să se distreze, omorându-și astfel timpul și gîndurile. Pentru că aceasta este maniera subtilă și perfidă prin care statul își controlează progeniturile: instaurând obligativitatea distracției. Omogenitatea este asigurată, în această societate de mâine, prin aderarea tuturor la olimpiada imbecilizării. Jocuri de noroc, parcuri de distracții, mașini de curse, televizoare gigant – toate sunt la îndemâna oricui și nu au altă menire decât aceea de a uniformiza, anihilând orice puseu de gândire autonomă. Dă-le oamenilor circ și pâine, iar ei vor uita de cărți. Acesta pare să fie mesajul subliminal al cărții lui Ray Bradbury, avertismentul lansat de el la adresa capcanelor lumii occidentale – cea mai bună dintre lumile posibile :
„Trăiască seratele și cluburile, acrobații și magicienii, petrecăreții, limuzinele cu reacție, elicopterele-motocicletă, pornografia și stupefiantele, tot ce poate stimula reflexele necondiționate. Dacă piesa e de proastă calitate, dacă filmul nu spune nimic, dacă spectacolul e lipsit de miez, faceți-mi o injecție cu theremină și-am să cred că piesa mă emoționează, deși în realitate va fi doar o reacție tactilă la o anumită vibrație. Nu-mi pasă, îmi place să mă distrez copios !” (fragment din discursul lui Beatty, conducătorul departamentului de pompieri Fahrenheit 451)
Societatea din Fahrenheit este, în linii mari, societatea de astăzi, cu unele semne schimbate. Ceea ce astăzi este tolerat ca moft al maselor a devenit normă și lege în această (anti)utopie. S-a materializat semnul de exclamare așezat de Ortega y Gasset în fața culturii prezentului: elitele au fost înghițite de mase.
Omul cel nou, anunțat de filosoful spaniol și pus în scenă de Ray Bradbury, este exponentul maselor: musilianul om fără însușiri, fără cultură (chiar cu repulsie față de cultură), fără trecut, fără memorie (personajele lui Bradbury sunt, inevitabil, amnezice), fără morală. Sau cu un surogat de morală care încurajează spiritul primar, agresiv, combativitatea, jocul de amorul jocului și inhibă emoțiile autentice, empatia. Corolarul este acela al unei lumi paradoxale, în care nu poate exista solidaritate umană veritabilă, cu toate că indivizii par, toți, făuriți din aceeași substanță, nutrind aceleași ambiții deșarte și idealuri precare, subsumate unui prezent cu adevărat etern (căci viitorul unei distopii este inconceptibil).
În lumea cu semn schimbat, pompierii sunt „băieții veseli, paznici ai fericirii” (la fel cum, la Zamiatin, gardienii personali, securiștii, sunt priviți, în registru mistic, ca „îngeri păzitori” ai individului susceptibil să greșească), însărcinați cu menținerea ordinii universale prin epurarea lumii de potențialul destabilizator al cărților- simbol al înțelepciunii, al gândirii autonome: „O carte e o pușcă încărcată, ascunsă în casa vecină: pune-o pe foc, smulge armei focosul, zdrobește cugetul omului ! Cine știe ce poate să pună la cale un om cult?!”. Din dușmani ai focului, pompierii s-au convertiti în adepți mistici ai crematoriului: „Și astfel, când casele din întreaga lume au fost impregnate și puse la adăpost de incendii, n-a mai fost nevoie de pompieri pentru vechile scopuri. Li s-a încredințat o nouă misiune: aceea de apărători ai liniștii noastre sufletești, ai cugetului nostru, în care se cuibărește spaima oricărui om de a se simți inferior – spaimă legitimă și ușor de înțeles.”
După surprinderea fotografică a lumii postapocaliptice și postatomice, „Fahrenheit 451” se convertește într-o liber haereticorum, cum îi stă bine oricărei distopii autentice și verosimile. Montag, pompierul piroman, cenzorul entuziast și distrugătorul autorizat al cărților interzise (peste un milion), este injectat cu morbul îndoielii. Clarissa, puștoaica „nebună”, creează breșa prin care se strecoară primele gânduri eretice ale viitorului apostat. Ca la Huxley sau Zamiatin, există un moment de resetare a conștiinței individului. Un moment privilegiat, în care întreg angrenajul ideologic este sabotat, în care lozincile și clișeele, servite pe toate căile mediatice ca adevăruri infailibile, se volatilizează, expunându-și falsitatea nudă. Fenomenul este similar cu acela al disidenței comuniștilor autentici. Treziți din letargia ideologiei, disidenții au revelația monstruozității punerii în practică a proiectului utopic și (re)investesc tot atât entuziasm în negarea doctrinei pe care au pariat anterior. Extremistul Montag, chintesența contradicțiilor, devine din cenzor adulator al cărților și păstrător al memoriei vii. Distopia lui Ray Bradbury sfidează tiparele narațiunilor de acest tip. America egoismului și al utilitarismului, America oportunistă și prezumțioasă, America maselor ahtiate după distracții și consum își ispășește păcatele istorice: e rasă de pe fața pământului de un război total, în care întreaga lume se mobilizează împotriva ei.
Vinovatul e pedepsit. Scenariul ucronic virează spre un happy-end neașteptat. Montag se transformă într-o carte vie: Ecclesiastul. Paradisul lui Borges se materializează. Oamenii sunt extensii ale cărților. Unica lor marotă este conservarea memoriei culturii. În universul sumbru al antiutopiilor modernității, „Fahrenheit 451″ ocupă un loc special, ușor marginal. Cartea e un avertisment și o promisiune totodată. În ea e cuprins un apel la o necesară purgație a Occidentului de umoralitatea sa utopică: „Umple-ți ochii cu uimire, trăiește ca și cum ai ști că vei muri peste zece secunde. Privește lumea : e mai fantastică decât orice vis făurit sau comandat într-o fabrică.”
© Adela Dinu
Textul a fost republicat cu acordul autoarei și al editorului revistei Lapunkt, Eugen Stancu. Le mulțumim.
http://www.srsff.ro/2013/09/despre-morala-antiutopiilor/
Adela Dinu este profesoară la un liceu din Sibiu. Critic si istoric literar. Autoare a unui volum dedicat jurnalului feminin românesc.
De aceeași autoare :
Adina Dinu – Despre morala (anti)utopiilor
