Antologiile SF în limba maghiară din România
Cu puţine excepţii, în România, antologiile de literatură science-fiction în limba maghiară au apărut la Editura Kriterion, unde director a fost, în perioada 1969-1990, scriitorul Domokos Géza.
„A kozmosz hullámhosszán” a apărut în 1970. Volumul de referinţă, „Pe lungimea de undă a Cosmosului”, denumit astfel după a povestire a poetului Mihu Dragomir, a apărut în 1967 la Editura Tineretului şi a cuprins o selecţiune reprezentativă din creaţia românească. Deoarece cartea a fost gândită ca o antologie destinată străinătăţii, ea a fost tradusă ulterior în mai multe limbi. Versiunea maghiară a fost realizată în 1970 de Semlyén István, un eseist clujean, interesat de implicaţiile sociale ale cuceririlor ştiinţifice, un bun traducător din română (G. Iuteş, Francisc Munteanu, Al. I. Ştefănescu) şi engleză (Samuel Pepys, Jack London).
Cinci ani mai târziu, la Cluj, Mircea Opriţă, pe atunci redactor al editurii „Dacia”, a selectat un număr de 14 autori români ca să-i prezinte îm volumul „Az átlépett látóhatár” (Dincolo de orizont). El a încredinţat traducerea textelor lui Németi Rudolf (Némethi), unul dintre literaţii formaţi de revista studenţească „Echinox”. Altminteri, Mircea Opriţă a fost un autor apreciat de Kuczka Péter şi o prezenţă obişnuită în revista „Galaktika” (12/1975, 36/1979, 76/1987), unde i s-a dedicat şi un număr separat (54/1984). La câţiva ani după căderea regimului comunist, scriitorul clujean a devenit directorul Institutului Cultural Român din Budapesta şi a facilitat o serie de întâlniri dintre creatorii români şi maghiari, precum şi apariţia unui alt număr special al revistei „Galaktika”, rezervat anticipaţiei româneşti (188/2005). Tot în 1975, a apărut „Alagút a világ alatt” (Tunelul de sub lume), prima dintre antologiile realizate de ziaristul Ágoston Hugó de la săptămânalul „A Hét” din Bucureşti. Iată un absolvent al facultăţii de fizică de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, strămutat în Bucureşti, unde a optat pentru o carieră în jurnalistică. Titlul cărţii provine de la o povestire a lui Frederik Pohl. Cu puţine excepţii (Gérard Klein, D. A. Bilenkin, Sandro Sandrelli şi Stanislaw Lem), volumul constituie o panoramă a SF-ului anglo-american, cu texte semnate de Poul Anderson, Arthur C. Clarke, A. E. van Vogt, Ray Bradbury, Isaac Asimov, Damon Knight, Roald Dahl, Robert Sheckley, Robert F. Young, Cyril Kornbluth şi Evelyn E. Smith. Când a început declinul economiei R.S.R., dictatorul Nicolae Ceauşescu a cerut instituţiilor de stat, inclusiv celor literare şi culturale, să se autofinanţeze. Cum literatura SF a prezentat întotdeauna interes pentru marea masă a cititorilor, Editura Politică a dat tonul şi a început tipărirea unei serii de culegeri aşa-zis propagandistice (antirăzboinice, ateiste, ecologiste), dar care viza să aducă cât mai mulţi bani în caserie, pentru a compensa astfel pierderile înregistrate cu „operele tovarăşului secretar-general”, care nu prea se vindeau.Exemplul ei a fost urmat şi de Kriterion. În 1984, Ágoston Hugó a alcătuit „Piknik a senkiföldjén” (Picnic la marginea drumului), o antologie a lucrărilor SF scrise de savanţi, precum astronomul Johannes Kepler, ciberneticianul Norbert Wiener, astrofizicianul Fred Hoyle, geologul şi paleontologul Ivan Efremov, fizicienii Louis N. Ridenour şi Szilárd Leó, istoricul religiilor Mircea Eliade, matematicianul Martin Gardner, biochimistul Isaac Asimov, astronomul şi expertul în telecomunicaţii Arthur C. Clarke, psihologul James McConnell, biologul Julian Huxley, geneticianul J.B.S. Haldane şi astrofizicianul Boris Strugaţki, fratele lingvistului Arkadi.
Ea a fost urmată în 1986 de o lucrare cu caracter declarat complementar, „Morel találmánya” (Invenţia lui Morel), cuprinzând texte SF scrise de literaţi şi filosofi, oameni din domeniul „umanioarelor”, creatori fără o specializare tehnică sau ştiinţifică: Voltaire, Maupassant, Alexandru Macendonski, Arthur Conan Doyle, Appolinaire, Mihály Babits, Benő Karácsony, Victor Eftimiu, Adolfo Bioy Casares şi Majtényi Erik. Şi alte edituri s-au arătat dornice să-şi umple coşurile cu mierea dulce a imaginarului. Însă, la indicaţiile aceluiaşi atotdiriguitor Nicolae Ceauşescu, sub pretextul protejării naturii şi a economisirii hârtiei, cenzura a impus o „cotă de hârtie”, respectiv restricţii la numărul de cărţi şi de pagini care puteau fi publicate anual de către un singur autor. Aşa că, atunci când Editura Albatros a dorit să devină rentabilă şi să-şi alcătuiască propriile antologii, din pălăria unui iluzionist inspirat şi neînfricat a apărut Medgyesi Ákos „aka” (also known as) „fiul Mediaşului”, adică tot Hugó Ágoston. Prima antologie scoasă la Editura Albatros a fost „Képzeletbeli utazások” (Călătorii imaginare), în 1986 şi i-a cuprins pe Ion Hobana, Cristian Tudor Popescu, Ivan Antonovici Efremov, Ondrejcsik Kálmán, Selmeczi György, Herbert George Wells, Murray Leinster, Ray Bradbury, Jorge Louis Borges. Următorul volum, „Az összerobbanás” („Implozia”, după o povestire de Italo Calvino), din 1987, s-a bazat pe multitudine, concizie şi varietate, adunând microschiţe cu poantă (short short stories) şi povestiri scrise de H. G. Wells, Ray Bradbury, Jorge Luis Borges, Italo Calvino, Avro Manhattan, Anatoli Dneprov, Russell Baker, Ursula K. Le Guin, Csáth Géza, Gheorghe Păun, Tor Age Bringsvaerd, W. Hilton-Young, Jack Lewis, Frigyes Karinthy, Juan Luis Herrero, Ovidiu Bufnilă, Mihail Grămescu, Marion Gross, Mack Reynolds, William Kotzwinkle, Juan G. Atienza, Vladlen Bahnov, Stanislaw Lem, Czeslaw Chruszczewski, Iuri Kotliarski, Voicu Bugariu, Marian Truţă, Robert Sheckley, Mirela Paciugă, Isaac Asimov, Eduard Jurist, Majtényi Erik, Mircea Opriţă, Andrei Dmitruk, Bob Shaw, Bíró László Péter, Cristian Tudor Popescu, Donald Barthelme, Ilia Varşavski, Arthur C. Clarke, Carlos Cabada, Szilárd Leó, Anton Quintana, Leonida Neamţu, Gerhard Branstner.
Autorii SF de limbă maghiară din România
Temele caracteristice literaturii science-fiction apar încă de la început în proza scriitorilor maghiari de la noi. Primele romane ungureşti au fost scrise de baronul Jósika Miklós de Branyicska (1794-1865), autor al câtorva zeci de cărţi, care a trăit multă vreme în comuna Surduc de pe valea Someşului. Jósika a fost un mare admirator al lui Sir Walter Scott şi a scris mai ales romane istorice, dintre care cel mai cunoscut este „Abafi” (1836). Cu puţin înainte de izbucnirea revoluţiilor paşoptiste, el a publicat o nuvelă apocaliptică, „Zilele sfârşitului lumii” (Végnapok), una dintre primele profeţii funeste din zorii erei industriale. Ideea unor schimbări climatice majore a revenit în actualitate la începutul mileniului III, când constatăm pe propria noastră piele efectele produse de poluarea industrială şi de traficul vehiculelor acţionate de motoare cu combustie internă. În cazul autorului ardelean, modificările catastrofale ale regimului termic terestru au cauze naturale (răcirea Soarelui şi o serie de erupţii vulcanice). El descrie cu acurateţe efectele posibile şi, astfel, se înscrie printre primii autori care au atribuit anticipaţiei un caracter de literatură de avertisment. Kuczka Péter i-a republicat scrierea în revista „Galaktika” nr.35/1979, ocazie cu care a apreciat „stilul demodat, dar frumos şi poetic” al autorului, „bogăţia imaginaţiei, descrierile de peisaje şi fiinţe extraterestre, asemănătoare celor făcute mai apoi de Lem ori, alteori, de Bradbury”, remarcând în treacăt că vor trece 30-40 de ani până când va apare o naraţiune similară. Într-adevăr, Camille Flammarion (1842—1925) şi-a publicat romanul „La fin du monde” abia între 1893-1894. Perioada dintre cele două războaie mondiale este încă prea puţin cunoscută şi, prin urmare, pot apărea surprize la tot pasul. În bibliografia lui Monoki István, „Magyar Könyvtermelés Romániában 1919-1940”, (Producția editorială de carte maghiară din România, 1919-1940) am descoperit „Astronauţii” (Űrhajósok), un roman astronomic fantastic („fantasztikus csillagászati regény”) scris de Sárkány Béla şi publicat în 1928, la o tipografie din Satu Mare, carte cu totul necunoscută de fanii aventurilor cosmice. La fel de puţin cunoscută este şi cartea lui Kempner Radoné Magda, „Integralii” (Integrállények), apărută în 1926 la Cluj, în cadrul colecţiei editate de revista „Korunk”. Din fericire, cu ocazia centenarului publicaţiei, ea a fost repusă în circulaţie şi este acum accesibilă pe internet, fiind găzduită de Biblioteca Electronică Maghiară (Magyar Elektronikus Könyvtár). La fel de surprinzătoare este povestirea lui Karácsony Benő, „Omul sub apăsarea stelelor” (Ember a csillagok alatt, 1942), pe care unii comentatori o situează în siajul celebrei distopii a lui Aldous Huxley, „Minunata lume nouă” (1932), deşi, ca urmare a rolului jucat de personajul principal (un ofiţer însărcinat cu păstrarea ordinii în „cea mai perfectă dintre lumile posibile”), ea ar constitui mai degrabă o avanpremieră a lui „Fahrenheit 451” de Ray Bradbury (1951). Date fiind vremurile când a apărut, să nu ne mirăm că autorul a fost deportat la Auschwitz, unde şi-a găsit sfârşitul în 1944.
El n-a fost singurul literat năpăstuit pentru credinţa sau convingerile politice. Majtényi Erik, scriitor originar din Timişoara, a fost arestat şi internat în lagărul de la Târgu Jiu din cauza activităţilor îndreptate împotriva dictaturii antonesciene. Comunist convins, militant înflăcărat pentru edificarea unui viitor mai bun, el a devenit secretar al Uniunii Scriitorilor în 1955, dar s-a arătat mult mai reţinut după reprimarea brutală a revoluţiei maghiare din 1956. A tradus mult, a scris o mulţime de volume de poezii şi poveşti pentru copii, romane şi povestiri pentru tineret (dintre care să reţinem „X2R, a csibész és egyéb történetek”, 1977). Ágoston Hugó a republicat în antologiile sale două texte, selecţionate şi de Kuczka Péter pentru revista „Galaktika” 27/1977: Gogoaşa de mătase (A selyemgubó) şi „Consiliul Albaştrilor” (A Kékek Tanácsa). În „Almanahul Anticipaţia 1987”, publicistul Ágoston Hugó îi recomanda lui Ioan Eremia Albescu, redactorul-şef al revistei „Ştiinţă şi Tehnică”, să-l traducă neapărat şi să-l publice pe Erik Majtényi: „Fără îndoială că şi cititorii „Almanahului Anticipaţia” ar gusta câteva din scrierile sale, având miez, originalitate, un stil şocant şi o arhitectonică frapantă, în stare să satisfacă şi exigenţele literare cele mai selecte.” Bálint Tibor a publicat volumul de povestiri „Robot Robi kalandjai” în 1973, tradus imediat de Petruska Erika cu titlul „Năzdrăvăniile roboţelului Robi”, ambele apărute la Editura Ion Creangă. Roboţeii săi sunt nişte şcolari model, necăjiţi incontinuu de micii lor stăpâni şi de colegii care nu pot ţine pasul cu ei. Să amintim şi romanul „Önkéntes rózsák Sodomában” (1967), tradus de Paul Brumaru şi publicat ca „Trandafirii Sodomei” în 1969, la Editura pentru Literatură, o distopie citată adesea de critică împreună cu romanul lui Déry Tibor, „Domnul G.A. în X” (G. A. úr X-ben, 1964). O altă distopie, dar travestită în basm este romanul lui Méhes György, „Gabriel Învingătorul„ (Gábriel Győzelmes), rudă bună cu „The Master Key: An Electric Fairy Tale” a americanului L. Frank Baum şi cu romanele scriitorului ţăran şi inventatorului I. C. Vissarion. „Semnalul de pe Tau Ceti” (A Tau-Ceti hívójele) de Dáné Tibor a apărut în 1968 la Editura Tineretului. Eroii, un profesor charismatic şi elevii săi, explorează extraordinara zonă a Culmii Căianului (Kajántető) şi stabilesc un contact cu fiinţe din lumi aflate la mare depărtare (Ceti nu reprezintă numai forma latină, la genitiv, a numelui constelaţiei „Balena”, ci şi un acronim format din iniţialele denumirii „Contact with Extra-Terrestrial Intelligence” – Contactarea inteligenţelor extraterestre).
Şi poeta Bede Olga a visat în „Pionierii pe astronavă” (Pionírok az űrhajón, 1961) că un detaşament de şcolari cu cravata roşie fluturând la gât vor aseleniza pe astrul nopţii. Iată unul dintre volumele de poezii dedicate copiilor şi ilustrate de Lívia Rusz o graficiană originară din Dej, care a locuit şi a muncit multă vreme în Cluj, apoi s-a stabilit în Ungaria. Ea a creat o mulţime de benzi desenate, printre care se numără şi năzdrăvăniile lui Kalamajka, micul omuleţ verde, şi adaptări după romanele lui Jules Verne. Fanii lui J. R. R. Tolkien îi poartă o eternă recunoştinţă pentru felul cum a ilustrat volumul „O poveste cu un hobbit” (1975), prima versiune românească a celebrului „The Hobbit”, nedorita aventură unde Bilbo Baggins găseşte Inelul Suveran şi-l foloseşte pentru a-i ajuta pe pitici şi pe vrăjitorul Gandalf să-l înfrunte pe zmeul Smaug.
Un alt clujean este fizicianul Bíró László Péter născut în 1955, tradus în româneşte de P. T. Sugár şi prezentat în „Almanahul Anticipaţia 1987”, unde i-a apărut povestirea „Nunta unei flori” (Virágnász). Ea a fost preluată din volumul „Verigi posibile” (Lehetséges láncszemek, 1985), în seria de debuturi a Editurii Kriterion.
„Heraclizii” (A Heraklidák) reprezintă un ciclu epic creat de soţii Mandics György şi Veress M. Zsuzsanna. Dintre cele 12 volume planificate, au apărut numai trei: „Vasvilágok” (Lumile de fier, 1986), „Gubólakok” (Locuitorii gogoşilor, 1988) és „A Dromosz” (Dromosul, 1992). Într-o vilă situată în apropierea Romei, un grup de 12 savanţi propun diferite modele de viitor, înspiraţi de cele 12 munci ale lui Heracles (Hercule). Simulate pe calculator, sistemele sociale create pe baza diferitelor structuri de forţe şi relaţii interumane eşuează rând pe rând: profesorul Nemea propune un triunghiu echilateral (Confederaţia, Imperiul Galactic şi Pământul) ca simbol al status-quo-ului; profesorul Lerna mizează pe societatea „normilor”, indivizii cuprinşi în partea mediană a „clopotului lui Gauss”; profesorul Keryneia alege tipologia „turmei de cerbi”, unde femeile aflate sub stăpânirea celui mai puternic bărbat sunt izolate în haremuri subacvatice.
Reviste SF în limba maghiară din România
Istoria subseriei „Tudományos-fantasztikus elbeszélések” (TFE), adică versiunea în limba maghiară a „Colecției Povestirilor Științifico-Fantastice” (CPSF) este plină de ciudăţenii şi contradicţii. Datorită timpului necesar pentru traducerea textelor, seria paralelă în limba maghiară a apărut cu întârziere, abia în 1956. Iniţial, periodicitatea a fost de două apariţii pe lună, iar apoi, de la TFE 28 până la suspendarea apariţiei (TFE 80), de trei ori pe lună.
Primele două numere au cuprins romanul lui Octavian Sava, „Meteoritul de aur”, tradus de însuşi redactorul-responsabil. Au urmat lucrările premiate la concursul literar organizat de revista tutelară: Leonid Petrescu – „A 12-a variantă”; Mircea Naumescu – „Marea experienţă”; Mircea Brateş – „Proxima Centauri”; Adrian Rogoz şi Cristian Ghenea – „Inimă de ciută”; P. Stănescu – „Întâmplare obişnuită”. După un western marinăresc cu triburile de războinici de pe Coasta Pacificului (Vitalii Trenev – „Indienii”), a urmat primul roman fluviu, „Uraniu” de Adrian Rogoz şi Cristian Ghenea (CPSF 8-14). După Mircea Şerban cu „Ghidul din Lună” (CPSF 15-16), a urmat un intermezzo tătar: Mihail Sadoveanu – „Cuibul invaziilor” (CPSF 17-18), răstimp în care proza science-fiction „de cursă lungă” şi-a recăpătat suflarea, aşa că extraordinarele aventuri au pornit să înmulţească numărul de fascicole publicate: Eduard Jurist şi Leonid Petrescu – „Uzina submarină în primejdie” (CPSF 19-20); Max Solomon şi I. M. Ştefan – „Sahariana” (CPSF 21-24); Mircea Barteş – „Astrida” (CPSF 25-27). Seriile română şi maghiară au mers în paralel până la numărul 28, când CPSF a început publicarea romanului lui Igor Kalniţki, „Sfârşitul oraşului subteran”, completat apoi cu „O pogorâre în Maelström” a lui Edgar Allan Poe. S-a sărit şi peste nuvela lui Rudolf Daumann, „Boşimanul Mauki”, astfel încât TFE 28 l-a găzduit pe Ştefan Tita cu prima parte din „Piticii în ţara lui Guliver” (CPSF 35). Academicianul Victor Eftimiu a predat redacţiei un roman istoric: „Pe urmele zimbrului” (TFE 30-35, CPSF 37-42). „Duelul mut” de Szilágyi D. şi M. Cîrloanţă (CPSF 44-46) a fost scris în româneşte şi tradus în limba maghiară de Endre Haás (TFE 36-38, CPSF 44-46). Surprinzătoare sunt introspecţiile psihologice din TFE 39-40 (CPSF 47-48): Stefan Zweig – „Jucătorul de şah” şi N. N. Nagaev – „Destinul condamnaţilor” (repovestit de P. Baraşiov şi V. Kitain). Fanii SF au răbdat stoici ca, îndrumaţi de I. Voledi şi Alexandru Cerbu, să caute „Coroana regelui Burebista” (TFE 41-43, CPSF 49-51). Măcar Sherlock Holmes (TFE 44, CPSF 52) folosea metode ştiinţifice în investigaţiile sale criminalistice. După „Balaurul mărilor” de Ioana Petrescu (TFE 45, CPSF 53), autoare şi a unui „Cântec de lebădă” (TFE 58, CPSF 66), răbdarea le-a fost răsplătită înzecit: Elena şi Adrian Niga – „Aurul sintetic” (TFE 46, CPSF 54); Maya Niculescu – „Prizonieri printre giganţi” (TFE 48-49, CPSF 56-57); Octavian Sava şi Alexandru Andy – „Pisica din Baskerville” şi monumentalul roman al lui Ivan Antonovici Efremov – „Nebuloasa din Andromeda” (TFE 51-57, CPSF 59-65). Până să publice „Straniul caz al doctorului Jeckyll şi al lui Mister Hyde”, apărut abia în 1970 (CPSF 375-378), Adrian Rogoz l-a prezentat pe americanul Robert Louis Stevenson cu o emoţionantă poveste fantastică de dragoste, „Diavolul din clondir” (TFE 59, CPSF 67). Au urmat „Misterele unei curse”, un roman scris chiar de redactorii revistei: Donáth András, Fáskerthy György şi Haás Endre. Interesant e faptul că povestea fantasticei întreceri cicliste din Africa ocupă un spaţiu diferit: patru fascicule în ediţia maghiară (TFE 60-63/1958) şi cinci în cea românească, unde a fost tradusă de Constantin Olariu (CPSF 68-72). După soarele arzător al Saharei, Dinu Moroianu i-a purtat cititori la polul opus, pardon, la „Polul intangibil” (CPSF 74-77, TFE 65-68). Apar din ce în ce mai mulţi autori americani: Nathaniel Hawthorne (TFE 64/1958), Philip K. Dick şi Robert A. Heinlein (TFE 73/1958), ultimii doi traduşi din… limba rusă, după povestirile apărute în revistele „Ogoniok” şi „Znanie Sila”, aşa că nu-i de mirare că numele le-au fost deformate: Philip C.(!) Dick şi Robert Heinlyne (!).
„Status quo”-ul ideologic a fost atent menţinut prin publicarea lui S. I. Beleaev, Arkadi şi Boris Strugaţki (în CPSF 87, scris V. Strugaţki), L. Jigariov. Dintre vizionarii autohtoni, s-a evidenţiat Sergiu Fărcăşan cu romanul „O iubire din anul 41042” (TFE 74-77), semnat cu pseudonimul Crişan Făgeraşu, folosit şi ulterior, când a publicat „Secretul inginerului Muşat” (108-111). Către sfârşit, a apărut şi povestirea antologică „Oameni şi stele” de Ion Hobana (TFE 79). Ultima fasciculă (TFE 80) a cuprins o broşură astronomică, „Este locuită planeta Marte?” de F. Ziegel, text preluat din Almanahul „Mir prikliucenii” şi verificat de Niederkorn János, „candidat în ştiinţe tehnice”. Toate coperţile şi ilustraţiile interioare ale TFE au fost preluate de la CPSF, însă fără menţionarea artiştilor. Nici în cazul traducătorilor, lucrurile nu pot fi lămurite întotdeauna. O serie întreagă de scrieri, precum TFE 3, TFE 4, TFE 5, TFE 19-20 sunt atribuite „in corpore” „subredacţiei maghiare a suplimentului literar editat de revista Ştiinţă şi Tehnică”. Cea mai harnică traducătoare a fost Nánási Judit, care s-a căsătorit apoi cu scriitorul Kacsó Sándor, antologatorul traducerilor în maghiară din poezia lui Mihai Eminescu, aşa că figurează în dicţionare sub numele de Kacsó Judit. La început, ea a colaborat împreună cu Fáskerthy György, apoi li s-au alăturat şi alţii: Balázs Anna, Bácski Anna, Békési Ágnes, Bóra Sándor, Donáth András, Haás Endre, Harasztosi Éva, Németh Ágnes, Péter János, Zsigmond Kálmán. Să încheiem răsfoirea semicentenarei colecţii cu remarca lui Adrian Rogoz din „Almanahul Anticipaţia 1983”, unde atrăgea atenţia asupra faptului că, până la apariţia revistei „Galaktika” (1972), CPSF, şi respectiv TFE, au fost singurele periodice dedicate în exclusivitate science-fictionului din această parte a lumii.
© Györfi -Deak György
Articol apărut iniţial în: Caiete Silvane, Anul VI, Nr. 3 (62), martie 2010, pag. 28; Nr. 5 (64), mai 2010, pag. 36-37.
Publicarea în Revista SRSFF s-a făcut cu acordul autorului. Îi mulțumim.
