Select Page

Dar, de când apăruse Vaccinul, totul se transformase. La majorat, o simplă inoculare de ser, descoperirea mileniului, mărea capacitatea de învăţare a creierului şi viteza de acumulare a datelor. Oamenii deveniseră mai inteligenţi. Poate că în scurt timp nici nu va mai fi nevoie de ei, de Învăţători…

Era un gând amar.

La amiază reuşi să ajungă acasă la timp pentru un prânz rapid, în picioare, în bucătăria însorită. Cami îi lăsase ceva pe o farfurie. Privi strada. Mai avea cincisprezece minute, nu apăruse niciun copil. Avea timp să îmbrace un tricou lejer, să-şi ia altă încălţăminte. Trecu spre spălătorie, nu era nimeni în casă. Probabil Cami se juca undeva afară cu toată trupa. Pe hol se împiedică de ceva: era o carte. Cât de rău îi părea de cărţi! Erau obiecte rare şi scumpe, dar nu le putea refuza copiilor dorinţa de a le privi, de a se juca cu ele, cu toate că aveau la dispoziţie atâtea alte dispozitive cu imagini şi poveşti înregistrate pentru ei.

Mai avea vreo douăzeci de cărţi cu totul… Privi coperta: Fraţii Grimm.

Întors în bucătărie mâncă sandvişul şi ieşi în curte. Într-adevăr, Camelia era în mica livadă din spate cu cei trei copii. Cel mic îi dormea în braţe.

Cele două ore de serviciu trecură fără incidente semnificative. Încercă să antreneze cât mai mulţi copii într-un joc cu mingea, iar cei mici au avut plăcerea de a se târî în voie pe nisipul din jurul leagănelor. Totuşi, era foarte atent la ţâncii din jur: lovitura cu capul era extrem de contagioasă. Acolo unde a mai apărut, au fost de fiecare dată mai multe cazuri şi niciodată nu părea că boala ar fi fost complet eradicată. Un adevărat flagel! Se gândi că şi copiii lui puteau fi în pericol şi descoperi cu uimire că această constatare nu-l emoţionează. Atenţia i se concentră în acest punct şi se trezi cu o minge în cap. Râse şi continuă jocul, dar în sine era tulburat. Îşi amintea că părinţii lui îl iubiseră şi că el îi iubise pe ei. Unde era acel sentiment acum?

Ninel lipsea de pe stradă şi nimeni nu arăta mirare. Poarta de la casa farmacistului era închisă şi din interior nu răzbătea niciun zgomot. „Ninel s-a rezolvat” – propoziţia îi licărea în minte ca un bec enervant.

La ora şaptesprezece reveni acasă. Trandafirii de pe alee răspândeau un parfum ireal de frumos şi îi trecu prin cap ideea că într-o zi, cândva în trecut, tot pământul fusese la fel de frumos cum era acum doar sub cupole. Afară domnea iadul.

Cami îl întâmpină zâmbitoare. Citise copiilor o poveste şi o ascultaseră cu plăcere. Şi ei îi făcuse plăcere să le citească adăugă ea, apoi se opri încurcată, realizând că implicit mărturisise că de obicei acest lucru nu-i plăcea.

–         Şi ce le-ai citit?

–         Albă ca Zăpada. Lorie şi Felix s-au supărat pe mama vitregă, dar mă aşteptam la asta.

–         Vezi că arzi clătita! Unde sunt acum?

–         Se joacă în spate, au fost cuminţi azi.

–         Mă duc la ei.

Intră în dormitorul mic unde dormea Edi şi-l privi în tăcere. Nu semăna nici cu el, nici cu maică-sa. Un băieţel brunet cu ochi verzi. Nimeni dintre ai lor nu arăta aşa.

Afară îi găsi pe Lorie, pe Felix, pe Armand, copilul directorului de la compania Tegla, şi pe Anna, fetiţa unui cuplu mai în vârstă care se mutase în zona cu copii a oraşului numai de curând.

Se jucau cu păpuşile, dar cumva într-un mod solemn. Nici măcar nu-l băgară în seamă, aşa că se opri tăcut în pragul verandei. Îi urmărea cu atenţie, tot ce spuneau, tot ce făceau, era deja o deformaţie profesională. Lorie şi Armand erau liderii incontestabili ai grupului. Ca de obicei, se părea că jucau un fel de scenetă. Lorie inventa scenariul pe loc, nimeni nu se împotrivea, iar Armand îl punea în aplicare urmat de ceilalţi doi. Judecau o păpuşă. S-a votat ceva. Robert nu putea auzi tot ce-şi spuneau, nu desluşea clar cuvintele lor, iar din când în când îi auzea mârâind scurt, pufnind, plescăind din  limbă.

Păpuşa a fost dusă cu alai în grădină, în locul unde făceau grătare. La butucul pe care tăiau carnea păpuşa a fost silită să îngenuncheze.

Felix luă toporişca cu care Robert încerca să facă surcele.

–         Tati, ai grijă să nu te loveşti! strigă de pe alee, dar Lorie îl privi sever, pentru că se amesteca în jocul lor.

Fiul său reteză capul păpuşii dintr-o lovitură. Mecanismul mai mişcă puţin din mâini şi din picioare. Robert se apropie. Îi părea rău, fusese o jucărie scumpă.

–         De ce anume s-a făcut vinovată?

–         Ea este mama vitregă. catadicsi Lorie să-l informeze. S-a purtat urât cu Albă-ca-Zăpada. Nu ne-a plăcut cum s-a terminat povestea.

–         Asta merită părinţii care nu au grijă de copiii lor. completă Armand foarte convins.

–         Dar acum n-o să vă mai puteţi juca cu ea. Nu cred că pot s-o repar.

–         Cine se mai joacă cu ea? E moartă. O îngropăm.

Abia atunci văzu groapa mică dintre tufişurile de iasomie. Dar o săpaseră înainte, se gândi. Înainte să o judece…

 

Nu se poate să fi venit atât de repede! Dar ei erau în curte şi Cancelarul îi conducea spre clădirea principală a Centrului de Educare. Gardienii!

Se înşelase crezând ca va scăpa aşa uşor… Ce să le spună? Cum să se explice? Teama îi circulă rapid prin tot sistemul nervos.

Elevii săi doriseră să deseneze în dimineaţa aceea, iar doi dintre ei, care s-au opus ideii, jucau împreună un joc virtual. Păreau liniştiţi, ar fi putut lipsi un minut? Voia să-i spună ceva Patriciei, nici el nu ştia exact ce…

Ieşi pe coridor şi o văzu venind în fugă. Deci ştia de Gardieni, îi văzuse şi ea!

Ajunse lângă el şi îl privi intens, nu-l mai privise niciodată în acest fel.

–         Patricia, au venit Gardienii, ai văzut. Cred că am încurcat-o.

–         Pentru mine au venit. Uite, am vrut să-ţi dau asta. Dacă vreodată ţi se întâmplă ceva şi vei fi silit să fugi în exterior…

–         Să fug în exterior? De ce?

–         Ca să nu fii executat, cum a fost Învăţătoarea de care ai auzit, sau cum voi fi probabil şi eu.

–         Dar de ce?

–         Te rog, ascultă-mă. Ia asta. E un semn de recunoaştere. Afară vei găsi sprijin. Nu o arăta nimănui de aici. Să întrebi de Serena.

–         Dar nu înţeleg!

–         Intră la grupa ta, să nu te vadă cu mine.

Îl împinse pe uşă înăuntru şi îi auzi paşii îndepărtându-se. Avea în palmă un fel de insignă. O puse în buzunar.

După o jumătate de oră o văzu pe Patricia plecând cu Gardienii. Pe el nu-l căută nimeni. Se simţea confuz.

Patricia nu se mai prezentă la Centrul de Educare nici a doua zi, nici în zilele următoare. O învăţătoare nouă îi luase locul de îndată. Nimeni nu spunea nimic, nimeni nu cuteza să întrebe. Toţi păreau s-o fi uitat. Robert încercă să nu se mai gândească la ea. Îşi încheiase săptămâna de serviciu pe stradă, o adevărată uşurare, acum putea să se ocupe mai temeinic de documentare, putea să citească articole despre modele educative, putea să stea mai mult cu… Lorie şi cu Felix. Sau cel puţin să încerce. De când bătătoriseră pământul peste mormântul păpuşii se simţea ciudat în preajma copiilor. Însă nu se aştepta în niciun caz la surpriza din ziua de joi a săptămânii care a urmat.

–         Am sosit! a strigat de cum a intrat în bucătărie, pentru că locul părea pustiu. Iubito, unde sunteţi?

–         Aici, auzi glasul Cameliei.

Tonul ei stins îl miră. Întotdeauna făcea eforturi considerabile (şi vizibile) ca să pară extrem de bine-dispusă în prezenţa copiilor. O găsi în dormitor, aranja nişte flecuşteţe din sertarul noptierei.

–         Ce este cu tine?

–         Nimic.

–         Copiii sunt bine?

Lovitura cu capul! Ajunsese la ei până la urmă!

–         Unde sunt copiii?

–         În grădina din spate, se joacă. mormăi ea.

Ieşi pe uşă, dar atunci resimţi lipsa a ceva ce era mereu în preajma soţiei:

–         Dar unde e Pixie?

Camelia izbucni în plâns. Era a doua oară în viaţă că o vedea plângând.

–         L-au luat. Mi l-au luat pe Pixie, pe sufleţelul meu mic. Vor să vadă ce are înăuntru…

–         Ce spui?

Ieşi fugind în grădină. Îi văzu lângă masa de grătar, la butucul unde executaseră păpuşa.

–         Lorie!

Scâncelile căţelului îi zgândăriră urechile. Iubea mototolul acela de blăniţă albă, abia acum înţelegea cât de mult îl iubea. Nu putea suporta ca aceşti copii să-i facă rău, să-l chinuiască dintr-un capriciu.

–         Lorie, opriţi-vă! Opriţi-vă acum, imediat!

–         Poftim? se întoarse fiica sa jignită. Vrem să vedem din ce este făcut acest animal, ce e rău în asta?

–         Lorie, lasă căţelul, vreau să vin să-l dezlegăm, îl doare. El este o fiinţă vie, nu este o păpuşă.

–         Tocmai de aceea, vrem să ştim cum funcţionează.

–         Foarte bine, scumpa mea, dar putem afla mult mai multe lucruri dintr-un film, împreună.

–         Nu!

–         Hai, fetiţo, dezleagă-l pe Pixie, nu ţi-e milă să-l vezi plângând?

Armand îl privea duşmănos. Ce tot căuta acolo copilul acela gras şi antipatic cu obrajii păstoşi? Robert simţi că-l urăşte. Se apropie cu pas hotărât. Va lua câinele, nu merita să moară în chinuri şi nici Cami nu merita o asemenea suferinţă!

Dezlegă bichonul înnebunit de frică, noroc că nu reuşiseră decât să-l lege. Ca să împrăştie tensiunea îi invită din nou înăuntru să vadă un film documentar despre câini, era sigur aveau aşa ceva în colecţie. Se lăsase o tăcere ameninţătoare. Socoti că e mai bine să-i lase în pace dacă a reuşit să salveze animalul.

Se întoarse se plece.

–         Trebe să plăteşti! strigă Armand în urma lui.

Îl frapă că avea tonul şi chiar intonaţia din glasul Cancelarului… Privi spre micul grăsan.

Grăsanul avea în mână pistolul lui taică-său.

*

 

Bomboanele energizante îi umeziseră gura, dar numai la început. Acum căldura şi aerul uscat al deşertului îl chinuiau mai tare decât înainte.

Se ridicase de la umbra tufişului şi porni fără ţintă. Nu putea sta pe loc din cauza algelor care se înfăşurau pe haine şi încălţăminte. Pentru asta erau vestele cu emiţători, dar fugise de acasă ameninţat cu arma şi acum trebuia să se descurce şi aşa.

Se spunea că în afara Cupolelor e iadul şi se părea că e adevărat. Că cei care circulă pe jos îşi pierd minţile din cauza aerului toxic. Şi că există acele creaturi mutante care…

Robert mai simţi o înţepătură în spate, apoi nu mai ştiu nimic.

 

Când se trezi se afla în interiorul unui cort, îi era frig şi avea senzaţia că trecuse mult, mult timp de când un copil îl ameninţase cu arma, de când propria sa fiică părea gata să-l reclame Gardienilor…  Undeva ardea un foc într-o vatră, lumini gălbui jucau în jur fără să reuşească să scoată din întuneric adăpostul în care se afla. Încercă să se ridice.

–         Stai liniştit, încă nu ţi-e bine, da’ ai scăpat.

Întoarse capul în direcţia vocii şi desluşi umbra unei creaturi ghemuite. Era un om, un bărbat. Robert se aşeză în aşa fel încât să-l vadă. Între felul cum căzuse în deşert, ţintit în spate, şi omul acesta era desigur o legătură.

–         Ai trecut testul, ai noroc. Altfel…

–         Ce test? mormăi constatând că fălcile îi erau amorţite ca după anestezie.

O vreme bărbatul tăcu, punea vreascuri pe foc, mesteca într-un vas suspendat deasupra flăcării firave. Când vorbi din nou, Robert observă că era un individ cu aspect sălbatic, murdar şi cu ochi sclipitori.

– Testul? Păi, vreau să spun că eşti om, om pe de-a-ntregul, mă înţelegi. Nu faci parte din generaţia contaminată.

– Contaminată?

– Amestecată cu gootangi. Toţi îs corciţi, hibrizi, chiar dacă, atunci când te uiţi la ei, par oameni.

– Ascultă, trebuie să ajung la Serena. Am un semn de recunoaştere…

– Ştiu, ştiu, l-am găsit în buzunarul tău. Avem nevoie de orice ajutor posibil, suntem o specie pe cale extincţie. Aşa că eşti bine venit. Mai întâi vei sta de vorbă cu coordonatoarea noastră, Patricia, ea o să-ţi explice, sper să te luminezi la cap, omule. Acolo înăuntru sunteţi transformaţi în cloştile plozilor străini şi voi nici nu bănuiţi.

Robert începu să se simtă rău fizic. Adevărul se strecura rece în mintea lui, i se părea că-şi aminteşte de lucruri uitate, îngropate în adâncul memoriei şi asta îi provoca suferinţă.

Gootang! Cuvântul i se asocia cu ziua sfârşitului lumii şi nu putea să priceapă cum fusese posibil ca EI să-l facă să uite totul…

Diana Alzner
Latest posts by Diana Alzner (see all)