Premiul Arthur C.Clarke 1997
– fragment –
– Fiecare oraș are secretele lui, începu glasul, dar Calcutta, a cărei vocație este excesul, începu glasul, are atât de multe, încât e o localitate mai tainică decât oricare alta. În alte părți, prin efectele paradoxurilor, secretele trăiesc prin faptul de a fi spuse : șoptesc fiori de viață în colțurile străzilor posomorâte și ale aleilor sordide; prin colțurile pline de gunoaie din spatele locuințelor fără ferestre, și pe podelele înnegrite ale atelierelor slinoase de-atâta ulei. Aici, însă, în orașul nostru, unde toate legile, atât naturale cât și omenești, sunt ținute într-o suspensie capricioasă, ceea ce este ascuns nu mai are nevoie de cuvinte ca să prindă viață ; asemenea oricărei făpturi care trăiește într-un element pervers, suferă mutații ca să-și descopere subzistența tocmai acolo unde pare să fie ascuns cu cea mai mare strășnicie – acum, de pildă, în tăcere.
………
Folosindu-se de un semnal-curier de clasă Dåkala, Antar trimise la cartierul general al Consiliului un mesaj prin care anunța că găsise cardul de identitate al unui angajat la LifeWatch care dispăruse din ziua de 21 august, 1995. Apoi, se instală din nou în scaun și începu să răsfoiască dosarul pe care Ava îl scosese din arhivele Consiliului. Îl aștepta înapoi peste vreo oră, iar Antar știa că trebuia să-l parcurgă, însă i se cerea de la cartierul general să continue cercetările. După cum arăta, estima că avea să-i ia vreo douăzeci de minute – ceea ce-i lăsa exact atîta timp cât să facă plimbarea până la Penn Station, înaintea întâlnirii de la cină cu Tara.
Încâteva minute, descoperi că dosarul conținea în mare parte însemnări și tăieturi din ziarele care apăruseră în perioada „dispariției” lui L.Murugan. În general, nu făceau decât să reproducă bârfele care circulaseră pe la sediu. În acea perioadă, după cum și amintea Antar, toată lumea presupusese că „dispariție” nu era decât un eufemism pentru sinucidere.
Unele dintre articolele decupate se refereau la cercetările vizibil superficiale pe care le întreprinsese poliția indiană imedita după „dispariție” : nu era greu să se observe că, asemenea colegilor lui Murugan de la LifeWatch, și polițiștii ajunseseră la concluzia că termenul era folosit în sens eufemistic.
Ultimul element din dosar fu cel care-l făcu pe Antar să cadă pe gânduri. Era un articol dintr-o sursă neașteptată, buletinul informativ intern al lui LifeWatch. Textul era scris cu tonul comemorativ, calm-respectuos, al unui anunț mortuar, deși autorul avusese grijă să-l declare pe Murugan doar „dispărut”, nu „mort”. Începea pe obișnuita notă anecdoctică, numindu-l „Morgan” – „numele după care îl cunoșteau prietenii”. Îl descria ca pe „un bărbat mic și țanțoș ca un cocoșel”; vorbea, nu fără afecțiune, despre spiritul lui combativ, despre felul cum niciodată nu putea să reziste vreunei ocazii de a discuta în contradictoriu, despre fluența lui aparent de neoprit; despre numeroasele contribuții pe care și le adusese ca principal arhivist al LifeWatch. Se referea la copilăria lui „globală”, petrecută rătăcind printre capitalele lumii împreună cu tehnocratul său tată, și vorbea pe scurt despre pasiunea sa pentru filmele de „serie B” de la Hollywood și vechile seriale americane de televiziune – „singura constantă, la fel ca pentru atâția alții, într-o împlinire a vîrstei majoratului peripatetică, internaționalizată”.
Ca absolvent al Universității din Syracuse, spune articolul, „Morgan” descoperise prima iubire a vieții lui : istoria medicală a malariei. A petrecut câțiva ani predând într-un mic colegiu din nordul statului New York, iar în acest timp a ajuns să fie tot mai interesat de un anume aspect, foarte specializat, al acestui subiect : istorie timpurie a cercetărilor asupra malariei. Mai târziu, chiar și în timp ce lucra pentru Life Watch, a profitat de fiecare moment liber pentru a da curs acestei direcții de cercetare – adeseori, în detrimentul propriei cariere. Nu publicase nimic, sau prea puțin, în acei ani, dar afirmase adesea, în modul său caustic că se delecta cu situația fericită de a avea o poziție proeminentă în domeniul său, în virtutea faptului de a fi singurul reprezentant al acestuia.
Subiecul respectiv era cariera de cercetător a poetului, romancierului și omului de știință britanic, Ronald Ross.
Născut în India, în anul 1857, Ross primise în 1906 Premiul Nobel pentru munca sa privind ciclul de viață al parazitului malariei. Pe-atunci, toată lumea presupunea că această descoperire epocală avea să ducă la eradicarea bolii care părea să fie cea mai veche și mai larg răspîndită din lume – o expectativă, din păcate, care avea să fie zădărnicită în cel mai trist mod, după cum avea să descopere LifeWatch pe cont propriu. În momentele sale ocazionale de seriozitate, Murugan recunoscuse de mai multe ori că interesul său față de acel subiect destul de obscur avusese, inițial, o origine biografică. Ultima fază crucială a activității lui Ronald Ross se defășurase la Calcutta, în vara anului 1898, Murugan însuși era născut în acel oraș, deși îl părăsise încă de la o vârstă fragedă.
Era posibil ca această conexiune bografică să aibă legptură cu natura obsesivă a interesului lui Murugan față de subiect. În 1987, își anunțase câțiva prieteni că scrisese în sfârșit un sumar al cercetărilor, într-un articol intitulat „Anumite discrepanțe sistematice în descrierea Plamodiului B făcută de Ronald Ross”. Deși unii dintre colegii lui își exprimaseră interesul, niciunul dintre ei mu ajunsese vreodată să vadă acel articol. Primise niște răspunsuri preliminare atât de ostile din prtea tuturor ziarelor cărora le fusese oferit, încât Murugan se hotărâse să-l revizuiască înainte de a-l pune în circulație.
Totuși, după cum urma să reiasă, nici articolul revăzut n-a avut mai mult succes decât originalul. Varianta nouă purta titlul neinspirat de „O interpretare alternativă a cercetărilor asupra malariei de la sfârșitul secolului al XIX-lea: există o istorie secretă ?”. A fost întâmpinat cu și mai multă nemulțumire decât versiunea inițială, și n-a reușit decât să ducă la stigmatizarea lui Murugan ca escroc sau excentric.
În 1989, Murugan a scris Societății de Istorie a Științei, propunând un comitet consacrat cercetărilor timpurii asupra malariei, pentru următoarea convenție a Societății. Când propunerea a fost respinsă, a trimis mai multe mesaje e-mail lungi de pagini întregi unor membri ai comisiei de revizuire, blocându-le inboxurile. Un an mai târziu, Societatea a luat măsura fără precedent de a-i anula calitatea de membru. A fost prevenit ca avea să fie dat în judecată, dacă încerca să mai participe la vreo întrunire. Atunci, în sfîrșit, Murugan a renunțat la orice încercare de a-și mai susține cazul în public.
Vorbind la modul general, colegii lui Murugan de la LifeWatch îi tratau „cercetările” ca pe un hobby inofensiv, care nu făcea decât să-i consume timpul degeaba ; nimeni nu avea o părere mai proastă despre el din cauza asta, decât atunci când pasiunea lui îl făcea să-și neglijeze sarcinile de serviciu.
Curând, însă, a devenit vizibil pentru cei care-l cunoșteau bine că suportase foarte greu ostracizarea de către comunitatea științifică. Mai mult, era foarte posibil ca aceasta să fie principala cauză a comportamentului său tot mai haotic și obsesiv. Cam prin aceeași perioadă, de exemplu, a început să vorbească deschis despre ideile lui privitoare la așa-numita „Cealaltă minte” – o teorie conform căreia una sau mai multe persoane interveniseră sistematic asupra experimentelor lui Ronald Ross, pentru a influența cercetările referitoare la malarie în anumite direcții, opuse altora. Susținerea de către el a acestei ipoteze bizare a dus treptat la înstrăinarea mai multor prieteni și asociați.
Murugan credea că evoluțiile din domeniul cerecetărilor asupra malariei care se produseseră la începutul secolului XX – cum ar fi studiile imunologice ale lui Patarroyo și progresele din cercetarea asupra variațiunilor antigenice ale parazitului Plasmodium falciparum – erau cele mai importante progrese în domeniu, din urmă cu aproape un secol, când se desfășurase activitatea lui Ross. Murugan s-a convins singur (și a încercat să-i mai convingă și pe alții) că acestei evoluții urmau să aibă efectul de a-i justifica munca de-o viață. Punctul de cotitură a survenit în 1995, când a început să facă lobby pentru a fi trimis la Calcutta, locul descoperirilor lui Ross : ținea în mod deosebit să ajungă acolo înainte de 20 august, data pe care Ross o declarase „Ziua Mondială a Țânțarului”, ca să-și prăznuiască una dintre descoperiri.
© Amitav Ghosh
Traducere de Mihnea Columbeanu, editura Taj Books & Media, București, 2008.
Fragmentul a fost republicat cu acordul autorului, Amitav Ghosh, al traducătorului, Mihnea Columbeanu și al editorului, Adelina Patrichi (editura Taj Books & Media). Le mulțumim.
„Cromozomul Calcutta. Un roman despre febre, delir și alte descoperiri” (The Calcutta Chromosome. A Novel of Fevers, Delirium & Discovery, 1995). – Amitav Ghosh
„Unul dintre cei mai mari romancieri actuali ai lumii, Amitav Ghosh s-a născut la Calcutta (India) în 1956. A crescut în India, Bangladesh şi Sri Lanka. După studii în Delhi, Alexandria şi Oxford şi o carieră de profesor, s-a dedicat scrisului, împărţindu-şi timpul între New York şi India natală. Amestecul profund original de calitate literară şi un stil abordabil de către toate categoriile de cititori nu a întârziat să aducă scrierilor sale recunoaşterea internaţională.
În afară de intrarea romanului „O mare de maci” (A Sea of Poppies, 2008) pe lista scurtă a premiului Man Booker Prize în anul 2008, toate cărţile lui Ghosh, scrise în limba engleză, au primit o sumedenie de distincţii literare, de la Arthur C. Clarke, (premiul decernat celor mai bune romane SF, pentru „Cromozomul Calcutta”) şi Prix Médicis (1990, pentru „The Circle of Reason”, 1986), până la Sahitya Akademi Award, premiul naţional al Indiei (pentru romanul „Linii de umbră” (The Shadow Lines), cuprins în ambiţioasa enciclopedie „1001 de cărţi de citit într-o viaţă”, editată de Peter Boxall). În anul 2010, Amitav Ghosh a câştigat Dan David Prize. Până la apariţia romanului „O mare de maci”, „Palatul de cleştar” (The Glass Palace, 2000) a fost, indiscutabil, timp de aproape un deceniu, cel mai mare succes internaţional al lui Ghosh. În anul 2011, mult așteptatul roman „Un fluviu de fum” (River of Smoke, 2011) a intrat în finala premiului Man Asian Literary Prize.
Legăturile lui Amitav Ghosh cu România sunt mai vechi. Plecat la studii în Europa în anii ’60, vărul său se îndrăgostea de o colegă de la universitate, refugiată din România, cu care s-a căsătorit şi a avut doi fii. „A fost, într-un fel, inversul poveştii lui Mircea Eliade cu Maitreyi Devi”, a declarat autorul pentru presa română. Împreună cu soţia sa, el şi-a vizitat în anul 2009 rudele din România, de unde s-a întors cu amintiri de neuitat, recomandând prietenilor să viziteze acele locuri minunate din „Europa pierdută”.” : http://www.editurataj.com/ghosh.html