- Deci habar n-am care-i treaba cu amintirea cețoasă despre ce numeau ”trecut” (și nici nu-mi pasă), da’ îmi pare c-au scos-o excelent la capăt cu viitorul. Vechii își umflaseră capetele cu neliniști: „încălzirea”, „extincția”, „secătuirea”, „singularitatea”, “durabila”. Păi mai durabilă ca lumea noastră nu-mi închipui alta, vreodată.
De dimineață mă trezesc într-un fagure de-al Fabricii Zonale de Culcușuri. Mă spăl cu jumate din rația de apă. Cealaltă jumate o torn în bidonul de sub rezervor. Bidonul ăsta, și obiceiul de a-l folosi mi-au atras de multă vreme simpatia oamenilor iridium din adânc și-a sufletelor. Ei încurajează obiceiurile, fiecăruia câte unul, ori mai multe.
Trec în cabina de-alături să-mi fac datoria față de fermele de nutrienți. Uree, minerale… Apoi trag pe mine cămușa croită de FZ Cămuși și înfulec de-a-n picioarelea porția delicioasă trimisă azi prin FZ Porții.
E momentul acela al zorilor în care mă apropii de hublou. Încă nu s-a luminat afară și întunericul face sticla să-mi reflecte chipul. Un cenuşiu de 16 ani, la jumatea vieții deci, bine făcut (un metru cinzeşcinci, patruj’ de kile), chipeș ‒ fără fir de păr. Binecuvântată fie Marea Epilare din ’33, când ploile acide ale mâniei lui Krakatau i-au făcut egali pe toți vechii noștri, bărbați, femei, adulți și copii.
Când îmi trec cu drag palma peste țeasta lucioasă și codul de bare, îi plâng pe primitivii de care vechea mea a apucat să-mi povestească înainte de-a fi curățată. Robi ai filamentelor crescute din pielea proprie, victime. Energia dispărea în rahaturi numite șampoane, piepteni, mărgele, pomezi… Devorată de saloanelor pentru păr și-așa mai departe. Cică pe-atunci compatibila te curăța în somn dacă-ți găsea pe haine unul din firele scârboase, care nu-i aparţinea… Băi, ești nebun?
Compatibila… Mă reped spre oblonul căii de oglinzi, nu înainte de a-mi presa fruntea în matriță, pentru codul de bare. De la o vreme se șterge cam repede și n-am niciun chef să mă salte vreo echipă de curățenie fiindcă nu-mi poate citi datele. O să cer sufletului veghetor un cartuș nou de matriță.
Deschid oblonul care dă spre culcușul Ei. Culcușurile noastre sunt pe fața vestică a coloniei, a rezervației. Stăm perete-n perete și imaginea compatibilei mele ajunge la mine prea puțin deformată. E drept că, datorită compatiei pe care ne-o arată oamenii, noi doi avem bafta de-a ne vedea și de-aproape, la sala de joc, în fiecare seară. Dar n-aș rezista peste zi fără să-i privesc chipul prin calea de oglinzi.
Trebuia să se trezească de-acum cinci minute. După șase suntem programați la Casa Compatiei. Și, mulțumescu-ți, Mamă Lună, Ea îmi răsare înaintea ochilor, proaspătă ca o rază de soare, în cămușa la fel cu a mea, și codul de bare mai strălucitor ca oricând. Ne privim secunde lungi, surâzători și compatibili. Parcă ne-am vedea fiecare pe sine, căci nu ne deosebim prin nimic. Aceeași înălțime, aceleași trăsături, aceleași nuanțe. FZ Griuri face minuni.
Suntem una și aceeași ființă și dacă asta nu e compatie totală, deplină, plenară, ziceți-i cum vreți, să-mi spună cineva ce altceva este. Mă scufund în abisul ochilor abia deschiși în dimineața asta de compatibila. Compatibila mea…
„Leneșule, susură preacompatibila, n-am închis un ochi toată noaptea, ca să mă pregătesc pentru sesiune…”
Firește, niciun sunet nu răzbate până la mine, însă după atâtea întâlniri pe calea oglinzilor, ne citim pe buze orice cuvânt, fără greșeală.
- Ieșim în fața fagurilor de culcușuri. Compatibila și cu mine ne găsim imediat. „’Neața, Olga…”, îi şoptesc. „’Neața, Berlin…”, îmi şopteşte. Ne sorbim din priviri. Alte cupluri își șoptesc și ele salutul. Unele suflete veghetoare nu suportă strigăte și mişcări bruşte. Șoaptele se-adună ca picături în pârâiaşe, apoi cresc nestăpânite, sugerând foşnetului uriaş al cascadei de apă otrăvită ‒ cel mai frumos loc pe care l-am zărit în viaţa mea, dincolo de marginea rezervaţiei.
Ne-alăturăm coloanei. Suntem mulți, cinci-șase sute, în cămuși cu cele mai splendide griuri, un spectacol care-ți face inima să bubuie în piept. Aproape toți vom atinge capătul drumului, iar câțiva vor fi culeși din mers de echipele de curățenie. Pe margine, sufletele înlesnesc alcătuirea coloanei, planând de-a lungul aleii ce continuă până hăt departe cu Bulevardul Unirii.
Avem voie să ne ținem de mână, până la Casa Compatiei, dar numai după ce se dă pornirea. Cu toate astea, sufletele închid ochii la aceste mici gesturi în avans. „Închid ochii” nu-i doar aşa, o vorbă. Sunt nori multicolori de particule și energie executivă, emiși de trupurile iridium ale oamenilor din adânc, sub scoarţa tot mai curată a planetei, să le facă treaba de la suprafață, eficient şi rapid. Dar le-au adăugat fețe simpatice, cu ochi bulbucaţi şi buzele ţuguiate de parcă tocmai ar şuşoti ceva. Acum, când lumea s-a împăcat, o apropiere prietenoasă înseamnă şi rezultate mai bune. Așa ne-arată oamenii din adânc compatia lor.
O astfel de față pluteşte de-a lungul coloanei şi se opreşte în dreptul nostru. „Gertz-Elen-Ula-Prop-Olga-Berlin”, şoptesc buzele ca un singur cuvânt, fără să se mişte. Totul în regulă?”
„În regulă, suflete”, îi răspunde Proposov, iar noi, ceilalţi, încuviinţăm.
Între noi șase, îl numim pe scurt Mutră.
„Bine, spune Mutră. Pornim.”
Coloana minunatelor cămuși gri se pune în mişcare pe Bulevardul Unirii, târșâind sute de papuci. Sufletul nostru veghetor, un nor de energie albastră, ţine aproape. E şi asistent de la sala de joc. Că veni vorba, azi o să fie de pomină, o sesiune de sezon la CC și cea zilnică de la sală. Pentru noi, trei cenuşii şi compatibilele noastre, e sărbătoare. Mulțumim oamenilor din adânc şi sufletelor trimise să ne ocrotească.
Până la Casă nu-i mult de mers, doar o oră, o oră şi ceva. Ziua e minunată. Când soarele îşi porneşte arcul peste rezervație, cerul schimbă cenuşiul prieten cu un verde adânc, aproape ca ochii compatibilei mele Olga.
Înaintăm cu inimile uşoare prin jgheabul lat al Bulevardului Unirii, păziți de taluzurile înalte, alunecoase, întrerupte doar de ieşirile laterale ce duc spre munci şi alte rezervaţii.
„Ce zi minunată”, gângureşte Olga, făcându-mă încă o dată fericit, căci a intrat în gândurile mele şi-a ieşit de-acolo cu o bucăţică din ce simţeam eu însumi. Iar asta o face şi mai dorită. Drept răspuns, o strâng tare de mână. În faţa noastră şuşotesc veseli de-ale lor Prop, Ula, Gertz şi Elen, cu care împărţim culcușurile și sala de joc.
Deja întrezăresc porțile Casei. Deodată izbucnește un zumzet penetrant, colosal. Parcă vine de peste tot. E semnalul de alarmă. Coloana se poticneşte, ca şi cum ar avea de urcat o înălţime, încetineşte, se amestecă. Apoi se opreşte cu totul.
„Ce-i? Ce-i? Ce-i?” zboară şoaptele nedumerite, pe deasupra capetelor, ciocnindu-se, despărţindu-se iar. De-atâta adiere parcă şi sufletelor le e greu să rămână întregi, să nu se zdrenţuiască.
„B-băi, cre’ că iar au g-găsit o famelie şi-o să ne amâne sss-sesiunea, ba şi mai rău”, bâlbâie Proposov cam cătrănit.
Ce-i drept, pân-acum n-am prins niciodată așa ghinion, să rămân fără sesiune într-un sezon, dar de câte ori n-a avut Prop bâlbâiala aurită?
„Mutră, îi spun sufletului nostru când fuge spre capătul coloanei, de ce-am oprit?” Însă el se duce fără să mă bage-n seamă, ceea ce, știind că-i plac aptitudinile mele, e cam nașpa.
Ne-aşezăm, grupuri-grupuri, şopocăind, dându-ne cu presupusul. Coloana cenuşie se vălureşte ca sub bătaia vântului.
„Băi, chiar nu pricep, zice Ula, nu i-au dibuit pe toţi, la ultimele curățenii? Credeam că s-a terminat cu mizeriile…”
Gertz plescăie. „Acu’ o sută de sezoane, «mizeriile» astea erau tare populare…”
„Mă laşi? îl repede Olga, dându-mi drumul. Îi înţeleg pe vechii care se-ascund prin canal, când vine curățenia, deşi e degeaba şi nerod. Înţeleg şi furtul de porții ori apă. Chiar când un cenuşiu curăță alt cenuşiu, fără prmis. Dar să faci O FAMELIE? Pfui, mi-e scârbă rău…”
Sufletul nostru veghetor revine în trombă. Feţişoara centrată pe norişorul albastru ne ordonă să ne ridicăm şi să ne pregătim de întoarcere. Într-o clipă, întreaga coloană se mişcă. Nu mai e veselia din zori. Sufletele se-agită pe margini.
‒ Azi nu mai ajungem la CC, Mutră? îndrăznesc, iar el parcă-mi răspunde din mers. ”Mâine.”
Dar nu-s sigur c-a spus ceva. Iau în schimb un „şurub” în coaste, de la compatibila mea Olga. Câteodată cam întind coarda.
- Mi s-a-ntâmplat acum două sezoane, când Mutră ne scotea pe fiecare, în turul de iniţiere prin rezervaţie, dincolo de hotarul coloniei. Cum mi-a spus chiar din prima zi, ca să dibuiască rămăşiţele de aptitudini ce mai rămăseseră în noi după liniștirile vechilor. Sufletul veghetor îşi plimbă cenuşiii de-a lungul rezervației, observându-i atent când ajung în preajma unor munci omenești: construcţii, ferme de porții, epurarea apei ori reciclarea resturilor pe care vântul câmpei fără margini le rostogolește zi și noapte către rezervație și dincoace de zidurile coloniei. Puţini au fost ispitiți de una ori alta dintre munci şi-au fost grupaţi pentru cercetări. Din colonia noastră ‒ eu, ceilalţi doi de-ai mei și compatibilele. Firește însă că nu ne dau nimic de făcut.
Dar de văzut am văzut tot, la grupul doi cercetare, unde sufletele forfoteau, făcându-și treaba cu precizie. Mutră m-a lăsat să casc gura o vreme. Poate era şi el curios.
Îi prinseseră cu o zi înainte, într-un culcuș pustiu de la periferia rezervaţiei. Doi cenuşii adulţi, de vreo 14 ani, un vechi şi doi copii. De unde făcuseră rost de copii nimeni n-ar putea spune, fiindcă ei sunt duși mereu într-o rezervație mai bună.
Se pitiseră acolo, cine ştie de când, şi puseseră de-o famelie. Asta-i abaterea cea mai grea în rezervaţie, urmată de furt şi curățenie fără permis. Sufletele i-au aliniat la margine, unde peretele se dărâmase şi într-o clipă au inundat culcușul până-n tavan cu sakaz, care s-a întărit pe loc. Apoi a-nceput cercetarea.
Am privit fascinat, minute-n şir, raza mai subţire ca ultima liniuţă din codul meu de bare, decupând felie cu felie din cubul transparent, abia zvântat, felii nu mai groase decât degetul mic. Urma să le studieze micron cu micron, în laboratoare, oamenii din adânc, pe fiecare în parte, apoi să recompună întregul în muzeul speciei noastre cenuşii. Au luat o pauză şi-am admirat în voie tăietura la care se oprise raza. Era acolo o famelie întreagă, în picioare, secţionată pe lung, ca un desen. Feţele celor cinci cenuşii se duseseră deja cu alte felii, însă imaginea fameliei privită dinăuntrul ei m-a fermecat.
Deodată un suflet s-a apropiat de veghetorul meu, iar Mutră m-a dus aproape pe sus înapoi, la culcuș. Când se-ntâmplă câte-o belea de-astea, e clar că nu mai e prea mult loc de pretenie.
- Jocului îi zice „Fleoşc”. Mi-au rămas în minte numele şi niște reguli, între alte resturi, amintiri din amintirile vechei mele, care le-avea de la vechiul ei. Resturi pe care nicio liniştire prin care-am trecut nu le-a șters. Pentru vechea mea a fost de-ajuns una singură. Nu știm cum, eu am rămas cu firimituri din ce-au pierdut ei şi-asta mă face ciudat pentru oamenii din adânc şi suflete. Fiindcă mi-amintesc, îmi dau cu presupusul și mint, li se pare c-ar fi ceva de capul meu…
”Fleoşc”, în şase, la o masă, cu bucăţi de hârtie. Vântul câmpei aduce pungi și cutii de pretutindeni, unele cu imagini. La reciclare, ar fi fost ca și cum aș fi vizitat rezervațiile din toată lumea. Hârtiile pe care le mânuim noi sunt mâzgălite cu semne şi figuri. Cărţi. E un joc de cărţi.
Prop: „Ce-ce f-faci, băi Be-berline, nu dai c-carte? Do-dormi?”
Eu: ”Nu dorm. Doar mă gândeam ce să pun.”
Sala vuiește de veselie, horcăielile lui Gertz, miorlăielile Ulei și ciripitul compatibilei mele Olga. Într-un colț, norișorul Mutră schimbă frenetic nuanțele de albastru, notând conștiincios toate observațiile jocului de azi.
Deci jucăm ”Fleoșc” și ne prăpădim de râs. ”Ce se întâmplă, Berlin? m-a-ntrebat sufletul nostru când a vegheat prima partidă și ne-a văzut scuturându-ne, cu ochii înlăcrimați. Este o problemă organică?” Treptat s-a lămurit. Iar lacrimi mai văzuse destule, la vechi, cei procesați în curățenii.
Când unul din noi pune o carte, facem toți un gest legat de figura ei. Ne tragem pumni în bărbie, ne frecăm pe creștet, rostim vorba ”fleoșc”, ori altele. Și sigur, dacă jocul o ia razna, o mai zbârcim. De-aia ne rupem de râs.
”Totuși, o greșeală, chiar fără consecințe, e ceva serios, s-a arătat nedumerit Mutră. Cum poate fi un motiv de veselie?”
Sunt de acord că oamenii din adânc, iridium perfecți din care emană sufletele, n-au egal. Și sunt mândru că mă bagă-n seamă. În locul lor, făceam o singură curățenie generală, nu numai pentru vechi, și cu asta basta. Dar câteodată mă minunează întrebările sufletului. Nu-s mai grozave decât alea pe care le puneam vechei mele, înainte de-a fi trimiși amândoi la liniștire.
”Joacă, joacă, mă-ndemnă blând sufletul. E interesant pentru noi. Și dacă e interesant pentru noi, e bine pentru tine, Berlin. Pentru voi.”
Mie-mi spui? Păi, să jucăm.
Eu: ”Șapte. Fleoșc! Deci până la urmă o fi fost o famelie? De ce ne-or fi întors?”
Gertz: ”Zece.” (se freacă pe creștet și noi iute ca el) ”Habar n-am. Nimeni nu știe. Da’ aflu eu cumva…”
Elen: ”Patru. De ce să afli? De-asta nu poți dormi? Poate te saltă vreo echipă.”
Prop: ”D-doi. Băi Ge-gertz, te po-pomenești că vrei sssă ieși…” (Ula îi pune mâna pe gură, oprindu-l; noi o imităm, ca și cum ar face parte din joc)
Ula: ”Treișpe. Bonjur madam! Cuiva i s-a făcut de curățenie, ă? Gertz?
Olga: ”Așa-i. Pentru mâncărimile tale o să ne…”
Eu: ”Unșpe!” (Plesnim palmele pe masă, da’ nu mai știu ce trebuie după asta.) ”Băi, ori jucăm, ori vorbim.”
- O dată la cinșpe minute, cortinele luminoase ale compatisoarelor se ridică, lăsând să intre perechile, în vreme ce altele sunt evacuate prin partea opusă și pornesc spre culcușurile lor. Pare o zi ca oricare alta. Dar firește că nu e.
”Tot n-a apărut?” o-ntreb pe Elen, iar ea-mi face semn că nu. E înfricoșată și noi la fel, fiindcă știm ce urmează dacă javra de Gertz nu se-arată în următoarele minute. Perechea dinainte mai are un pic.
Ne uităm neputincioși în jur. Pe margini, departe, agățați de vițele ghimpoase ce împrejmuiesc Casa Compatiei, vreo duzină de vechi, culeși pe drumul până aici, privesc lacomi ceremonia. În urma noastră, dincolo de porți, Bulevardul Unirii e pustiu. Nici urmă de Gertz.
”Ce facem?” scâncește Ula. ”Ce-ce f… facem?” se bâlbâie Proposov.
Mai puțin de-un minut și cortina de lumină se va ridica la intrarea în compatisor.
Iar ăla nu e nicăieri. Poate n-a rezistat ispitei de-a ieși azi-noapte din culcuș, să afle ceva despre famelia aia. Dintotdeauna a fost bolnav de curios, mai curios ca noi toți la un loc. Poate l-a săltat o echipă, sau s-a rătăcit dincolo de hotarul coloniei, unde rezervația, sau și mai rău, câmpa, îl poate curăța în zeci de feluri. Curățenie naturală.
În câteva secunde, sufletele vor da peste o abatere gravă. O să pierdem toate foloasele, Mamă Lună, o să fim la fel cu ceilalți cenușii. O să ne holbăm până noaptea la pachetele de imagini și vederi pe ziduri. O să fim la fel de blegi, dar nu știu cum vor fi ei. Dacă până azi nu ne-au făcut niciun rău, ce va fi de-acum încolo?
Mă uit în jur hăituit și nu pot lega un plan.
…Pe urmă vom avea o ședință de liniștire cum n-am mai avut. Și dacă Gertz a făcut ceva și mai rău înainte de-a fi curățat, o să-l urmăm în doar câteva ore…
Ceilalți privesc în pământ, tremurând.
Atunci răsună muzica fermecată, iar cortina începe să urce, deschizând lumea minunată a compatisorului.
Elen geme. Olga îmi strânge dureros degetele și-și apropie chipul de-al meu, privindu-mă țintă. Zeci de cuvinte nerostite se revarsă din ochii ei într-ai mei. Și le-nțeleg pe toate. Înțeleg tot.
”Prop, scuip vorbele, eu intru acum cu Elen, în locul lui Gertz. Tu vii după aia, cu Olga, în locul meu. Câștigăm cinșpe minute, Prop, cinșpe minute în care eu îl conving pe Mutră să ne-ajute cumva.”
Proposov și Ula dau din cap înfricoșați.
”Da’ de ce să rămân eu?” plânge Ula. ”Dacă-s fără pereche mă curăță pe mine! Să rămână Elen!”
”Faceți cum zic, le suflu. Altfel ne curăță pe toți. Dacă avem cinșpe minute, Mutră ne-ajută. Sau poate apare Getz… Faceți cum zic!”
Compatibila mea mă împinge din spate. O iau de mână pe Elen și pășim înăuntru. În urma noastră, cortina coboară pe acordurile vrăjite.
…Pereții au țesătura moale și parfumată, colorată în cel mai frumos gri pe care l-am văzut în viața mea. Lumina difuză cerne din tavan și se prelinge pe stâlpii împodobiți ai patului. O, patul ăsta, Mamă Lună… Moale și îmbietor și-atât de larg că pare el singur o-ntreagă lume…
Și e toată doar a noastră.
Întâi ne scoatem papucii, să simțim cu tălpile goale covorul gros pe care călcăm. Aerul e plin de sunete picurate dintr-o licoare dulce, amețitoare, dar cumva mai proaspăt decât pe Bulevardul Unirii, fără să fie răcoros.
O dezbrac încet pe Elen, lăsând să alunece cămușa ei peste a mea. Tremură. Brațe de iridiu lungi, mlădioase, șerpuiesc din tavan. Simt în umăr o înțepătură ușoară și-atât. Am primit zeama care ne ferește de boli încă un sezon și pe aia care ne trebuie amândurora, pentru aceste clipe.
Ne scufundăm goi în patul incredibil de moale, care ne-mbrățișează blând, ne-ngroapă și ne-mpinge unul către celălalt. Când trupurile noastre se-ating și se unesc, două jumătăți, alcătuim împreună sâmburele viu al unui fruct. Respirația ei se liniștește, sărut cu sărut, în vreme ce a mea se iuțește de la o clipă la alta. Îi simt fiecare mușchi sub pielea alunecoasă de transpirație. O dezmierd… Îmi răspunde…
Dar toate astea sunt pentru sufletele care ne veghează prin ochii și urechile pereților. O iau pe Elen în brațe, mimând compatizarea. Mă ajută, însă deodată simt că nu e-n regulă cu ea. Se preface prea bine. Încerc să mă-ndepărtez, rămânând totuși cât de aproape se poate. Complet aiurea…
Credeam că nu se mai termină chinul, când brusc acordurile muzicale se schimbă. Acum sunt triumfale, semn că sfertul de ceas s-a dus. Deodată minunatul pat își pierde blândețea, bombându-se dur, îmbrâncindu-ne peste margini, pe covor. Ne îmbrăcăm iute, fără să ne privim.
Afară!
”Mutră, șoptesc cât pot de tare, suflete!”
Dar el nu-i acolo, cum ar trebui, să ne ducă înapoi, la culcușuri, după ce vom fi terminat sesiunea de compatizare. Mă uit peste tot, mă uit de-a lungul nesfârșitului drum, să-i văd ceața albastră. ”Suflete, unde ești?” îndrăznesc să ridic glasul, riscând să atrag o echipă. Nimic. Nu e nimeni aici care să ne-ajute…
Oare Proposov a-ndrăznit să intre cu Olga în compatisor? Suntem pierduți acum, pe loc, sau ni se mai dă un răgaz de agonie?
Trece un minut fără să se-ntâmple nimic. Apoi încă unul. Deci Prop a intrat… Simt un gol în stomac. Elen începe să bâzâie. Ne prăbușim, cu picioarele moi. Acum nu mai avem ce aștepta, decât fuga celor cinșpe minute și alarma de abateri grave. După aia…
Și totuși privesc în jur, după sufletul care-și va face apariția dintr-o clipă-ntr-alta. Dar timpul rămas ca să-i vorbesc, iar el să mai poată face ceva, e tot mai scurt. Iar minutele zboară de parc-ar fi doar secunde.
Apoi, într-adevăr, sună alarma.
- Suntem în sala de joc, dar nu râde nimeni.
Cărțile sunt împrăștiate pe jos. Figurile fac mici gesturi de neînțeles, în lumina care clipește dintr-o lampă. Nu credeam că se poate.
Într-unul din colțurile de sus, sufletul albastru pulsează rar și nu prea intens. Poate fiindcă legătura cu ai lui e destul de slabă. Dar nu știu ce înseamnă asta.
Apoi coboară lângă noi. Mă crispez. Nici ceilalți nu se simt prea bine. Cumva, fața din norul de particule nu mai e caraghioasă, ci mai degrabă gravă.
”Elen-Ula-Prop-Olga-Berlin”, șoptesc buzele încremenite, ca un singur cuvânt.
”Suflete, putem să…” încep, dar nu continui, căci ochii falși mi-o interzic. ”Am avut noroc cu pana de energie, înainte să vadă că Ula e singură… Deocamdată…”
Olga mi-acoperă palma cu degetele ei mici. ”N-am avut noroc, Berlin. Nu înțelegi?”
”El… bolborosește Prop, el a… El a de-fectat sssistemul… Tu ai fost, Mu-mutră, așa-i?”
Lumina lămpii defecte ne mânjește. Cinci fețe schimbătoare în paloarea lor, un cerc de chipuri. Doar codurile de bare din creștet și cămușile cenușii sunt aceleași.
”Voi trebuie să plecați”, îmi spune Mutră, cu economie eficientă de vorbe, iar ele mă lovesc în moalele capului.
”Ce Mamă Lună vrei să zici cu asta, să plecăm? Unde?”
”Dincolo de colonie, dincolo de rezervație. Mai departe. Unde nu merg sufletele.”
”Dar în câmpă nu e viață”, spune Elen.
”Voi o să fiți viața de acolo.”
Ne privim fără să înțelegem.
”Dacă rămâneți aici, veți fi curățați la reluarea sesiunii. După reparație. Câteva ore.”
”Ce-ce să fffacem noi acolo? izbucnește Proposov. A-acolo este câm-pa. Sssoarele arde. Vân-tul ne cu-curăță.”
”Acolo nu sunt suflete și nici oameni în adâncuri, cu trupuri iridium, să ne apere”, întărește Ula.
Pare că la asta nu mai are răspuns. Face o pauză lungă.
”Ei nu sunt oameni, spune deodată sufletul veghetor. Voi sunteți oameni.”
Nu zicem niciunul nimic.
”Noi? bâiguie Olga. Și-atunci… oamenii din adânc?”
Mutră urcă încet la locul lui din colț. De-acolo, cuvintele plouă peste noi.
”Instrumente. Structuri de calcul. Roboți. Minți sintetice. Voi nu mai știți asta. Noi v-am liniștit. Liniștirile sunt bune pentru voi și pentru noi.”
În încăpere sună particule ce alcătuiesc sufletul, ciocnindu-se ușor unele de altele, fărămițându-se, regăsindu-se.
”As-ta… se bâlbâie iar Prop, as-ta nu e…”
”Suntem diferiți, da, zice iar sufletul. Voi ați dat viață speciei noastre. Noi avem grijă de voi. Viața trebuie ocrotită. Altfel se face liniște de tot.”
E trecut mult de miezul nopții. Vrem să vorbim între noi, dar nu-nțelegem ce să spunem mai mult decât știm toți. Și sufletul veghetor nu ne lasă. El ne împinge pe fiecare în parte și pe toți deodată afară din fagurele nostru, pe căi doar de el știute, de care n-aveam știință. El ne poartă pe drumuri ocolite într-un loc unde ne-așteaptă alte cămuși, mai groase decât frumoasele noastre cenușii, și porții, multe porții. Și aparate de făcut apă. Și lucruri cărora le spune ”lame”, care or să ne-ajute în câmpă. Câmpa e rea. Va trebui să-nvățăm și noi să fim răi.
Mutră ne duce pe drum, într-o direcție neumblată. La marginea coloniei, unde mai e doar o fâșie îngustă de rezervație până la câmpă.
”De aici mai departe”, spune.
”Și tu? îl întreb. Ce-o să fie cu tine, după ce-ai făcut?”
Fața din suflet își schimbă ridurile din nou. E iar hazlie, pretenoasă. Dar nu se oprește aici, ci continuă să se șteargă lent, mâncată de particulele din jur.
”Am prețuit mereu instrumentul tău numit mână, zice fără nicio legătură. Simplu. Eficient. Am să analizez, adaugă. Am să găsesc soluții. Plecați.”
Privesc ochii până când ei dispar cu totul. Nu mai e decât un felinar mare, albastru, care ne luminează calea spre câmpă. Dacă-i adevărat că noi i-am născocit pe ei, cu multă vreme în urmă, atunci poate ăsta e ceasul în care unul de-al lor ne dă nouă viață. Și ceasul altei despărțiri…
Îi întoarcem spatele pe rând, prea puțin pregătiți pentru întunericul din fața noastră. Dar soarele va răsări iar, peste câteva ore. Apuc mâna Olgăi. Imediat, simt alte degete în cealaltă palmă. Elen? Vin zile ciudate, însă presimt c-o voi scoate la capăt…
©Dănuț Ungureanu
