Cu topoarele pe Viola

Premiul Academiei Cehe de science fiction, fantasy și horror pentru cea mai bună nuvelă

Copacul urlă, prevestind moartea, iar cerul deveni furtunos.

Focă era uluit și scăpă lanterna pe jos. Am înjurat, privindu-l furios.

– Ce naiba faci?

Se  albi la față sub ochii mei.

– Cred că era cu totul putrezit, zise el înspăimântat. S-a crăpat prea devreme.

Nu trebuia să-mi explice nimic. Deja auzisem ce se putea întâmpla când Viola începea să cânte. Mă împinse la o parte și se grăbi afară. Fusese din totdeauna mult mai rău să rămâi într-o galerie când se instalează aerul stătut, atinge o altitudine de mai mulți kilometri, se prăbușește la pământ, decât să fii luat prin surprindere afară. Nu mă ocupam de asta de suficient timp ca să fi trecut prin ceva similar, însă auzisem destule în prima seară din cabană, după ce ne-au adus jos, de pe orbită.

Am azvârlit foreza laser la pământ și-am avut doar atât timp cât să mă arunc într-o parte, evitând ca raza subțire să-mi ciupească gleznele. Am ridicat lanterna abandonată, am apăsat repede pe comutatorul ferăstrăului laser și l-am urmat pe Focă spre ieșire. Era chiar bun la alergatul prin beznă. În momentul când am ieșit din galerie, el deja dispăruse din vedere.

Aerul tremura din cauza căldurii și murea după lemn.

Undeva, la mare înălțime deasupra mea, ascunse vederii, ramificațiile rupte ale rădăcinilor secundare se prăbușeau la pământ un urlet îngrozitor.  Șeful de echipă trecu în goană pe lângă mine, transpirat, cu ochii bulbucați de frică, care, ca printr-o minune, nu-i ieșeau cu totul din cap, chiar dacă trebuie că trecuse și altă dată prin ceva similar.

Trunchiul copacului a început să vibreze. Pereții și tavanul galeriei din interiorul copacului începură să se scuture de rumeguș, în vreme ce norii de polen de licheni se desprindeau de pe scoarța moale. Când oamenii vorbeau despre această primă noapte petrecută pe Viola,  am dat din mână, ca și cum mi s-ar fi făcut lehamite de aceste prostii. Știi cum e, se face asta peste tot: sperie-l pe noul venit, distrează-te pe seama lui…

– O să-ți cadă inima-n pantaloni, îmi aminteam de cuvintele lui Duffy, cel mereu încruntat.

În momentul acela, de-abia dacă zâmbisem nesigur, ca să nu arăt nici a ageamiu, nici ca și cum făceam pe mine. Acum, într-o clipită, mi-am dat seama că avusese dreptate. Într-o clipită,  m-am uitat peste coasta de deal care urca de la marginea de pădure de lângă drum. Mai mulți tăietori de lemne fugeau din galerie, acoperiți cu praf de rumeguș, iar tipii care curățeau fierăstraiele și adunau cochilii carmin, mult mai valoroase decât cele mai scumpe pietre prețioase, din pungile de apă din spatele solzilor de scoarță, coborau de pe trunchiul copacului folosindu-se de frânghii…

Toată lumea se grăbea. Cei aflați cel mai sus, trebuie că aflaseră deja că nu vor reuși s-o facă la timp, însă în pofida acestui lucru continuau să încerce. Clama în formă de 8 a unuia dintre indivizi tocmai se rupsese, iar el se prăbuși la pământ, nu departe de mine. N-am mai ezitat. Am alunecat pe o mizerie de rumeguș și viermi mâncători de lemn, mi-am înfipt mâinile pe sol și, aplecat înainte, am rupt-o la goană. Dacă aș fi avut destul timp, aș fi urlat de groază. Odată am văzut fotografia cuiva care nu avusese vreme să se ascundă și rămăsese afară când ramificațiile rădăcinilor au început să biciuiască pământul în jurul adăpostului…

Am gonit în jos pe coasta dealului, prin bucătăria de campanie, am doborât un teanc de farfurii și-am continuat pe drum în jos. Mai erau și alți tipi, însă nimeni nu avea timp să ia în seamă pe nimeni. Afară doar de vreunul care era mai rapid decât cel din fața lui, așa că trebuia să-l doboare la pământ ca să fugă mai repede.

Alergam spre adăpost, cu respirația tăiată, de parcă nici n-aș fi atins pământul. Nu mai era mult…

Mi-am lipit privirile de cubul din beton de la capătul unei zone defrișate, amarnic afectate, ghicind în gând distanța. Știam că era cam la o jumătate de kilometru, pentru că măsurile de siguranță cereau să fie exact la această distanță. Undeva, în sinea mea, mă rugam pentru fiecare metru pentru care constructorii ar fi putut scurta această distanță. Dintr-o dată, scârțâitul pătrunzător și-a schimbat tonalitatea. M-am uitat, fără a-mi da seama că făceam așa ceva. Nu se vedea nimic încă. M-am târât prin ciotul găunos al copacului pe care-l doborâsem cu o săptămână înainte și un nou câmp de iarbă, accesibil doar prin unele locuri, datorită rădăcinilor încă nearse, se deschise înaintea mea.

Am început să-mi pierd suflul și să șchiopătez. În cel mai prost moment posibil, chiar când pământul a început să se zguduie sub pașii mei,  norii de rumeguș lăsați de viermi îmi mângâiau fața cu aceleași mâini, ale mele, unde voisem să-mi feresc fața. Un tip care alerga în urma mea s-a împiedicat, a strigat ceva și a încercat să mă înșface în timpul căderii. Poate doar voia ca să-și recapete echilibrul. Dar mai sigur că era că nu voia să moară singur. M-am calmat, și mi-am transferat echilibrul spre vârful pantofilor. Auzisem că în acest fel, cumva, puteai alerga mai repede…

Zgomotul furtunos se schimbă într-un urlet, care sfâșia aerul ca și cum cineva ar fi sfâșiat o cămașă transformând-o în feșe. Nu mai puteam vedea nimic altceva înaintea mea, cu excepția unei imagini cenușii, încețoșate. Adăpostul! Am numărat fiecare pas în minte, în tăcere, fără suflu.

Unu, doi, trei, patru…

Câți mai erau? Transpirația îmi curgea pe frunte și pe tâmple și începu să-mi ardă ochii. Zona cu betonul cenușiu creștea tot mai mult, apropiindu-se rapid.

Opt, nouă, șaptezeci…

N-am avut vreme ca să-mi dau seama dacă mă prăbușisem din cauza undei de șoc sau mă lovisem de peretele adăpostului. Am simțit sub palme  exteriorul dur al platoșei din beton a adăpostului, când m-am rostogolit la poalele lui. Mi-am tras genunchii spre stomac și mi-am îngropat fața cât mai jos, până am simțit iarba. S-ar putea ca urechile să-mi fie smulse, însă n-am să-mi pierd și ochii…

Pe jumătate inconștient, am simțit cum mâinile cuiva mă înhață de guler și mă trag undeva unde s-ar putea să fi fost ieșirea. Am ajuns în adăpost chiar în ultima clipă. Dacă am mai fi întârziat fie chiar și numai o fracțiune de secundă, nu ne-ar mai fi deschis.  M-am târât pe o bancă și m-am întors spre direcția de unde simțeam aroma de brandy. Clipeam orbește în beznă și pentru că nimeni nu-mi pasase sticla de brandy, mi-am întins eu mâna spre salvatorul meu. Îmi puteam simți inima pulsându-mi în gât. Respirația mea era foarte grea și vedeam totul ca prin ceață.

– Mulțam, am gâfâit și mi-am șters lacrimile și transpirația cu dosul palmei.

Până la urmă, am reușit să-l văd. Mi-am scotocit creierii după informații în memoria mea. Trebuie să-l fi văzut înainte, dar nu-mi puteam aminti unde.

Nu aparținea de grupul de tăietori de lemne. Nu eram decât douăzeci de oameni ocupați cu asta, și avusesem vreme să-i cunosc pe toți în ultima lună de când eram aici. Niciunul dintre ei nu s-ar fi obosit să vină și să mă salveze. Poate că era vreunul dintre acei culegători de cochilii, sau poate vreunul de la aprovizionare…

– Ne cunoaștem? am întrebat cu glas scăzut.

Bubuiturile de afară deveniseră insuportabile, chiar și în interiorul adăpostului.

Poate că nu înțelesese ce i-am spus.

– Ne cunoaștem? am întrebat mai tare și-am încercat să zâmbesc, aproape într-un acces de altruism, însă n-aveam destulă putere nici să fac asta.

În loc să-mi răspundă, a rânjit și-a dat din cap.

Și-atunci, chiar în acel moment, totul s-a dezlănțuit. Cubul din beton al adăpostului a săltat, de parcă ar fi fost lovit de o undă de șoc și o alta, mult mai violentă, s-a abătut asupra lui din altă parte, de la distanță mai mare. Undele de șoc vor face prăpăd în următoarea tabără a tăietorilor de lemn, câțiva kilometri mai departe, dar nu vor mai omorî pe nimeni.

În interiorul adăpostului se aduna praful, pătrunzând prin gările invizibile, întrecându-se pentru spațiu cu fumul de țigară, pe sub luminile fluorescente. Am început să tușesc, acoperindu-mi nasul cu un colț al cămășii. Tipul care mă salvase se ridică brusc în picioare, fără un cuvânt, își atinse fruntea cu un deget, ca și cum ar fi salutat, și-apoi ieși primul din adăpost. M-am uitat și eu, urmărindu-l cu privirea, apoi l-am văzut dând foarte repede înapoi. Arăta foarte rău afară.

Am traversat încăperea, spre Focă, l-am împins puțin la o parte și m-am așezat lângă el.

– Ești aici de mai multă vreme, Focă, i-am zis, scoțând o țigară din pachetul meu, oferindu-i-o. Cine-i tipul care m-a adus înăuntru?

Își băgă țigara pe după ureche și dădu din umeri.

– Daniel. Toată lumea așa-i zice. E un ciudat. Nimeni nu știe ce face aici. Doar hălăduiește peste tot. Am observat că unii tipi îi mai spun și „frate”, poate că ai să fii și tu, curând, vreunul din ei…

– Este…

– Oh, nu, chicoti Focă și-și dădu la o parte de pe frunte bretonul, mult prea lung. Are el un plan, atât doar că nimeni nu știe despre ce-i vorba. Compania l-a verificat deja, însă n-au găsit nimic. E doar un tip ciudat, care n-are altceva mai bun de făcut decât să hoinărească pe Viola.

– De ce-ar trebui să fac parte din grupul lui? l-am întrerupt.

– Păi, când s-a întâmplat ceva asemănător, acum câtva timp, înainte să vii tu, s-a așezat lângă ieșire și nu i-a trecut niciodată prin cap să-l aducă înăuntru pe unul tipii rămași pe dinafară. Stătea aici și-și bea cafeaua ca toată lumea…

– Adună cochilii?

– Ți-am spus că nu face decât să se preumble peste tot, mormăi Focă iritat, ridicându-se și deschizând larg ușa blindată.

Solzi duri de scoarță și frunze cădeau peste tot afară. Pluteau cu grație spre sol și se așezau pe pajiștea cu iarbă cu marginile lor tăioase.

– Mai bine am aștepta, se decise partenerul meu și aruncă o privire prudentă spre cer. Nu pot să aud nimic, dar s-ar putea să cedez nervos pe-acolo.

Se părea că toată lumea era de acord cu el. Nu i-a trecut nimănui prin cap să se ridice și să iasă afară din adăpost. Am încercat să-l găsesc pe salvatorul meu pe undeva, printre norii de praf și frunze, dar plecase deja. Trebuie că era pe-atât de nebun pe cât spuneau toți.

Cutiile de bere erau trimise printre oameni și un tip negru, în cealaltă parte a celulei de beton, începu să cânte ceva despre bumbac, pe un ritm de muzică soul.

* * *

S-a întunecat foarte repede. În aer, mai era încă mult praf, care nu avusese vreme să se așeze, însă mi se părea că discul pătat al companionului Violei, Gemini, era mai vizibil ca de obicei. Numele de Viola aparținea, de fapt, ambelor planete, legate pe vecie, întoarse cu aceeași emisferă. Până când n-am văzut cu ochii mei această cea mai mare minune a lumii, când am intrat pe orbita incredibil de lungă a Violei, nici n-am fost în stare să mi-o imaginez.

Trunchiuri uriașe de copaci, întinse precum corzile de vioară1, legaseră cele două corpuri cerești și-și plantaseră rădăcinile pe solul fiecăreia cu sute de mii de ani în urmă. Poate că fusese o singură planetă, ulterior ruptă în două de forțe centrifuge puternice. În orice caz, cele două planete arătau impresionant și spectaculos.

Pădurea copacilor uriași nu mai arăta însă așa cum era descrisă de pliantele agenților de turism. Pentru a putea rezista forței incredibile cu care cele două lumi încercau să se despartă, copacii crescuseră cu trunchiul gol și elastic. Astfel, constituiau cel mai bun material pentru construirea taberelor orbitale și conectarea sectoarelor navelor cargo. Iar să muncești aici era cea mai bună slujbă posibilă. Viola ceda, încet, încet, în fața topoarelor și ferăstraielor…

I-am făcut cu ochiul prietenește lui Duffy, care-mi oferea o înghițitură de suc de căpșuni, și-am ieșit afară în liniștea serii.

Noaptea mirosea a lemn proaspăt tăiat și sclipirile focurilor de seară puteau fi văzute prin bariera copacilor. M-am foit pe loc nehotărât, și, în cele din urmă, am luat-o spre lumini. Oricum, n-aveam nicio șansă să adorm în bancheta mea până când jucătorii de cărți, lovind masa cu putere cu cărțile lor, în fiecare seară, la câțiva metri de culcușul meu nu se duceau ei primii la culcare…

– Pot să mă așez?

Doi dintre culegătorii de cochilii se uitară la mine și se traseră într-o parte, fără un cuvânt, pentru a-mi face loc.

– Ești nou pe-aici, așa-i? strigă la mine cineva, pe care nu-l puteam vedea din cauza focului.

Am dat din cap.

– Se poate?

– Sigur, nicio problemă. Doar atât că-i neobișnuit ca unul dintre tăietorii de lemn să vină în tabăra noastră.

– Păi, nu prea știu prea bine, am mormăit sincer, foindu-mă nervos. Dacă nu vreți să stau aici, spuneți-mi și-am plecat…

– Și unde-ar fi asta? întrebă careva răutăcios. Cred că a fost a naibii de greu să ajungi aici printre rădăcinile surpate. În ele sunt la fel de multe găuri ca într-un cașcaval Gruyere și sunt incredibil de vechi. Oricum, acest copac se va dezrădăcina singur cam într-o mie de ani…

Chicoti gâfâit, trăgând din foc un băț aprins și aprinzându-și o țigară.

Conversația șoptită din jurul focului era pe ducă. Toată lumea era acum interesată de răspunsul meu.

– Am putut urca până aici și tot așa pot să și plec.

– Te vor înhăța nălucile, spuse el cu atâta seriozitate încât n-am putut să răspund cu nicio poantă.

– Păi, dacă asta-o poantă, nu contează, am zis nesigur. Dacă nu, atunci trebuie să mărturisesc că este o noutate pentru mine.

Tipul de vizavi de mine ocoli flăcările care pocneau și se așeză lângă mine. Imediat ce l-am recunoscut, profilat pe flăcările strălucitoare, mi-am dat seama că nu glumea deloc. Am sărit în sus înainte să aibă timp să se așeze și am întins mâna spre el.

– Te-am întrebat mai înainte cum te cheamă, am zis formal. Mulțumesc, Daniel. Fără tine, aș fi rămas afară…

Făcu un gest cu mâna, ca și cum mi-ar fi respins mulțumirile, și-l împinse mai departe pe culegătorul de cochilii.

– Pariez că te-ai întrebat și ce fac pe-aici, da?

Am dat din cap. Ne-am coborât amândoi vocea și tipii așezați în jurul focului s-au întors, încet, spre subiectele lor de discuție de dinainte.

Arăta cu douăzeci de ani mai în vârstă ca mine, așa că n-am băgat de seamă tonul său vag batjocoritor.

– Indiferent ce ți-au spus, au fost prostii, făcu el dând din mână. N-aș vrea să crezi că sunt vreun tip cu cine știe ce concepții nobile. Am plănuit să dau de tine. Doar am profitat de ocazie să o fac mai repede decât plănuisem înainte…

Se opri un moment și-și ridică privirile spre cer, unde discul uriaș al lui Gemini acoperea două treimi din el. Copacii uriași, cu frunzele ridicate spre cer la doar câțiva pași în spatele nostru, crescuseră spre suprafața sa, ascunse printre stâncile din văile noroioase.

Amețeala-mi făcea să se învârtă totul cu mine și parcă mi urca stomacul la gât. Cu toate că ședeam pe o bancă joasă din lemn, parcă eram cu capul aiurea oricum. Dacă Daniel nu mi-ar fi întins mâna, aș fi căzut la pământ, lângă foc.

– Ești un cherestegiu, îmi șopti noul meu prieten după o vreme, apoi scăzu și mai mult tonul vocii: aș vrea să-ți cer un serviciu. Poate-ți voi salva viața din nou…

Am dat ușor din cap.

– Despre ce-i vorba?

Se ridică și-mi sugeră că ar trebui să fac la fel. Fără un cuvânt, ieși din lumina flăcărilor strălucitoare ale focului și mă așteptă să-l urmez. Apoi întoarse spatele culegătorilor de cochilii și începu să urce coasta dealului spre bariera înconjurătoare a pădurii din Viola. Aceasta se înălța înaintea noastră ca un zid al unei fortărețe gigantice. Strigătele culegătorilor de cochilii făcură loc zgomotelor din pădurea în noapte. Dintr-o dată, eram în mijlocul beznei nopții, sfâșiată, ocazional, de lumina verde al lui Gemini. Mă simțeam de parcă aș fi fost pentru prima dată acolo, cu toate că, de fapt, cunoșteam fiecare rădăcină și piatră de acolo. Cu toate astea, nu fusesem niciodată atât de aproape de ea, noaptea. Agitația mută a șopârlelor se amesteca cu țipetele păsărilor, ceea ce nu mai auzisem înainte, tulpinile lungi ale frunzelor, crescând direct din trunchi, se frecau unele de altele de fiecare dată când rădăcinile aeriene îndepărtate pocneau.

Dacă m-aș fi pierdut aici singur, n-aș fi avut destul curaj ca să întorc spatele acestei lumi brave, la a cărei ucideri participam. M-aș fi retras încet, cu spatele, și în acea noapte n-aș fi părăsit deloc focul.

Totul arăta altfel acum decât în timpul zilei.

Mormanele de rumeguș, scoase din galerii, magaziile de scule și chiar și pădurea… De fapt, nici nu prea era o pădure. Sute de arbori înghesuiți unii în alții, precum boabele de fasole într-o cutie, cu o masă de frunze putrezite, oase de șopârlă și gândaci morți în locul sosului de roșii…

Foarte greu puteai găsi un spațiu între copaci în timpul exploatării, iar acesta era umplut cu același putregai mirosind a descompunere și moarte, ca în restul pădurii. În majoritatea cazurilor, trunchiurile copacilor formau un zid compact din scoarță solzoasă, spart în copaci individuali numai la înălțimea de câțiva kilometri.

Daniel mă conducea foarte sigur de el. Am traversat câteva galerii cu deschideri afară din pădure, și, după o vreme, după ce ne dedicasem împiedicării printre pietre și rădăcini, ne-am oprit în fața galeriei mele.

– Ce facem aici? am clătinat din cap.

– Am mai fost deja astăzi pe-aici, răspunse el, sensul celor spuse nefiind evident, așa că am vrut să mă uit mai cu atenție prin jur. Se pare că mâine ar trebui să începi din partea cealaltă.

Am dat din cap.

– E primul meu copac, unde lucrez ca și cherestegiu cu totul singur. Nu știu sigur încă, dar probabil că așa e.

Arătă orbește undeva prin beznă, acolo unde rădăcinile secundare prăbușite erau vag vizibile.

– Ți-ai lăsat ferăstrăul în galerie când a început să cadă, zise el într-o doară.

– Întotdeauna îl las acolo, m-am încruntat. Pe de-o parte, nu vreau să mă complic cărându-l cu mine, și, în afară de asta, dacă l-a luat careva, cât de departe crezi că a ajuns cu el?

– N-am vrut decât să mă asigur că nu te-ai întors acolo să-l recuperezi, mormăi el încet și aruncă o privire cercetătoare înăuntru.

– Deci, n-ai vrut altceva decât să-mi iei ferăstrăul împrumut?

Ca replică, făcu un gest neclar cu mâna. Se duse în interiorul galeriei și numai atunci, când era deja înăuntru, a aprins lanterna pe care o purta la centură. Acoperi lanterna cu palma, lăsând doar ca o rază îngustă să lumineze trecerea.

– Nu prea pare în regulă, nu? am remarcat.

Nu-mi răspunse la observație. Dispăru după cotul larg al galeriei, ducând direct prin copac. Întreaga galerie fusese curățată complet. Consta în două tuneluri intersectate și un altul, care ocolea întregul copac. Acesta era sprijinit de numai patru butuci din lemn, iar aceștia vor fi aruncați în aer, cu explozivi, în același moment ca la celălalt capăt al copacului, cu rădăcinile înfipte în văile noroioase de pe companionul Violei, Gemini.

Ca să procedezi altfel, ar fi însemnat să faci ca întregul copac să se prăbușească pe una dintre planete. Legătura cu pământul trebuia să fie tăiată pe ambele planete în același timp. Coarda întinsă, din lemn, a Violei se va contracta în acel moment și, preț de câteva minute, până când gravitația își va intra în drepturi, va pluti nemișcată în vid. Apoi, transportoarele orbitale o vor aduce pe un coridor de staționare, pentru alte operațiuni de procedare…

Daniel dispăru în tunel, împreună cu lanterna lui, iar eu m-am trezit, deodată, într-o beznă absolută. M-am uitat în afara copacului și l-am urmat ezitând. Era imposibil să te pierzi în galerie, chiar dacă erai orb cu totul.

La mijloc, acolo unde trunchiul copacului era gol și cadavrele viermilor, amestecate cu felii dintr-un fel de mușchi semitransparent umpleau cavitatea până la o înălțime de câțiva kilometri, mi-am tras pe cap gluga bluzei mele și, inspirând adânc, am luat-o repede prin mizeria care cădea.

* * *

L-am ajuns din urmă doar la peretele opus. Ferăstrăul meu laser zăcea într-o parte. Daniel mergea prin galeria circulară și continua să lovească peretele exterior cu o bucată de metal.

– Ce se întâmplă? l-am întrebat, aruncându-i o privire ceva mai aspră.

Se petrecea ceva și se părea că nu înțelegeam ce anume.

Nici nu mă luă în seamă. Îngenunche și începu să se târască din nou prin toată zona. Numai scoarța copacului, acoperită cu deșeurile dezgustătoare, se mai împotrivea străpungerii. Scoarța era decupată doar arareori. În mai toate cazurile, trunchiul copacului ieșea dintre straturile solzoase de scoarță ca uns, după ce butucii din lemn erau aruncați în aer.

Se târî până la capăt și se întoarse pe spate. Oricum, făcând asta trebuie că se tăvălise prin rumeguș și viermi făcând acest lucru, însă nu părea să-i pese deloc de asta.

– Fă-te-ncoa’. zbieră la mine, de parcă tocmai aș fi intrat. Ascultă la asta!

Se dădu la o parte și bătu pe suprafața unuia dintre solzi. Ceva păcănea de cealaltă parte.

– Ecoul? am întrebat prostește.

Clătină din cap în tăcere.

– Este o nălucă, murmură el după o vreme, și, în pofida voinței lui, vocea-i crescu nervoasă. Sunt acolo, de partea cealaltă. Oamenii vorbesc despre ele, chiar dacă nimeni nu le-a văzut încă. De ce crezi că niciunul dintre vechii lucrători din grupul nostru de tăietori de lemne nu vrea să fie făcut cherestegiu, cu toate că-i cel mai bine plătită slujbă cu care s-ar putea întâlni?

Nu voiam să cred ceea ce-mi sugera.

– E o muncă grea, am încercat să-l înfrunt.

M-a bătut cu mâna pe spate și-a dat din cap, de parcă n-ar fi avut nicio îndoială în această privință.

– Când ai venit aici, să fii cherestegiu, zise el în șoaptă, cu urechea încă lipită de peretele din scoarță de copac, te-ai întâlnit cu cel de dinaintea ta?

Am clătinat din cap.

– Nici chiar pe orbită? Carantina durează o lună. Dacă mai era încă în viață, trebuie să fi fost acolo, când ai sosit tu…

Zâmbi misterios și dădu din mână, să-mi arate că nu trebuia să-i răspund comentariului său. Un fior rece mi-a coborât pe spinare, și-a trebuit să mă sforțez să nu încep să mă uit în jurul meu. Lanterna lui Daniel începu să proiecteze linii de lumină pe pereții galeriei, însă asta încetă curând și deveni din nou staționară. M-am uitat nesigur la el și, pe cât de încet am putut, am îngenuncheat din nou lângă peretele mizerabil din deșeuri. Încă puteam auzi ciocănitul.

– Și, de fapt, ce-i asta?

– Năluci, repetă el, de data asta mai puțin grav.

– Și ce naiba înțelegi tu prin năluci?

Scoarța de copac dezgolită se curbase înspre interior, astfel că lumina putea fi văzută în găurile straturilor solzoase. Era de un galben întunecat, ca un soi de puroi fosforescent. Am înghițit un nod, m-am dat puțin înapoi și i-am aruncat lui Daniel o privire aspră.

– Mănâncă oameni?

Părea calm, însă puteam vedea că avea nervii întinși la maxim.

– Ține-ți gura, a lătrat spre mine și se retrase de lângă perete.

Se opri chiar lângă mine. Scoarța reveni la normal și lumina gălbuie dispăru.

– Poți să-mi dai un răspuns? am izbucnit și-am izbit cu pumnul în peretele galeriei.

Se răsuci violent spre mine.

– S-a întâmplat de câteva ori, înainte ca tipii cherestegii să dispară. Scoarța a fost tăiată cu un ferăstrău, așa că asta trebuie s-o fi făcut chiar ei… Poate că au văzut ce-am văzut și noi și-au devenit curioși…

– Nu cred, am scuturat din cap, exprimându-mi îndoiala. Eu n-aș încerca niciodată așa ceva.

– Tu nu, dar altcineva da…

– Nimeni, am lătrat și eu la el, cu o furie subită.

– De asemenea, este posibil să fi tăiat mai adânc în scoarță decât au intenționat și lucrul acela s-a strecurat spre ei…

– Oh, Doamne, ce să se fi strecurat spre ei?

Mi-am azvârlit mâinile într-un gest teatral, în vreme ce priveam locul unde scoarța se curbase cu câteva minute mai înainte. În afară de gândaci, aici mai sunt numai viermi și șopârle…

M-am oprit brusc și m-au uitat la Daniel.

– După ce copacul este luat de-aici, oricine poate vedea ce se ascunde în dosul lui. Nu există niciun labirint de tuneluri, pot apărea mici suprafețe umplute cu frunze. Oricum, atunci când s-a luat gunoiul ar fi dat și peste cherestegii, dacă ar fi fost vreunul pe-acolo…

Am scuipat încrezător pe sol și-am încercat să par ca și cum aș fi fost sigur de ceea ce spuneam.

– Mai mult ca sigur, au existat niște certuri, terminate prin scoaterea cuțitelor. Așa că-i vei găsi pe undeva, pe sub unul din mormanele de rumeguș!

Ridică de la pământ ferăstrăul meu și mi-l întinse.

– Ai auzit vreodată de ce poți găsi în… cum le spui tu, acele suprafețe?

– Hmm, da, însă n-am crezut asta, am dat eu din cap în semn de încuviințare. Se zice că, uneori, lucrătorii de la banda rulantă ajung să fie prinși între trunchiuri. Desigur, acum nu se mai plimbă pe-acolo, cad ori aici, ori pe Gemini.

Am clătinat din cap și-am strâns cele trei curele care-mi țineau ferăstrăul pe spate și umeri.

– Trebuie că au ajuns acolo, pe una din micile suprafețe, împreună cu scuterele lor. Am auzit că, ocazional, s-ar fi găsit câte-un schelet…

Daniel dădu din cap.

– Cel puțin, șopârlele se hrănesc, remarcă el cinic.

– De asemenea, s-a mai întâmplat și ca vreun cherestegiu să dispară când spațiul din spatele trunchiului era curățat și n-a fost găsit niciun cadavru…

– Păi vezi?!

– Nimic, Daniel nu putea fi redus la tăcere. Urma mirosului ducea înăuntru și-apoi a dispărut. Tipii aceia nu s-au mai întors niciodată…

* * *

– Pe aici.

Raza de lumină se afunda în pădure și, după o vreme, scoase la iveală o a cincea treaptă. Stăteam în partea scobită a trunchiului, chiar deasupra masei putrede de frunze moarte, gândaci și șopârle, iar eu tăiam trepte care duceau mai departe sus, în jurul trunchiului, după cum erau instrucțiunile lui Daniel.

Smintitul voise să se ducă în afara copacului, însă nu avea curajul s-o facă de jos, unde mormanele de frunze putrezite ne-ar fi putut îngropa și care era locul luminii ciudate de moment. Mare parte a timpului, masa dintre copaci se ridica la vreo douăzeci de metri înălțime, așa că arăta ca și cum vom avea destul de lucru să ne țină ocupați până în dimineața următoare. Chiar dacă mă simțisem obligat față de el, un lucru îl știam în mod sigur: Niciun pas mai departe…

– Cât mai mergem?

Eram năclăiți de transpirație. Treptele răsucite abrupt deveneau tot mai periculoase, cu fiecare nouă treaptă tăiată. Copacul pe jumătate desprins se scutura în furtuna declanșată în straturile superioare ale atmosferei, iar ploaia de viermi care ne cădeau prin bluze devenea tot mai groasă, cu fiecare scuturătură a lumii din lemn.

Daniel se dusese lângă tăieturi și se ridică prudent. Atinse marginea unei ciuperci carnivore, crescută în jurul întregii cavități, și se zgribuli dezgustat.

– Sper că asta mănâncă doar viermi, că mi-a lins mâna.

– Nu-și scuipă decât excrementele! l-am asigurat. Cât mai mergem?

– Mai urcăm două, trei trepte și apoi o să facem o încercare, zise el recăpătându-și suflul.

În fond, era mai bătrân ca mine. Dacă ar fi trebuit să urce până acolo cu un ferăstrău în spinare, deja ar fi făcut un stop cardiac. Am dat aprobator din cap și-am mutat raza laser puțin mai sus. Deja mă săturasem de asta. Probabil, afară începuse deja o nouă zi și aveam înaintea mea un schimb întreg de muncă grea. În calitate de cherestegiu, nu era treaba mea să pun explozivii, însă era sub demnitatea pirotehnicienilor să care tot materialul de la magazie și până sus, aici, așa că se considerau prea elevați ca să facă așa ceva.

Am terminat ultima treaptă fără niciun cuvânt, și-am început să sap în tunelul galeriei pe o direcție orizontală care  va duce într-un strat unde văzusem amândoi lumina aceea gălbuie de azi noapte.

În mod normal, îți trebuiau două sau trei schimburi pentru trebușoara asta, însă acum nu se găsea nimeni prin jur care să-mi majoreze cota zilnică. De asemenea, nu trebuia nici să păstrez înălțimea și lățimea prevăzută pentru tunelul din galerie. Ne târam spre scoarță pe genunchi, și tocmai când începusem să mi se facă foame, structura lemnului s-a schimbat și au apărut rădăcinile straturilor solzoase.

Am scurtat raza laser și ne-am continuat, prudenți, șerpuirea prin tunel. Daniel se zorea în urma mea, azvârlind în spate, cu mâinile, resturile de lemn. Progresul târâșului nostru devenea tot mai lent și mai lent. Aerul expirat nu reușea să fie ventilat la timp prin tunelul îngust, astfel că trebuia să ne oprim din lucru la fiecare jumătate de oră și să ne mișcăm înapoi pentru a ne ciopli treptele. De asemenea, am încercat să fiu pe cât de prudent posibil. Nu voiam să tai prin scoarță înainte de a-l lăsa pe Daniel să treacă înaintea mea. Dacă era ceva acolo… ei bine, fusese tot timpul ideea lui.

N-a mai durat mult. Raza laser penetrase stratul de câțiva decimetri grosime al suprafețelor solzoase și un sunet puternic, șuierat, de apă, a ieșit din buzunarele din spatele straturilor. Apa s-a evaporat imediat și cochiliile fierte s-au deschis spre a fi mâncate de șopârle.

– Am terminat, m-am întors cu fața spre Daniel și m-am lăsat pe spate pentru a putea lărgi tunelul galeriei. Șuierul apei a mai putut fi auzit de câteva ori, însă avusesem grijă să fac doar niște găuri înguste, mici și nu străpunsesem încă scoarța.

În cele din urmă, terminasem și-l puteam lăsa pe Daniel să se târască peste mine ca să meargă înainte. Îi puteam vedea venele de pe gât pulsând cu putere, iar fața lui aspră vădea încordarea. Ținea în mână o armă, pe care n-o văzusem mai înainte la el, și literalmente hipnotiza peretele din fața lui.

– Dă-i drumul, băiete!

Dădu din cap și-și aținti arma direct spre locul unde lucrasem cu raza laser. De parcă s-ar fi așteptat ca cine știe ce să-l pândească de partea cealaltă. Ceva ce nu puteai să dobori cu un blaster obișnuit, cumpărat de prin orice magazin, mai ales dacă țineai cont de faptul că armele erau oricum ilegale pe Viola. Pe patul blasterului, sprijinit de umărul său, era o etichetă de securitate a Forțelor Speciale. Aceste arme funcționau numai atunci când identificau tiparul olfactiv al proprietarilor lor. Aceasta însemna, pur și simplu că nu se merita să le furi. De asemenea, cel mai probabil asta însemna că arma-i aparținea lui Daniel. Și că nu era tocmai vreun individ ciudat, hălăduit prin Viola fără a face nimic concret… Oriunde se arătau tipii din Forțele Speciale, trebuie că se întâmplau lucruri dubioase.

M-am tras în spate și-am concentrat raza laser, de după umărul lui Daniel, pe peretele din fața noastră. Acesta aproape că se sfâșiase singur, parcă din proprie inițiativă. Duhoarea de putreziciune a frunzelor de afară pătrunsese înăuntru, odată cu lumina cenușie a mucegaiului fosforescent care acoperea grămezile de resturi cam la un metru sub deschiderea galeriei.

– Aproape că am rezolvat-o, râse Daniel și coborî țeava armei.

Ridică mâna cu lanterna și mișcând-o pe deasupra capului.

– Nu arată chiar atât de îngrozitor.

Se uită încă o dată în jur, ținând cu grijă lanterna, ca să vadă prin toate părțile, și apoi, cu arma într-o mână și lanterna în cealaltă, sări. Straturile de terci putrezit se deschiseră pe moment, ca și dacă Daniel n-ar fi sărit imediat într-o parte, ar fi intrat în muci până la brâu.  Lumina emanată de mucegai se stingea sub pașii lui, în timp ce mergea peste el și suprafața se legăna discret cu fiecare dintre pașii lui în plus, ca și cum s-ar fi deplasat pe o mlaștină.

– N-ai de gând să vii după mine?

Am scuturat din cap.

– Nici vorbă! Țin prea mult la mine.

– Nu-i nimic aici, continuă el să mă atragă în mrejele sale. Mă gândeam că trebuie să se petreacă ceva aici, dar nu-i nimic…

– Așa că poți să te duci până la capăt? am mârâit.

M-am aplecat prin deschizătură ca să văd cum arăta cerul. Era întunecat, chiar dacă afară trebuie că începuse o nouă zi. Aici lipsea cerul. Bolta trunchiurilor care se încrucișau unele cu altele, se arcuise la o mare înălțime deasupra unei văi mici și fusese ascunsă de întuneric. Mi-am dat seama de ceva:

– Daniel?

– Zi-mi Buddy2, răspunse  el, întorcându-și din nou fața spre mine. Ce-i?

– Întoarce-te!

Aș fi vrut să strig la el, însă îmi era frică să nu-l provoc să atace. Tensiunea crescuse ca o ceață care se târa în bucăți sfâșiate în jos, pe trunchiuri. Se încordă și începu să se întoarcă încet.

– Ce s-a întâmplat? întrebă, însă șoptit.

– Încă nimic, dar cred că-i pe cale. Când ne aflam la poalele copacului, aproape că a țâșnit prin scoarță, nu?

Puteam vedea că se mai destinsese puțin.

– Cel mai probabil, a fost un fel de gaz. Dacă ai arunca vreo câțiva tăciuni pe-aici, întreaga pădure ar exploda foarte repede.

Se îndepărta tot mai mult, pas cu pas. Acum îl mai puteam vedea doar ca un punct întunecat pe fondul fosforescent. Nu știam ce să fac. Să stau sau să plec? Cea de-a treia posibilitate, de a-l urma pe Daniel, era una la care nici măcar nu voiam să mă gândesc.

M-am simțit, dintr-o dată, tot mai obosit. Nu dormisem noaptea și, ce-i mai important, va trebui să ne debarasăm de rădăcina aeriană prăbușită cu o zi mai înainte. Se părea că nu exista nicio cale de a evita asta. Dintr-o dată, mi-am dat seama că nu-l întrebasem pe Daniel cât timp avea de gând să petreacă acolo. Timpul trecea incredibil de greu și stratul alb-argintiu al mucegaiului, înalt de un metru sub picioarele mele, tremura imperceptibil, ca pentru a mă amenința.

M-am străduit să stau la intrarea în galerie ceva mai mult timp, dar, în cele din urmă, răbdarea mea se terminase și m-am aplecat în deschizătură cât am putut de mult și-am strigat:

– Hei!

Ecoului i-a trebuit incredibil de mult timp până a dispărut și tăcerea s-a împrăștiat în jurul meu cu un aer de sfârșit. Acum mă simțeam ca și cum ar fi trebuit să sar prin tunel și să mă duc după el, însă știam sigur și cu toată convingerea că n-am să fac asta.

* * *

Ceva tocmai se mișcase pe dinaintea mea. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că ar fi putut fi Daniel. Părea prea mic ca să fie el. L-am recunoscut numai după ce-a strigat la mine. Se îndrepta spre mine șchiopătând, cu piciorul răsucit nefiresc în spatele lui.

Am dat la o parte bucățile de scoarță și-am privit afară.

– Ești bine?

– Aruncă-mi funia și ajută-mă!

Căzu într-o rână și aprinse trunchiurile de copaci de deasupra sa cu raza blasterului.

– Nu cobor până acolo pentru nimic în lume! am lătrat la el. Mai mult, prima dată trebuie să mă duc să aduc o frânghie… La ce-ți trebuie?

Am continuat să mă uit spre platoul slab luminat dintre copaci, căutând acel ceva de care fugise.

– Îmi trebuie ca să mă tragi sus. Sunt epuizat.

Vocea-i tremura și, din când în când, izbea mucegaiul din fața lui cu un urlet furios.

– Dacă cobor acolo să te aduc, îmi garantezi că nu mi se va întâmpla nimic?

– Sigur, amice, se sforță el să pară destins. Nu ți se poate întâmpla nimic aici, dar dacă pierd…

Expiră sănătos și continuă, cu glasul înăbușit:

– Dacă-mi pierd cunoștința, nu te du mai departe.  Vino doar aici, unde mă aflu, și să nu faci niciun pas mai departe. Pute rău a putreziciune pe-aici…

Căzu cu fața-n jos în mizerie și când își ridică, în cele din urmă, capul vreo câteva bucăți de mucegai erau lipite sub ochii lui și arăta foarte îngrozitor.

Am sărit acolo, în pofida voinței mele, și, imediat după ce-am aterizat, m-am rostogolit într-o parte. Perna biologică aflată sub mine fâșâia în surdină, iar molii transparente goneau printre firișoarele ,oi și transparente ale mucegaiului și, undeva prin noapte, putea fi auzit ciripitul unei șopârle pe moarte.  Cămașa-mi era lipită de spate. Dădusem jos ferăstrăul laser de-abia înainte de a sări jos și începea să-mi pară rău de asta. Mă târam prin bezna aceea fără niciun fel de armă, și cu toate că știam că pe Viola nu trăia nimic mai mare decât șopârlele de treizeci de centimetri lungime, îmi era mai frică decât oricând.

Zăcea la numai cincizeci de trepte în fața mea. Mă opream la fiecare câțiva pași și mă uitam în jur.

– Daniel?

Nu mai răspundea. Arăta ca un morman de praf și cenușă, care putea fi spulberat de vânt în toate părțile, în orice moment. Cu cât mă apropiam mai mult de mijlocul platoului, cu atât mai moale devenea solul sub tălpile mele. Era de presupus că, atunci când ploua, apa din pungile din spatele solzilor se revărsa și apoi era absorbită de stratul putrezit al terciului de pe sol. Substanța împrăștiată în spațiul dintre mine și Daniel îmi amintea de o mlaștină. Aruncasem un băț putrezit în suprafața spongioasă, ca o gelatină, și l-am privit scufundându-se în mucii aceia și m-au trecut toți fiorii pe spinare.

M-am întors spre bariera copacilor și-am continuat să merg încet de-a lungul ei. Deja-l puteam vedea pe Daniel la doar câteva trepte înaintea mea. M-am uitat încă odată peste întregul loc și m-am aplecat spre el.

Degetele lui pipăiau pământul în jurul lui și mă înșfăcară de încheietură. Prea puternice ca să nu le bagi în seamă. Am încercat să scap din strânsoarea lui, însă era imposibil.

– Am să te trag, dar va trebui să mă lași să…

– E prea târziu, șopti el și degetele lui încleștate îmi dădură drumul.

– Te duc eu, Buddy, i-am spus, chemându-l pe numele care-i plăcea lui să-l folosească și l-am apucat pe sub subsiori. Doar atât că trebuie să te străduiești ceva mai tare.

Era pe cale să-și piardă cunoștința și numai folosindu-și voința puternică reușea să-și țină ochii deschiși.

– Ce s-a întâmplat acolo, Daniel?

Știam că vorbitul îl slăbea, însă nu mă puteam abține să nu-l întreb. De asemenea, putea muri în orice clipă și-ar fi fost chiar o nerozie să ducă cu el tot ceea ce văzuse…

Încercam să-l trag înapoi prin gura galeriei, însă nu-mi puteam înfige picioarele în solul mult prea moale. Îmi pierdeam echilibrul tot timpul și continuam să mă tot scufund. Suprafața continua să se deschidă sub tălpile mele și exista pericolul real ca solul să ne înghită și să nu ne mai dea drumul.

A trebuit să-l pun jos, l-am întors pe spate și apoi am încercat să-l iau pe dedesubt, ca săpl pot ține în brațe. Poate că aș fi reușit s-o fac, în cele din urmă. Tocmai începusem să mă ridic, când, deodată, am auzit un sunet cu totul nou, care nu semăna cu nimic auzit de mine până atunci. Am înghețat. Prima dată, preț de-o clipită, nici măcar nu m-am putut întoarce să văd ce era. Oricum, judecând după zgomot, era ceva mișcându-se foarte lent.

– Ce s-a întâmplat Acolo, Daniel? am țipat la el, afundându-mă în muci până la genunchi, în vreme ce încercam să gonesc cu el în brațe.

– M-au omorât, răspunse el în șoaptă. A fost greșeala mea. Trebuie să nu-i sperii, pur și simplu, prietene…

La colțul gurii îi apăru un fel de spumă. Am vrut să i-o șterg cu mâna, însă a fost mai rapid.

Scârțâitul îngrozitor din spatele meu devenea tot mai puternic și mai zgomotos.

Cu ultima mea rezervă de energie mi-am eliberat piciorul drept din captivitatea frunzelor putrezite. Mi-am transferat greutatea corpului pe unul dintre genunchi și-am încercat să-mi eliberez și celălalt picior. L-am lăsat jos pe Daniel, pierzându-mi din nou echilibrul și-am căzut lângă el, cu fața-n jos, atingând solul.

– Cherestegiii… au dispărut pentru că nu i-au pregătit niciodată pentru sosirea lor. Nu trebuie să-i iei prin surprindere, pentru că numai așa te lasă să-i ucizi…

– Cine?

Încerca să-și mobilizeze toate forțele. Cu dinții încleștați, își ridică mâna dreaptă tremurătoare și și-o băgă în buzunar.

– Am găsit ceva, zise el încet.

Am icnit șocat când palma i s-a deschis și acolo era ceva strălucitor, ceva ce făcea mai mulți bani decât aș fi putut eu câștiga în doi ani… Instantaneu, am uitat despre tot ce era în jurul meu.

Solul se mișca sub tălpile mele, deșteptându-mă brusc din visele mele.

M-am răsucit încet și nesigur, și gâtul mi s-a uscat într-o clipită. Ieșea în spatele meu, dintr-un morman mare din masa aceea semi-lichidă, care se găsea peste tot. Cadavre de gândaci morți, ca niște nasturi, și frunze triunghiulare putrede cădeau ca o ploaie pe suprafața sa, spărgându-se și făcându-se bucăți chiar sub ochii mei. Se ridica de la fund. Oricum, nu puteam recunoaște nici un contur. Era ca și cum ar fi vrut să se scuture mai întâi de toate.

Ecoul trebuie că-mi rostogolise țipătul înapoi de cel puțin cincizeci de ori. Nu știam ce făceam. Am uitat cu totul de Daniel și-am început să alerg înainte, cât de repede puteam. Mi-am scos picioarele din mormanele de frunze și mucegai și-am început să fug în patru labe. Numai după câteva trepte am putut să mă opresc și să privesc îndărăt, peste umăr.

Continua să crească. În acel moment, era deja mai mare ca mine. Singurul lucru pe care-l mai puteam simți acum era teroarea totală…

Am ajuns la deschizătura neagră ca copacului, la vreun metru înălțime, aceeași prin care ieșisem ca să ajung aici, istovit și cu totul lipsit de suflu. Părea de neatins. M-am săltat în gaură dintr-o singură săritură și am tras mânerele ferăstrăului pe spate într-o singură mișcare exersată și rapidă.  Nu voiam să mai alerg. Acest loc era ușor de apărat și, mai mult, dacă acel lucru, orice-o fi fost, avea de gând să vină după mine din beznă, mă putea urmări prin galerie și să mă ia din spate.

L-am surprins din nou dintr-o privire frugală. Se deplasa mai repede acum. Deja înghițise trupul lui Daniel când,  deodată, un clefăit zgomotos s-a auzit prin galerie, iar chestia aceea care mă îngrozise atât de tare a dispărut. Bula formată la fundul galeriei se spărsese și terciul putred se împrăștiase pe trunchiurile copacilor, iar Daniel se scufundase în craterul creat numai câteva clipe, după ce s-a spart bășica.

Nu mai era nimic din ceea ce-aș fi putut face. M-am retras spre treptele create de noi doi și mi-am continuat, încet, coborârea. Afară începuse deja o nouă zi. Focul culegătorilor de cochilii se stinsese singur și vasele clănțăneau prin bucătăria din tabără. Mă gândeam că ar trebui să informez pe cineva despre ce se petrecuse, dar mai apoi mi-am amintit ce spuneau strămoșii cei înțelepți: Tăcerea e de aur.

* * *

– Ceva nu-i în regulă cu tine, Sonny, remarcă Duffy și scuipă prin fereastra deschisă.

A trebuit să strige ca să-l pot înțelege. Mașinile de defrișat funcționau încă de dimineață. Curățau platoul unde dispăruse Daniel. Mă înfioram de fiecare dată când auzeam vreun răcnet sau strigăt de-afară, având o senzație neplăcută în stomac. Până acum, nu i se păruse nimănui ceva ciudat că Daniel nu se arătase încă. Pe Viola erau vreo cinci sau șase locuri de defrișat și Daniel obișnuia să bântuie printre ele ca o marionetă pe sârmă. Oricum, dacă-l găseau în vreunul din aceste locuri, toți dintre culegătorii de cochilii așezați în jurul focului și-ar fi amintit cu cine plecase de-acolo în noaptea trecută.

Ar fi putut ajunge în mica vale numai prin copac și nimeni în afară de mine n-avea nicio chestie de făcut prin galerie. Ar arăta ca o crimă și asta mă făcea să mă simt foarte încordat.

– Cum adică? N-am nimic! m-am răstit la Duffy și-am început să amestec cărțile.

Să joci Solitaire era o plictiseală, însă era lucrul cel mai bun să scapi de atenția oamenilor.

– Dacă ești un tip religios și ai nevoie de consolare, este un pastor în galeria de Sud, care nu și-a terminat studiile teologice. Predică în fiecare zi. Ar face orice ca să nu mai muncească.

– Bătrâne, nu cred în Dumnezeu, și nu-s în cea mai bună pasă, da?

Duffy continuă ca și cum nici nu mă auzise.

– Mai știu că acum câtva timp credeai…

– Chiar așa?

Mi-am compus o mutră plictisită, dându-mi ochii peste cap și asigurându-mă că văzuse asta.

– Nu ți-ai dorit niciodată să-i vezi pe alții cum se cară de lângă tine?

Era sâcâitor ca o pacoste. Deschise ușa și-l împinse pe Focă, clătinându-se după cea de-a cincisprezecea lui cutie de bere, afară pe ușă. Apoi se uită pe geam, verificând ca nu cumva să tragă careva cu urechea, și veni spre mine, între paturile suprapuse.

– Odată am lucrat lângă galeria de lângă stâlp. Nu-i chiar atât de rece pe cât ți-ai imagina, însă scoarța copacului e mult mai groasă…

– Nu e niciun tăietor de lemne la stâlp, l-am contrazis și-am extras așii din pachetul de cărți.

Am aliniat primul șir de cărți și m-am uitat atent la fața zbârcită a lui Duffy. Din când în când, își lingea buza de sus, de parcă n-ar fi știut cum să înceapă. Voia neapărat să-mi spună ceva.

– De ce l-ai scos pe Focă afară? l-am întrebat, așezând ultima carte lângă celelalte.

Am întors un decar de treflă peste un joker de roșu și l-am plasat cu fața-n sus.

Lăsă întrebarea mea să treacă fără a-i răspunde.

– Eram atunci acolo douăzeci dintre noi, ca aici, zise și mâna i se înfipse în buzunar să-și ia o doză de tutun de prizat. Culegătorii de cochilii erau înnebuniți să intre în tabăra noastră. Voiau chiar să ne ajute să excavăm pe gratis, numai să aibă un acoperiș deasupra capului. Pe atunci, nimeni nu știa dacă era bine sau nu să stai în jurul focului de tabără noaptea…

Se puse să explice pe larg. Îl ascultam fără să spun niciun cuvânt și-am tot întors cărțile.

– Pe atunci, era altfel decât acum, Sonny. Pungile de apă erau de două ori mai mari decât cele pe care le știm aici. Peste noapte înghețau, însă cochiliile erau, în comparație cu cele pe care le găsești acum, precum smaraldele față de pietre. Te puteai îmbogăți foarte mult în vreo șase luni…

Se opri o clipă din vorbit și mă privi, căutând la mine nu știu ce.

– Cred că știi despre ce vorbesc, în ceea ce privește cochiliile mari…

Am tresărit și-am așezat cartea neîntoarsă la locul ei.

– Cum adică, Duffy?

– Exact cum am spus, lătră el, trăgându-mă spre el, ca să-l pot privi direct în ochi. Am venit la foc imediat după ce-ai făcut-o astă noapte, Son. Te-am văzut plecând în pădure împreună cu țicnitul ăla de Daniel. Te-am văzut și când te-ai întors. Singur…

Îmi dădu drumul și se așeză la masă. Cărțile căzură pe podea. Cineva de afară tocmai strigase ceva de neînțeles. Poate că-l găsiseră deja.

– N-am văzut nimic.

– Nu fii caraghios! mă repezi el, ridicând tonul. Îl cunoșteam pe Daniel suficient de bine cât să-mi dau seama ce voia de la tine. Nu l-a interesat nimic altceva în decursul anilor decât să ajungă de cealaltă parte a copacului, înainte să fie tăiat. A reușit de două ori, dar, probabil, n-a găsit ce căuta. Pe când acum…?

Termină cu o întrebare.

– Și de unde să știu eu, pentru numele lui Dumnezeu! am exclamat, azvârlindu-mi mâinile în lateral și apoi adunând cărțile într-o grămadă.

– Știu că-i mort, nu trebuie să-mi explici nimic, dădu el din mână în semn de dezgust. Cum s-a întâmplat?

– S-a scufundat în nenorocita aia de piftie putredă…

Părea dezamăgit.

– S-a scufundat? repetă cu o față posomorâtă. Nu era destul de prost să calce pe undeva unde n-ar fi trebuit… Nu l-ai ajutat și tu puțin, nu?

Eram prea obosit ca să mă mai enerveze remarca sa.

– S-a rupt o bulă în spatele lui și l-a atras în adânc…

– Ai fost cu el?

– Nu, am rămas în galerie…

– Cât de departe de copac a ajuns?

– Tocmai se pregătea să se întoarcă în galerie, am zis încet. Eu aveam de gând să…

Duffy se smuci și sări de lângă masă.

– Se întorcea? Și ce-a găsit?

– De unde să știu? Mergea în patru labe, iar picioarele-l încetineau mai mult decât orice…

– L-a găsit, gâfâi Duffy din greu, cu ochii aprinși. A spus ceva?

Am clătinat din cap.

– N-a avut timp. Eram pe cale să-l ajut atunci când s-a întâmplat.

– I-ai verificat buzunarele?

Mă simțeam de parcă eram sub anchetă.

– De ce?

– Trebuie să fi avut o adevărată avere la el, idiotule! exclamă Duffy. Una pe care un individ ca tine nici n-a văzut vreodată…

De-abia atunci mi-am amintit de cochilia mare pe care mi-o arătase Daniel. Mi-am compus o expresie uluită și l-am întrebat pe Duffy:

– Despre ce vorbești?

A devenit nervos și-așa începu să dea din mâini, ca de obicei.

– Și în Nord a fost. De asemenea, copacii cresc mai puțin aproape unii de alții. Așa că-i mai ușor să ajungi în locurile dintre ei. Uneori, când vreunul dintre noi murea, găseam prin buzunarul lui câte-o cochilie mare…

– Da, ai mai spus asta deja…

– Nu mă mai tot întrerupe! Cochilia era mult mai mare decât cele pe care le poți găsi în pungile de apă și chiar și acelea ni se păreau incredibil de mari. Într-o zi, s-a întâmplat ceva și toată lumea de-acolo a dat în primire. Sunt singurul supraviețuitor, asta pentru în acel moment zăceam în spital. Orișicum, îmi pot imagina destul de bine ce s-a petrecut acolo în acea zi. Singurul care mai era în viață când am fost găsiți era un tip numit Solomon. A murit la spital două zile mai târziu, în brațele fratelui său drag. Sunt convins că i-a spus tot ce știa despre asta. Și ia ghici cine era băiatul ăsta?

M-am zgribulit, un fior înghețat coborându-mi pe șira spinării și, dintr-o dată, mi-am dat seama de ce lui Daniel îi plăcea atât de mult când cineva-i spunea Buddy.

– Iar apoi, s-a apucat să caute, continuă Duffy. Adică, se lansase în căutări. Nu știu dacă voia răzbunare sau avere. Nimeni nu știe…

– Era în Forțele Speciale, am șoptit, astfel ca nimeni care să se fi aflat sub fereastră să ne fi putut auzi. Avea niște scule cu el…

Trăsăturile lui Duffy se înăspriră și dădu din cap.

– Cea de-a treia posibilitate, admise el calm. I s-a ordin să facă treaba asta…

Dintr-o dată, o tăcere adâncă s-a lăsat între noi. Duffy s-a întins și a luat-o spre ușă.

– Vrei să-mi explici ce se întâmplă?

Rânji și clătină vehement din cap.

– Deja ai auzit destule. Cu cât știi mai puțin de asta, cu atât mai bine. Cel puțin, așa nu vei fi tentat să faci nicio tâmpenie… iar în ceea ce-l privește pe Daniel, nu trebuie să-ți faci griji. Dacă-i găsit, nimeni nu va cerceta nimic, iar eu n-am să spun nici un cuvânt nimănui.

M-am uitat intens la el, o vreme, și-am încercat să evaluez situația. Desigur, știa mai mult decât directorii din funcțiile cele mai babane din companie. Duffy trudise pe-aici pentru mai bine de douăzeci de ani, și mai mult ca sigur că avea destui bani să-și permită să trăiască tot restul zilelor sale între piscină și pat. Ar fi putut pleca de multă vreme. Mi-am amintit de cochilia roșie, strălucitoare, văzută pentru o clipă în palma lui Daniel. Acesta s-ar putea să fi fost un motiv pentru care Duffy mai era încă aici…

Poate că avea dreptate. Dacă ar fi povestit la toată lumea, ar fi apărut mai mulți căutători de scoici decât  cherestegii, și în loc să fie prelucrat lemnul, ar fi săpate alte galerii, tot mai departe și mai departe prin pădure.

Am clătinat din cap și-am râs în tăcere. Nu i-ar fi păsat de niciuna din poveștile astea, probabil, îl fascina cu totul altceva.  Nu mi-am dat seama decât la cină. Aproape că am sărit de la locul meu din fața farfuriei. Am zâmbit spăsit și i-am întins pâinea lui Focă, după ce-i zburasem pâinea din mână din cauza reacției mele surescitate. După ce mi-am terminat potolul nasol, făcut din cartofi decongelați și conopidă, m-am întors spre șeful de echipă cu o cutie de bere nedeschisă, luată din rația mea. Era un tip curajos și chiar un dur, în jur de patruzeci de ani, dar arăta de două ori pe-atât. Tocmai își lingea unsoarea de pe degete, pentru că prăjise coada unei șopârle pentru a fi mâncată împreună cu nenorocirea aceea de legume și căuta prin jur ceva de băut. carnea de șopârlă era îngrozitor de sărată și terminase și azvârlise cât colo cele două cutii de bere cu mult înainte.

– Vrei una, șefule? l-am întrebat și i-am oferit berea mea.

Mă privi cu o expresie departe de a fi recunoscătoare. Dădu din cap, sorbi, și așteptă să vadă ce voiam eu.

– Nu te mai uita la mine de parcă aș vrea să te înfulec, am mârâit. Vreau să te întreb ceva…

M-am uitat prin jurul mesei. Duffy plecase deja.

– Am semnat un contract de doi ani. Dacă-l prelungesc, primesc ceva bani ca acont?

– Ai datorii, nu?

Am dat din cap, nesigur.

– Nu, n-ai să primești nici o para, fiule, zise el și termină berea. Ceștia sunt ultimii doi ani pe Viola. Apoi, o vor scoate la vânzare cu condiția ca restul copacilor să nu fie atinși deloc. Știi, ecologiștii și-au băgat coada peste tot în ziua de azi. Doi ani, oameni buni, zise el, ceva mai tare, ca să-l audă și ceilalți. Încă doi ani și ne cărăm.

Am dat din cap, să-i arăt că pricepusem. Acum îl înțelegeam și pe Duffy. Avea de gând să cumpere locul și să caute cochilii. Nu va mai rămâne niciun alt căutător, fără permisiunea lui.

– Mina de aur, am șoptit pe neauzite și m-am uitat spre cer.

Stelele tocmai începeau să-și facă apariția. Păreau să clipească cu o strălucire roșiatică.

* * *

M-am dus la fereastră ca să las să pătrundă o mică rază de lumină în biroul șefului de echipă. Peste tot era haos; „dezordine” era un cuvânt mult prea nepotrivit pentru a descrie încăperea. Am avut grijă să nu dau nimic pe jos, și intrasem pe tăcutelea prin fereastră ca să intru în cameră.

Funduri goale luceau de pe toți pereții și dosurile mărețe ale femeilor din postere m-au făcut să mă gândesc la niște valuri trandafirii. Eram sigur că i-ar fi plăcut să-și lipească astfel de fotografii și pe podea, dacă nu s-ar fi temut ca nu cumva să pățească ceva în acest fel. Am trecut de mormanul de eșantioane de foraj, adunat într-un colț, luminând prudent drumul înaintea mea, cu lanterna, la fiecare pas făcut. Din când în când, câte-un os dintr-o coadă de șopârlă, mâncată și azvârlită, pocnea sub tălpi.

Podeaua din lemn, de culoarea rumegușului, scârțâia în cele mai neașteptate momente. Aveam impresia că, prin încăperea alăturată,  mai pășea cineva, așa că m-am oprit la ușă și-am tras cu urechea concentrându-mă o vreme. După cină, îi dădusem șefului de echipă o sticlă de rachiu de frunze, cu intenția de a mă asigura că dormea tun până dimineața.

Am trecut peste resturile unui prânz abandonat și peste trei cești de cafea băute parțial, și m-am așezat înaintea monitorului. Am petrecut aproape zece minute răsfoind oferta de jocuri porno înainte de a găsi ceea ce căutam. Tot ce privea Viola și Gemini.

Revizuiam datele, fără a avea nicio intenție de a mă opri până nu găseam, pe lista anuală a locurilor de tăiere a lemnului, locul acela de care vorbise Duffly. Tocmai când am dat de ea, pe monitor a apărut o linie galbenă, diagonală, afișând cuvântul „Carantină”, în partea de sus, stânga, a ecranului. Colțul din dreapta jos cerea numele și parola adecvate.

N-avea niciun rost să încerc.

Nu terminasem. Visasem două nopți la rând despre chestiile de care-mi vorbise Daniel, iar acum aveam șansa de a-i verifica spusele. Am revenit la meniul principal și-am extras lista cu oamenii care lucraseră în locul nostru ca și cherestegii. Numele nu-mi păreau deloc familiare… Poul Zaharias, Martin Schwub, Thomas Weinlich, John Hampel… Ultimii trei aveau niște cruciulițe afișate în dreptul numelor și o notă în care se spunea că ieșiseră din galeria noastră dinspre Nord-est. Fusesem pe-acolo înainte. Obișnuiam să mergem pentru rezervele noastre de explozivi.

Era o tabără a tăietorilor de lemne, de partea cealaltă a pădurii. Fusese folosit multă vreme, fără nicio limită fixată pentru prelucrarea lemnului. Nu exista niciun motiv ca acești trei tipi să fi fost transferați în galeria noastră. Apoi, mi-am dat seama dintr-o dată care fusese motivul. Oamenii erau transferați ca măsură punitivă. Aceștia trei erau tăietori de lemne care ajunseseră din nou aproape de Polul Nord. Nord-estul și fostul loc de lucru al lui Duffy se aflau la aceeași latitudine. Ce-ar fi fost dacă cei trei erau interesați de ceva și începuseră să excaveze prin galerii conform acestui scop?

Mi-am întors atenția spre monitor. Lângă cruciuliță se afla un simbol care nu mai apăruse lângă alt nume dintre cei trei. Legenda listei se afla la capătul fișierului.

Podeaua pârâi în același moment când un fior înghețat mi-a traversat spinarea. Simbolul însemna „dat dispărut”. Aceștia erau cei trei de care vorbise Daniel. Simțeam că exista ceva uluitor care mă trăgea tot mai adânc în misterele unei istorii aproape uitate. Toți trei fuseseră transferați aici, după ce Duffy era deja pe loc de ceva vreme. Era încă în viață, dar acești tipi nu, toți trei. Mă hotărâsem deja.

Dacă greșeam, lucrul cel mai rău care mi s-ar fi putut întâmpla era că șeful de echipă m-ar fi putut pocni și să-mi reducă salariul pe zilele în care aveam de gând să lipsesc și să hoinăresc prin alte părți. Dacă nu, și totul era exact așa cum credeam eu, va fi mult mai sigur dacă mă țineam cât de departe de Duffy posibil. Nu-mi surâdea prea mult ideea de a reveni în dormitor. Aș fi putut sfârși la fel că ăia trei, până deseară. Sub un morman baban de rumeguș…

Am descoperit în întuneric geanta șefului de echipă, îndesând în ea un sac de dormit și câteva cutii de conserve. Am strâns curelele și, cu ajutorul unei corzi de alpinism, uitată acolo de vreun culegător de cochilii care căzuse pe aici pe undeva și murise, am coborât geanta la pământ și, pe cât de tiptil am putut, am sărit de la fereastră, trăgând și coarda după mine. Și un ferăstrău ar fi binevenit pentru călătoria mea, însă nu credeam că aș fi fost în stare să-l car după mine mai mult de o oră. Un topor obișnuit și un cuțit ar fi trebuit să fie unelte suficiente.

Când, în cele din urmă, am ieșit din labirintul de rădăcini și cenușă, soarele din spatele copacilor uriași începea să răsară pentru o nouă zi. Călătoria care mă aștepta va fi una foarte lungă. Locul din Nord-est, după cum o spunea și numele, se afla în nord. Locul secret,  despre care-i scăpase pe goarnă lui Duffy, trebuia să fie de cealaltă parte a pădurii. De fapt, pe cealaltă emisferă. Va trebui să ocolesc majoritatea extremităților nordice ale pădurii și, odată ce soseam la destinație, trebuia să cercetez ruinele fostei tabere muncă a lui Duffy.

* * *

Scărpinându-mă vârtos prin barba mea de două luni, care-mi schimbase figura până la punctul în care devenisem de nerecunoscut, m-am extras din sacul de dormit. În momentul când credeam că se făcuse deja seară, în noaptea precedentă, se lăsase un asemenea întuneric încât nu mai eram în stare să văd nici zece pași înaintea mea. Acum era altceva.

Fire de iarbă măruntă, îmbrăcate în promoroacă, licăreau prin băltoacele înghețate mijite din când în când sub razele soarelui. O ceață înfrigurată acoperea peisajul tern, iar ruinele putrede ale cabanelor acoperite cu bușteni de-abia dacă puteau fi văzute la nu mai mult de o sută de metri înaintea mea. Sosisem, în cele din urmă, în locul pe care-l căutam. Aceasta era stația de lucru de la Polul Nord, desfășurându-se pe dinaintea ochilor mei. Nu arăta nicidecum primitor sau confortabil.

Mi-am înfășurat sacul de dormit în geanta de voiaj și-am suflat în jarul muribund al focului. Flăcările apărură în câteva clipe, și, curând, o coadă uleioasă de șopârlă sfârâia pe o piatră plată. În timpul călătoriei mele până aici, mi-am abandonat orice fel de preconcepții față de acest gen de mâncare. Am halit chiar și viermi de lemn, prăjiți, care puteau fi adunați în vreo două minute, destui cât să-ți umpli tigaia.

Am rupt în jumătate și ultima franzelă, dată mie de căutătorii de cochilii din stația de Nord, și-am pus la mijloc bucata de carne sfârâitoare. Ceața începea, în cele din urmă, să se ridice. Dincolo de tabăra tăietorilor, încremenită, gigantica perdea a marginii pădurii începea să se întrevadă între fâșiile cețoase. Era o cu totul altă pădure decât știam eu. Duffy a avut dreptate. De aici puteam vedea că structura scoarței de copac era mult mai aspră decât de obicei. Poate că era vorba de un cu totul alt tip de copac. Acolo erau chiar și doi arbori crescând cu totul independent din pământ, vârfurile lor dispărând undeva, dincolo de nori.

Am terminat de mâncat și mi-am șters degetele în iarba moale, ca o blană. În câteva minute, mi-am luat la spinare geanta pregătită și am luat-o din nou la drum. Dacă în acel moment m-aș fi întâlnit cu cineva, ar fi preferat să nu-mi iasă în cale. Fruntea mi-era fierbinte, iar ochii aveau o strălucire alta decât înainte. Dacă tot la ceea ce mă gândisem în ultimele două luni era corect, voi fi mai bogat decât aș fi fost lucrând doi ani ca și cherestegiu în tabăra cealaltă…

* * *

Vârtejurile de aer ridicară în sus mormanele de rumeguș vechi, crescute printre smocurile verzi de iarbă, smulgându-le de la pământ și azvârlindu-le în întunecimea intrărilor în galerii. Am căzut la pământ și m-am încovrigat cât am putut. Două reflectoare uriașe străluceau undeva, deasupra mea, printre norii de rumeguș învârtejit. În mugetul vântului și bubuitul rumegușului lovind bariera de copaci, niște motoare se făceau auzite chiar tare și asta la numai vreo treizeci de metri înaintea mea, un transportor al furnizorului era pe cale să aterizeze.

N-aveau niciun motiv să apară aici.

Ușa de lângă pilot se dădu la o parte. Prin ploaia de frunze vechi de anul trecut am putut să-l recunosc pe Duffy, aplecându-se din transportorul blindat. Gesticulând cu mâna, cobora lent mașinăria și în același timp și, în același timp, vorbea peste umăr spre cineva încă ascuns în spatele lui în cabina de pilotaj.

Pentru mine era limpede că nu străbătuse o asemenea distanță doar ca să vină să dăm mâna. Am țâșnit din mormanul de frunze putrezite ca un fulger, mi-am șters hainele de mizerie și m-am scufundat între frunze după rucsacul meu. Schiurile transportorului tocmai atinseseră solul când Duffy sări afară. O geantă cu o bandă portocalie pe diagonală zbură din transportor după el și urmă un tip dotat cu același gen de armă pe care o văzusem la Daniel. Era un agent din Forțele Speciale. Fără îndoială, venise aici ca să mă înhațe. Numai Dumnezeu știa ce-i spusese Duffy despre moartea lui Daniel.

Am azvârlit o mână de frunze peste gaura pe care o făcusem în pământ și m-am retras, fără zgomot, înapoi în întuneric. Trecuseră niște ani de când n-a mai dat nimeni pe-aici. Copacii de pe Viola se regenerează incredibil de repede și galeria aproape că se închisese, unele locuri devenind atât de înguste încât a trebuit să-mi scot hainele și să mă târăsc mai departe pe mâini și genunchi, știind că singura cale de a mă întoarce era prin folosirea toporiștii.

În cele din urmă, a trebuit să mă confrunt cu inevitabilul. Reușisem să traversez prin centrul scorburos al trunchiului și, după câțiva metri, am ajuns la capăt. Nu mai puteam înainta fără un ferăstrău. Mi-am adunat suficient curaj să aprind lanterna adusă cu mine. Am măturat solul cu mâna, în lumina slabă, lăsând jos geanta de voiaj. Încă nici nu era amiaza, însă totul părea să conducă la concluzia că va trebui să-mi petrec noaptea aici. Nu exista nicio cale prin care să ies înainte de lăsarea beznei.

* * *

Scâșnetul ferăstrăului laser răsuna prin galerie, odată cu glasuri mulțumite, când un întreg bloc de lemn s-a desprins și-a căzut jos. Am intrat în panică, pe moment. Nu exista niciun loc unde să mă fi putut retrage și, cu siguranță, pe mine mă căutau.

Ochii mei orbiți încercau să se acomodeze cu întunericul și mă gândeam rapid ce să fac în continuare. Fruntea mi s-a acoperit de o transpirație rece. Nu puteam să mă mai mint. Ori tipul cu emblema Forțelor Speciale pe mânecă era de partea lui Duffy, ori habar n-avea ce se întâmpla cu adevărat pe-aici și chiar mai mult, nu avea de gând să creadă niciun cuvânt din ce i-aș fi spus. Lui Duffy nu i-ar trebui decât un minut singur cu mine ca să scape de mine într-o clipită.

Am fugit în scobitura din inima copacului. Încă mai aveam o șansă…

Am ridicat toporul și, pe cât de fără zgomot posibil, am început să tai din lemnul putred din partea cealaltă a scorburii. Un fragment lung și fibros de masă lemnoasă, mâncat de viermi și rădăcinile ciupercilor carnivore se detașă de lemnul sănătos fără niciun sunet, alunecându-mi în brațe. L-am așezat cu grijă jos și-am continuat chiar lângă el. Am terminat în cinci minute. Săpasem în perete o groapă puțin adâncă, cu muchia tăioasă a toporului meu, m-am strecurat în ea și, pe cât de bine am putut, am așezat lemnul putrezit, scos de mine înainte din perete, peste trupul meu.

N-aveam nicio idee cum arăta, totuși speram că datorită acestui vicleșug nimeni nu mă va băga de seamă. Ar fi trebuit să mă calce în picioare ca să-și dea seama de existența mea. Am simțit viermi pe gât și-n nas, însă nu îndrăzneam să mă clintesc niciun pic.

Glasurile se auzeau tot mai tare și mai aproape. Lui Duffy nu-i păsa de pereții aproape uniți. Despica pereții din ambele părți cu ferăstrăul său, dându-se din când în când la o parte pentru a-l lăsa pe cel din spatele lui să lumineze spațiul dinaintea lui din galerie.

– Nu-i nicio șansă prin care ticălosul să fi putut trece, am auzit vocea necunoscutului.

Duffy își drese glasul, scuipă, și probabil că scutură din cap în dezacord cu acest comentariu.

– Urma olfactivă duce înăuntru și nu din nou afară. Dacă-mi aduc bine aminte, această galerie este una înfundată.

L-am blestemat în sinea mea și-apoi mi-am ținut răsuflarea. Conul de lumină penetră miezul scobit al trunchiului și dansă prin întregul spațiu.

– Am ajuns la capătul galeriei? îl întrebă pe Duffy, din spatele meu, agentul care-l însoțea.

Mai mult ca sigur, aceasta era pentru prima dată când intra într-o galerie. Planul său era să mă împuște în momentul când dădea de mine, apoi s-o ia spre un bistro din galeria nord-estică, de unde își putea lua rămas bun de la Viola în ziua următoare. Duffy clătină din cap și deschise drumul spre un loc aflat la doar câțiva pași de trupul meu îngropat. Căuta o continuare a pasajului. Galeria mai înainta vreo treizeci sau patruzeci de metri și apoi se termina.

Conul de lumină se plimbase cu indiferență peste mormanul de bucăți de lemn putrezit care mă acoperea și pătrunse în deschiderea galeriei.

– Nu poate fi departe, șopti Duffy prevăzător și se opri, lăsându-l pe agent să treacă pe lângă el. N-are rost să riscăm să cădem în capcana lui. Trage prin galerie și n-are să știe că n-a fost vorba de auto-apărare.

Frica mi-a dispărut, fiind înlocuită cu furie. Dacă ar fi venit aici singur, l-aș fi atacat. Însă acum singurul lucru pe care-l puteam face era să-mi mușc buzele și să aștept să văd ce se va întâmpla în continuare. Agentul nu reacționă și se prefăcu a nu fi auzit sugestia lui Duffy. Se poziționase la intrarea în galerie venind dintr-o parte, iluminând interiorul pasajului. Tunelul cotea abrupt după câțiva pași, așa că nu exista nicio șansă să fi văzut înăuntru.

– Să intră, ordonă agentul, împingându-l pe Duffy, deloc doritor de asta, în pasaj. Am să te urmez și te acopăr dacă va fi necesar.

Genunchii lui Duffy începură să tremure. Speram că era înfricoșat de moarte. Că se va căca pe el de frică. Se îndrepta spre intrarea în galerie într-un asemenea fel ca și cum deja s-ar fi întâmplat asta.

Am așteptat să dispară în beznă. M-am ridicat fără zgomot, am îndepărtat cea mai mare bucată de lemn din camuflajul meu, mi-am adunat lucrurile pe cât am putut de discret, și-am zburat afară. Galeria fusese săpată, așa că evadarea era destul de simplă. Înainte ca ei doi să-și dea seama că se întâmplase ceva, eram afară din tunel alergând prin pădurea iluminată de razele împrăștiate de Gemini.

Credeam că nu mă vor mai urmări în această noapte, însă nu voi putea să scap de ei de-a binelea. Cu detectorul lor de miros îmi luau urma oriunde mă duceam. Asta până se schimba compoziția chimică a excrementelor mele. M-am oprit o vreme și m-am gândit. Era posibil cumva, însă nu știam cum. La o distanță convenabilă de bariera de copaci, m-am întors într-un unghi drept spre platoul de iarbă și nu m-am mai oprit decât după câțiva kilometri. Am făcut încă un viraj, am continuat să alerg alți doi kilometri și, în cele din urmă, m-am îndreptat din nou spre pădure. Începea să răsară soarele.

Ajuns destul de departe de fostul loc de muncă al lui Duffy, am atins din nou scoarța încrețită a copacilor uriași. Era ca o atingere a sălbăticiei. În perdeaua neîntreruptă a copacilor nu se putea vedea nicio intrare în vreo galerie și numai câteva pietre înnegrite risipite prin jur îmi mai aminteau de grupul de culegători de cochilii care obișnuiau să campeze aici.

Mi-am ridicat privirile în sus, fără să-mi dau seama, dând din cap cu satisfacție. Dacă au putut fi în stare să urce până aici, și eu aș putea la fel. Am aruncat o privire  cuprinzătoare spre zidul de deasupra mea și-am, fluierat încet. Ar fi chiar mai ușor decât cu copacii crescuți la locul vechiului meu serviciu. Dacă scoarța de copac nu mi se fărâmița în mâini, atunci s-ar putea să am noroc.

Plănuiam să urc cât de sus posibil și să găsesc un buzunar mare în care să mă pot ascunde. De asemenea, de la o asemenea înălțime aș putea să mă bucur de o priveliște minunată a regiunii înconjurătoare. Dimineața, voi urca mai departe, până când voi ajunge la punctul unde se reproduc copacii. Atunci voi putea să mă târăsc prin galeria dintre copaci și să ajung în cealaltă parte, deasupra rezervoarelor și secretelor lor.

* * *

Pe jumătate spânzurat de un laț și frânghii, am decupat peretele despărțitor în cel mai mare buzunar solzos pe care l-am putut găsi dimineața. Din când în când, am aruncat câte-o ocheadă spre platoul din spatele meu, dar se părea că urmăritorii mei au dormit ceva mai mult. În cele din urmă, am decupat și ultimul perete despărțitor solzos și-am început să scot apa din pungă folosind tigaia mea. Crede4am că dacă izbuteam să mă strecor în adăpostul lor înainte de venirea lor, aș putea fi destul de în siguranță.

Fundul pungii era acoperit literalmente cu mici cochilii, acestea uscându-se imediat. Luceau roșiatic și puternic sub razele soarelui. Când, la orizont, și-au făcut apariția două mici siluete, pe fund mai rămăsese doar o băltoacă mică. M-am rostogolit în buzunar și-am tras sus frânghia pe care o priponisem la doar doi metri sub buzunar. M-am înghesuit pe fundul lui și-am început să simt cum apa îmi muia hainele și pielea. Era neplăcut, însă nu puteam face nimic, pentru că cei doi se apropiau rapid.

* * *

Focurile trase cu blasterul arseseră scoarța și trunchiul se învălui de aburii apei evaporându-se din pungile de apă. Până acum avusesem noroc, Nu aveau nicio idee că aș fi putut urca atât de sus. Dacă aș fi rămas la zece sau cincisprezece metri mai jos, aș fi sfârșit-o ca hrană pentru șopârle. Așa că, până una, alta, șopârlele erau cele prăjite. Își părăseau adăposturile cu zecile și se cățărau pe copac ca o hrană vie. După jumătate de oră, tirul a încetat. N-aveau cum să se asigure dacă mă lichidaseră deja sau nu.

Amiaza se apropia, iar norii de aburi începură să se mai subțieze. M-am ghemuit chiar pe fundul buzunarului și nu îndrăzneam nici măcar să respir. Mi-i puteam imagina destul de bine, scotocind prin jur, așteptând să se miște ceva. Numai după ce-a trecut mult timp mi-am adunat tot curajul să mă aplec din buzunar și să arunc o privire afară.

Stăteau unul lângă altul, privind spre sud. Se așteptau la ceva întăriri, eram sigur de asta. Nu mai puteam să aștept mai mult. Am continuat să-i observ încă ceva timp, și când se părea că încetaseră să mai supravegheze cortina pădurii, m-am ridicat, am apucat marginea de sus a găurii și, cu ajutorul picioarelor, am atins tavanul pungii. Am intrat în apă și-am privit jos. Nimic. Nu observaseră că se petrecea ceva deasupra capului lor.

* * *

Nu m-am mai uitat în jos multă vreme. Capul începuse să mi se învârtească doar când am privit spre orizont, căutându-i pe cei așteptați de Duffy. Sub mine, se întindea un abis de aproape o sută de metri adâncime. Mi-am ridicat privirile, ghicind cam de câte ori va mai trebui să fac echilibristică, urcând tot mai sus în pungile de apă, până în locul unde copacii se despărțeau. Mă apropiam tot mai mult. Firișoare subțiri de apă picurau în jos,  pe arbore, picăturile spărgându-se pe solzii scoarței și peste tot în jurul meu apăruseră mici curcubeie arcuindu-se de la o pungă cu apă la următoarea.

Pe cer, înspre sud, apăruse un punct întunecat și se apropia rapid. Asta era ceea ce așteptau. Aveau de gând să cerceteze pungile cu apă din aer, să afle dacă mă aflam într-una din ele. Am strâns din dinți și-am accelerat ascensiunea. Am risipit orice gând privitor la istovire și-am continuat să urc pe trunchi, mai repede decât șopârlele. Mișcările trupului meu deveniseră pe deplin mecanice. Brațele sus, tracțiune, un picior spre dreapta, sprijinit de trunchi, mă ridicam și săream într-un alt buzunar.

Pasajul îmi apăru înaintea mea atât de repede, încât aproape că am căzut. Undeva, mult mai jos de mine, transportorul zbura dând ocol perdelei pădurii. În sfârșit, mă puteam odihni pe jos și închide ochii.

* * *

Nu mă odihnisem decât ceva peste cinci minute, când a trebuit s-o iau din loc. Duffy nu era prost și n-ar fi fost mulțumit doar cu faptul că nu mă putea vedea chiar în acel moment. Posibilitatea traversării spre cealaltă parte trebuie că-i trecuse și lui prin minte până acum. De asemenea, speram că-și dăduse seama că va pierde și secretul cochiliilor mari,  dacă mai lua cu el pe cineva prin scorburile din interiorul acestei părți a pădurii.

Așa trebuie să fi fost. Transportorul zbură prin jur preț de încă vreo câteva minute, apoi dispăru din nou dincolo de orizontul sudic. Nu putea ajunge aici, pentru a-l lăsa pe Duffy jos, la pasaj, și, pe de altă parte, nu mai era atât de tânăr să urce după mine. Știam ce va face. Va căuta un pasaj spre partea cealaltă și mă va aștepta acolo.

Suprafața  stratului, alcătuit din depuneri  ca niște ulcerații, îmbrăcând trunchiul în locul unde trunchiurile individuale se separau, era zbârcită și aspră. Scoarța din acel loc, crescută în multe straturi suplimentare adunate unul peste altul, pocnea și se crăpa sub pașii mei. Uneori, exista pericolul real de a fi prins într-una dintre numeroasele crăpături ale scoarței. Masivii uriași ai noilor trunchiuri generate din aceeași familie de copaci, se înălțau brusc spre cer, de ambele părți. Locul era întunecos și mormane vag fosforescente acopereau masivii din lemn îmbibat, care nu fuseseră niciodată atinși de razele soarelui Violei. O cicatrice adâncă traversa mijlocul pasajului, dezvăluind lemnul sănătos, de un portocaliu închis. Cu cât înainta mai mult pasajul, cu atât se lățea trecerea.

Scoarța era acoperită de jeg și excrementele cochiliilor carmin îmi alunecau sub tălpi și, de câteva ori, a trebuit să continui târându-mă în patru labe. După o vreme, a trebuit să scot lanterna din geantă.

O rază de lumină a izbucnit în bezna din pasaj și s-a reflectat pe suprafața lacului care umplea valea din el și acoperea cicatricea provocată de copacii care se despărțiseră în trunchiuri individuale. Lacul se întindea între pereții verticali și alunecoși, peste care putea încerca să treacă numai cineva absolut dement.

Cei treizeci de metri de suprafață neagră nu mi se păreau deloc apetisanți, însă nu era nimic altceva de făcut. Pentru traversarea spre malul celălalt fără a mă uda pe picioare ar fi trebuit să am aripi. Am dat din umeri, nearătând niciun fel de frică, în pofida a ceea ce simțeam înlăuntrul meu când mi-am dat drumul în apă, alunecând pe spate. Mă așteptasem, oricum,  la faptul că va trebui să înot, și-am ajuns la fundul lacului înainte ca apa să mi se împrăștie sub bărbie. Am luat-o înainte, pășind, prudent, pe vârfuri. Despărțeam apa cu mâinile pe dinaintea mea, într-un efort disperat de a-mi menține echilibrul și, dintr-un motiv irațional, am continuat să merg drept pe mijlocul lacului. Era ca și cum aș fi știut că exista un pericol inexplicabil prin extinderile laterale ale lacului.

Ceva m-a atins pe picior și-am simțit vârfuri și ace acolo. Am băgat viteză. Simțeam cum spărgeam sub tălpi cochiliile de pe fund. Unele dintre ele trebuie că fuseseră chiar mari, poate ceva mai mari decât degetul meu mare de la picior.

Ceva m-a atins din nou. Eram copleșit de panică. Am sărit, puțin cam surprins, alunecând pe fund, care acum urca ușor spre țărm, și, pentru moment, m-am scufundat în lac. Remarcabil mai calzi, curenții de sub luciul lacului, ieșind de la fund, m i-au atins mâinile. Pielea a început să mă usture imediat. Am ieșit din apă, m-am șters pe ochi, și m-am scufundat din nou în apă. Acum știam unde și ce să caut. Curenții produceau aceeași lumină ca și mucegaiul și nu gâlgâiau de prin trunchiul copacului. Nu era vorba de sevă, așa cum crezusem mai înainte, mai degrabă îmi amintea de mari aglomerări de flegmă, iar scoicile beau și-i mâncau în lumea lor pe extratereștri cu gogoloaiele lor mari de flegmă.

Otravă, m-am gândit. Am încercat să înaintez înot cât de repede puteam și-am terminat ultimii metri într-o viteză record. Fundul lacului se ridica înaintea mea amintindu-mi de niște trepte. M-am târât pe uscat în patru labe și m-am lăsat la pământ, mort de oboseală. Alte câteva unde strălucitoare, în culori fosforescente, gâlgâiră la suprafața lacului.

Membrele au început să-mi înțepenească. Mi-am imaginat cum șopârlele sfâșiau hălci de carne de pe picioarele și mâinile mele, imediat ce paralizam total și gândul m-a îngrețoșat. În cele din urmă, am înțeles secretul morții lui Daniel și de asemenea al tuturor celorlalți din tabăra cherestegiilor din stația de la Polul Nord, însă acum nu-mi mai folosea la nimic. Am privit spre cer resemnat, clipind stoic din ochi, și chiar înainte de a mi se închide pleoapele și să-mi pierd cunoștința, am blestemat fiecare nenorocită de cochilie care a fost vreodată pe Viola.

* * *

M-am trezit pe la miezul nopții. un vânt înghețat bătea prin pasaj făcând un zgomot ca un vuiet, iar lacul era acoperit cu un strat subțire de gheață. O beznă absolută înconjura locul. Undeva, prin apropiere, puteam auzi ciripitul unei șopârle de copac. Am rânjit în sinea mea. Prea repede, băiete!

Am încercat să-mi mișc mâna. Amorțise aproape și puteam simți valuri de fierbințeală și răceală străbătându-mi întregul braț, de la degete și până la umăr. În pofida tuturor acestor senzații neplăcute, brațul meu se supuse mesajului trimis de creierul meu. Zăceam pe spate, zgribulindu-mă din cauza frigului aspru și așteptând pe nerăsuflate ca o senzație de viață să-mi pătrundă din nou în membre. Fericit, până la lacrimi, am continuat să-mi mișc degetele și mai spre dimineață, când soarele a început să se arate, m-am întors pe burtă și m-am ridicat în patru labe. Paralizia îmi dispăruse pe cât de repede venise.

Mă simțeam foarte ciudat.  Am supraviețuit unui lucru care ucisese mulți oameni înaintea mea. Nu-mi venea să cred că puteam fi imun la ceva ce nu-mi mai ieșise niciodată în cale în viața mea. Micile cochilii pe care le văzusem până acum, evident că nu puteau produce niciun fel de otravă, altfel niciun culegător n-ar fi supraviețuit pe Viola. Așa că Daniel a murit din cauza uneia mari, cea pe care o văzusem chiar eu în mâinile sale.

Imaginea m-a surprins. O ținusem în mână, pe pielea neprotejată, așa că primisem din plin doza de otravă. Era evident că toți ceilalți tipi luaseră cochiliile în momentul când dăduseră cu ochii de ele și le ridicaseră mai aproape de ochi. Știam că aveam dreptate. În cazul meu, otrava fusese diluată de apa din lac, iar asta mi-a salvat viața. Am încetat să mă mai gândesc la asta și mi-am întins brațele. Mi-era o foame de lup, însă nu era vreme să încep să fac focul acum. Am înfulecat ultima bucată de pâine uscată pe care o mai aveam. Tipul care mi-o vânduse trebuie că discutase despre asta cu cineva. Duffy nu mă căutase încă, în mod sigur crezuse că o sfârșisem la fel ca Daniel. Nu-i trecuse prin minte să mă caute pe-aici, prin Nord.

Am coborât, cu grijă, spre malul lacului. Cochiliile mă tentau. Cine știe, poate că mai găseam printre ele și unele ca aceasta de jos. O întreagă grămadă de bijuterii violasiene acoperea fundul lacului și atingeau suprafața. lacul strălucea în lumini carmin și apa, acolo unde noua zi topise gheața, bolborosea sub vântul înghețat. Lângă mine, o șopârlă ieșise din beznă. Nici nu mă luă în seamă, de parcă aș fi stat acolo din totdeauna. Se cuibări pe loc, apoi se întoarse cu spatele spre lac și începu să meargă încet, cu spatele, spre apă.

Ideea de-ai face vânt în lac mi-a trecut prin minte, însă am renunțat și mi-am venit repede în fire și n-am rămas decât cu un rânjet amar. Chiar dacă cochiliile își foloseau întreaga lor otravă împotriva șopârlei, tot nu eram sigur dacă cea pe care o ridicam își întrebuințase tot lichidul ei ucigător.

Șopârla părea să știe ce făceam. Mai făcu vreo câțiva pași cu spatele, își ridică coada și lovi apoi pământul ea, și încă destul de tare. Pădurea vui. Mai multe dintre scoici se închiseră cu un sunet stins, de sorbăcăială. Lucirea vagă a bulelor de flegmă otrăvitoare nu mai era vizibilă nicăieri.

Încă o bufnitură, încă o lovitură. Animalul așteptă o vreme și, continuând să dea în scoarța de dedesubt, se lăsă încet în lac. Se scufundă în apă și înotă repede printre mormanele de cochilii din apropierea malului lacului și, folosindu-se colții săi ascuțiți, mușcă prima victimă.

Am clătinat neîncrezător din cap. Acesta era exact lucrul de care-mi vorbise Daniel înainte de a muri. „Trebuie să-i pregătești pentru venirea ta, apoi te vor lăsa să-i omori…” Niciodată nu mi-a trecut prin minte că se referise la cochilii. Am ocolit micul pârâu unde se ospăta șopârla, și m-am apropiat de luciul lacului din altă parte. Am lovit cu toporul de mai multe ori pe suprafața netedă de lemn ieșită din apă, și, cu o uimire totală am privit scoicile cum se închideau una după alta.

Ezitând puțin, am intrat în lac până la genunchi, trăgându-mi colțul cămășii pe mână și-am deschis prima cochilie dintr-un mic morman. Părea că acceptă asta fără niciun protest. Am amețit dintr-o dată și-aș fi vrut să urlu de încântare. Era ca și cum întreaga Violă se pleca pe dinaintea mea, gata să-mi fie de folos.

* * *

Văile dintre copaci nu niște abisuri adânci, pierdute, creaseră un mare labirint de canioane, lacuri și mlaștini putrezite. Pereții labirintului pădurii erau mai fantastice și mai complicate decât ar fi fost dacă ar fi fost produse de cine știe ce nebunie vulcanică. Cu fiecare pas făcut de mine, dădeam de câte un coș, cu totul ascuns de orice privire întâmplătoare a cuiva aflat dedesubt.

Traversasem pasajul spre cel mai apropiat loc, unde puteam coborî fără frânghie, și-am început să cobor. Era mult rapid să faci asta pe frânghie, însă dacă atârnai de ea erai mai ușor de observat. M-am sprijinit de trunchi cu brațele, formând un unghi de 30 de grade între mine și copac, m-am aplecat spre genunchi și m-am aruncat cu jumătate de metru mai jos. După experiența paralizantă pe care o avusesem, încă mă simțeam puțin slăbit, însă acum aveam destul timp. Oricum, până seara nici nu aveam altceva de făcut. Am continuat să cobor, încercând să mă gândesc la un plan. Nu eram sigur dacă Duffy știa sau nu de caracterul otrăvitor al scoicilor, însă era mai bine să mă bazez pe posibilitatea că s-ar putea să știe.

Se întuneca tot mai mult când am sări, în sfârșit, pe un strat moale de iarbă. Membrele-mi tremurau din cauza oboselii simțite în timpul coborâșului, iar umerii erau juliți de curelele genții și mă duruse ca naiba încă de la primii pași ai coborârii. Trebuia să mă odihnesc imediat ce era posibil.

Chiar dacă nu-l văzusem deloc pe Duffy sau pe altcineva de sus, trebuia să presupun că erau pe undeva, nu departe. Răbdarea era cheia spre victorie. Dacă se ascunseseră în vreuna dintre intrările galeriilor, căscate întunecat la vreo două sute de metri de mine, urmau să mă vadă imediat ce pășeam în spațiul deschis. Numai după ce se lăsa bezna mai adânc puteam porni mai departe spre interior.

Dintr-o dată, lumina explodă în vale.

Razele laser ale blasterului tăiaseră bezna și făcuseră o gaură în lemnul aflat la doi metri de mine. Asta nu putea fi nicio coincidență. Probabil, mă văzuseră.

Trebuia s-o șterg înainte de a fi prea târziu. Dacă mă urmăriseră până aici, n-aș fi avut nicio șansă să mă apăr de ei. Nimeni nu învinge cu un topor sau un cuțit împotriva unui blaster.

Am dispărut în beznă. Noaptea se lăsa cu mare repeziciune. Speram că vor abandona urmărirea acum, lăsând-o pentru dimineața următoare. Am continuat să mă furișez încă vreo câțiva metri, fiind extrem de prudent. Solul de dedesubt se legăna nesigur, iar capul a început să mă doară ca naiba din cauza acompaniamentului nesfârșit al ciripitului șopârlelor. Și nu în ultimul rând, mă așteptam la încă un atac din partea acestui tip, Duffy, în orice moment.

După jumătate de oră de pășit prudent în vârful picioarelor, m-am lăsat pe un trunchi de copac și mi-am închis o clipă ochii. Nu dormeam, doar mă odihneam, pentru că nu-mi puteam permite ghinionul de a cădea într-un somn adânc, asta ar fi fost  mult prea periculos. Dacă adormeam și ratam venirea zorilor, s-ar putea să nici nu mă mai trezesc vreodată.

* * *

Din fericire, n-am adormit. Imediat ce întunericul a început să se destrame sub geana de lumină, am luat-o din nou din loc. Pădurea aici era mult mai rară decât în Sud, oferind un mediu mult mai bine luminat. Fiecare vorbă schimbată între ei de urmăritorii mei răsunase de zeci de ori,  ca un ecou, ricoșând din masivul uriaș din lemn. Ecoul fiecărei respirații și înjurături urlate se auzea de fiecare dată când solul se lăsa sub pașii lor. După o oră de marș disperat, timp în care n-am îndrăznit să mă opresc pentru vreo haltă, valea a început să se îngusteze.

Era clar că labirintul se va termina pe undeva, însă chiar acum nu era exact ceea ce-mi trebuia. M-am strecurat printre tufișurile crescute din semințe și m-am oprit. Labirintul nu se oprea aici. Valea se îngustase ajungând o ravenă de forma unei pâlnii, complet inundată de apă. Tufe încărcate de cochilii mari cât palma crescuseră aproape peste tot prin ravenă, ieșind la suprafața apei. Acesta era locul pe care aș fi vrut să-l găsesc de la bun început. Singur, nu cu doi pe urmele mele…

M-am răsucit și m-am asigurat că nu erau prin apropiere, agățându-mă de muchia celei mai apropiate pungi de apă. Știam din experiență că stratul solzos de pe fundul trunchiului este destul de putred și ușor de spart. N-am fost dezamăgit. În scurt timp, un întreg morman de solzi a tot crescut la picioarele mele. Imediat am tăiat unul dintre copacii crescuți din semințe, l-am așezat de-a latul luciului de apă și l-am mascat cu solzii rupți din buzunarul de apă. Capcana era acum gata.

M-am uitat repede de jur-împrejur, să văd dacă Duffy și companionul său mă văzuseră făcând aceste preparative și, cu un oftat de ușurare, m-am pierdut printre puieții de doi metri înălțime ai copacilor uriași. După douăzeci de metri, m-am aplecat, tăcut, prea înspăimântat ca să răsuflu măcar.

veneau acum. Nici încet, nici repede, își continuau apropierea de ravenă. Știau sigur că trebuia să mă aflu pe undeva, prin împrejurimi, fără a avea nicio șansă de scăpare. Având niște zâmbete sadice pe figură au trecut de ascunzișul meu și, exact după piuitul identificatorului olfactiv, s-au îndreptat spre capcană.

Agentul din Forțele Speciale deschidea drumul. Pentru mine, asta însemna un noroc porcesc. Duffy-și dăduse seama imediat de poziția nefirească a solzilor de scoarță și se opri. Totuși, uitase să-l oprească și pe partenerul său. Agentul păși pe solzi și imediat se scufundă în apă. Bulboanele de flegmă otrăvitoare a scoicilor luate prin surprindere îl acoperiseră înainte să se fi scufundat în întregime. Urla de groază, simțindu-și răceala membrelor, încremenite în poziții nefirești.

Duffy avu doar suficient timp doar cât să se arunce înapoi, pentru a evita șuvoaiele de otravă, ridicându-și apoi capul.

– Asta a fost a-ntâia, fiule, strigă el spre ravenă.

Presupunea că mersesem mai departe înainte. Am zâmbit în sinea mea, satisfăcut. Asta era exact ceea ce-mi trebuia.  Acest veteran al Stațiunii de la Polul Nord așteptase până când agitația scoicilor a trecut, apoi a lovit de câteva ori cu piciorul pe mal. A așteptat, apoi a lovit din nou. Cochiliile se închiseră, pentru a indica faptul că nu vor mai ataca pe nimeni.

Agentul muribund a șoptit ceva prin apă, dispărând în adânc. M-am ridicat și, cu genunchii îndoiți, am încercat să mă apropii mai mult de apă. Deocamdată, Duffy pășea pe fund și traversa ravena, scufundat până la piept.

– Duffy!

Încremeni și se răsuci.

– Aveai vreo armă, Duffy?

– Știi că nu, răspunse el șovăitor.

– Da, într-adevăr, știu asta, am dat din cap. A trebuit s-o predau pe-a mea pe stația orbitală, la fel ca tine. Atunci, niciunul dintre noi n-o poate folosi pe a sa, nu?

Am zâmbit larg și-am arătat din cap spre cadavrul dintre cochilii.

– A fost codată și nu ne este de niciun folos.

– Ce vrei? a lătrat el, iritat.

– Vreau să te fac, am mormăit printre dinți. Știu că ai un cuțit. Și eu am, și, chiar mai mult, am și-un topor. Vânătorul va fi vânat el acum, Duffy!

Mi-am depărtat puțin picioarele și mi-am ridicat mâinile în sus, teatral.

– Iar acesta va fi terenul nostru de vânătoare!

Fără niciun alt cuvânt, l-am lăsat ca să dispar în spațiul din spatele ravenei. Am pregătit ceva de mâncare și apoi am confecționat o suliță lungă și ascuțită din trunchiul unui copac tânăr.

* * *

Au trecut deja două zile. Mă deplasez tot mai departe în adâncul văilor violasiene. Nimeni nu s-ar fi gândit că astfel de teritoriu exista măcar. Solul se clatină sub picioarele mele, traversez mici lacuri și, noaptea, prăjesc la foc cozi de șopârlă. Sunt deja obișnuit să le mănânc acum. Duffy nu face foc. Îi e prea frică.

Pășesc printre o sută de mii de credite sub forma unor mormane strălucitoare de cochilii carmin și n-am ochi pentru ele. Duffy e pe undeva înaintea mea. Îi aud bocănitul pe sol de fiecare dată când vrea să traverseze câte-un lac. Avertizează scoicile că este pe cale să vină…

Continui să-l urmăresc și distanța dintre noi se scurtează în fiecare zi.

Îl văd cu ochii minții, transpirând de frică și privind tot timpul peste umăr. Verificând.

Nu va mai dura mult acum. Într-o zi, va trebui să fugă spre cea mai apropiată apă, speriat de moarte. Se va răsuci pe călcâie ca să vadă dacă nu-l urmăresc, înainte să înceapă să traverseze apa și va uita să bată cu piciorul…

Traducere de Silviu Genescu.

Titlul original : „Sekyry na Viole”

Traducerea și publicarea textului în revista Fantastica au fost făcute cu permisiunea autorului. Îi mulțumim.