S-a dus vacanţa. Misteriosul cenaclu din ”Preoteasa”. Plecăm la furat de membri. Singurătatea metodistului cinefil. Solarisienii apar greu. O lectură cu puls 120. După raid: victorie sau înfrângere?
A trecut şi vara lui ’81, restanţele s-au topit, ne-am întors în căminul din Regie, cu echipa completă, pentru un an de seminare, cursuri şi laboratoare. Dar şi discoteci, beri ”la varice” şi cartofi prăjiţi pe reşoul cumpărat ori improvizat într-o cărămidă bca (la fel de prohibite în cămin).
„Ce facem, îl întreb pe Monstrul* Cătălin prin a doua săptămână de şcoală, mai ţinem cenaclul ăla?” (Drept să spun, mi-era teamă c-o să mă pună iar să scriu şi să citesc în public, aşa că aş fi apreciat un răspuns negativ.)
„Hai întâi să facem o vizită la «Preoteasa», zice el. Cică au un cenaclu studenţesc, de prin ’69. Mergem, spionăm, şi le furăm membrii, îi aducem la noi.”
De ce-ar fi trebuit să „le furăm membrii”, n-aş putea spune, dar în clipa aia mi s-a părut un plan grandios. Ne gândeam probabil că ostaticii ar fi fost deja doxa de sefe, nu ca îndărătnicii noştri colegi, iar noi îi luam de-a gata. În altă ordine de idei, mi se părea incredibil că în România funcţionează un cenaclu sefe din 1969. Mi-am şi imaginat nişte inşi cu bărbi până la brâu, aruncându-ne priviri aspre.
Aşadar, duminica următoare, pe la 11 fără un sfert, ne-am înfiinţat la „Preoteasa” (pentru cine nu ştie de unde venea numele casei de cultură a studenţilor recomand Google) şi-am urcat cu inima strânsă la etajul 1, unde se ţinea cenaclul Solaris. Ferfeniţisem cartea lui Stanislaw Lem de atâtea recitiri (cumva mi se părea că dacă eşti membru al unui cenaclu astfel intitulat trebuie să fii doctor în Lem).
Am păşit în cameră. Deşi se făcuse 11, ora anunţată pe afişul din stradă, înăuntru nu era ţipenie (aveam să aflăm curând de ce), exceptând un domn uscăţiv, cu părul grizonant, ochelari şi zâmbet. „Da, poftiţi, ne-a invitat dânsul, ridicându-se ca să ne strângă mâna. Dumitrescu mă numesc, luaţi un loc unde doriţi.” Ceea ce ne-a cam descumpănit, căci ne-am fi aşteptat la măcar un interogatoriu sever, dacă nu şi nişte formulare de completat. Nu intri aşa, pe loc, într-un cenaclu atât de vechi…
În încăpere se aflau câteva măsuţe joase, rotunde şi o colecţie de taburete. Lângă perete am văzut o canapea mare, dar n-am îndrăznit. Cine eram noi să ne repezim din prima la canapea? „Nu vă speriaţi că e trecut de 11, ne-a zâmbit iar domnul Dumitrescu. E o veche credinţă solarisiană, că punctualitatea aduce ghinion. Începem curând.”
Mircea Dumitrescu era unul dintre metodiştii Casei de Cultură a Studenţilor. La vremea aia să tot fi avut vreo 55 de ani. Pentru mine a fost o surpriză grozavă, un om amabil, dinamic, optimist, practic, cu spirit tânăr. Avea una dintre cele mai bogate culturi cinematografice din câte mi-a fost dat să întâlnesc. De altfel, îşi presăra mereu intervenţiile cu secvenţe de film, care pe-atunci ni se păreau preţioase, plictisitoare. Studenţi, deh…
Am schimbat câteva cuvinte cu domnia sa, iar Monstrul l-a pus la curent cu iniţiativa noastră de la facultate, ceea ce mi s-a părut o gravă greşeală tactică din partea unora veniţi să captureze trupele concurenţei.
În sfârşit, după doar patruzeci de minute întârziere, au apărut primii solarisieni. Nu mai ţin minte cine-a fost primul, dar treptat taburetele şi canapeaua au fost ocupate, iar Mircea Dumitrescu a salutat prezenţa a doi noi membri (!!!). Imediat, un tânăr masiv, nu mai înalt ca mine, cu mustăcioară (cum se purtau pe vremea aia, eu însumi posedând cu mândrie una, nemaivorbind de nelipsitele „pletane”) a venit la noi şi s-a prezentat, cu voce de bas: „Sunt preşedintele cenaclului Solaris, Alexandru Ungureanu.” Ne-a lăsat muţi şi pe mine şi pe Cătălin, însă ni s-a părut un semn extraordinar.
Cu ceilalţi am făcut cunoştinţă abia după şedinţă, dar acum, recuperând momentul, îmi amintesc că erau acolo Mihai Grămescu, Constandina Paligora (pe canapea!), Marina Nicolaev, Florin Romila, Marian Gogoaşe, Sorin Ştefănescu. Toţi tineri, veseli, prietenoşi, talentaţi.
Nu mai ştiu cine-a citit primul text şi, fireşte, nici ce s-a comentat. Sandu Ungureanu şi, suficient de discret, Mircea Dumitrescu, moderau ostilităţile. Toată lumea avea o părere, neinhibată, ba chiar cred că şi Monstrul a zis ceva, spre admiraţia mea, care aveam un nod uriaş în gât, de mă minunez şi azi cum reuşeam să respir.
Dar mi-l amintesc pe Sandu Ungureanu anunţând că al doilea autor programat să citească n-a putut ajunge. (Pentru cititorii mai tineri ţin să precizez faptul incredibil că pe vremea aceea nu se inventase telefonul mobil!) „Ce facem? a întrebat Mircea Dumitrescu. Punem punct aici? E doar ora unu.”
„Poate vreunul din prietenii noştri noi are ceva de citit”, a zâmbit iar Sandu. Monstrul mi-a tras un cot în coaste. Eu aveam la mine O oră şi zece minute, pe care-o citisem la cenaclul nostru din facultate, doar aşa, în caz că ni s-ar fi cerut la intrare nişte dovezi că avem ceva de-a face cu sefeul. Am încercat un protest penibil, dar n-am avut scăpare. A trebuit să citesc.
N-o s-o mai lungesc. Eram atât de timorat, că abia dacă-mi auzeam eu însumi vocea. Când am terminat, cu chiu cu vai, sufocat, eram pregătit pentru tot ce-i mai rău. Dar soarta a fost miloasă cu mine. Mircea Dumitrescu s-a scuzat că trebuie să plece, fiind chemat să prezinte cinemateca studenţească, şi a propus discutarea textului meu în şedinţa următoare. Ceea ce majoritatea celor de faţă a aprobat cu entuziasm, căci se făcuse deja ora „berii de după”.
Sandu ne-a invitat, pe Cătălin şi pe mine, să însoţim vesela gaşcă, căci „la bere discuţiile critice sunt şi mai interesante”. Dar noi, prudenţi, abia aşteptând să disecăm cele întâmplate, am preferat s-o tulim la cămin. Fireşte, fără niciun prizonier…
*) Originea acestui înfricoşător alint, în episodul trecut.
(va urma)
Acestea sunt amintirile mele. Pe alocuri incomplete, pe alocuri poate deformate. Aşa sunt amintirile. Nu scriu o cronică riguroasă a legendarului cenaclu “Solaris”, ci una de suflet, a unor oameni, locuri şi întâmplări care m-au marcat. Dacă ea conţine greşeli, comentariile sunt binevenite.
