Cum m-am făcut solarisian (episodul 10) – Dănuț Ungureanu
Ultimele zile ca student la „Solaris”. Am dat șefia pe diplomă. „Dinastia Ungurenilor” continuă. Hipersaltul cu căruța de fân, spre planeta Strunga. „Triunghiul Bermudelor” începe la Rovinari.
Brusc, ca să abuzez de-o vorbă dragă autorilor, m-am pomenit în plină lucrare de diplomă, la începutul lui ‘83, ultimul an de studenție. Era ceva despre curbele de remuu în lacuri de acumulare, prea puțin legat de sefe. Vrând nevrând, am lăsat o vreme fițele de scriitor și m-am pus cu burta pe carte. Lucrarea mergea greu, dar prost. Vremea trecea, se-apropia cu pași repezi examenul final. După aia, loteria repartiției la post și-un rest de vacanță. Ultima.
Așa cum se întâmplase și-n anul precedent, pentru că urma să închei socotelile cu viața de student, trebuia să predau și poziția de șef al cenaclului. Mircea Dumitrescu, metodistul „Preotesei”, m-a chemat după o ședință în biroul dânsului și m-a întrebat dacă am în vedere pe vreunul dintre membri, pentru a prelua glorioasa funcție. L-am propus pe Marius… Ungureanu, recomandare cu care domnul Dumitrescu a fost de acord. Marius venise cu un an înainte, era un tip serios, comenta pertinent, se implicase rapid în viața de cenaclu. Plus că era cel mai disciplinat dintre toți, dar asta nu-i cerea mari eforturi, având în vedere cum se prezentau ceilalți…
Editoarea Dina Paligora a râs cu poftă când a aflat cum se numește noul șef al „Solarisului” și-a lansat pe loc sintagma „dinastia Ungurenilor”, glumă care a prins nu numai la noi ci și pe la prietenii noștri din alte cenacluri.
Pe măsură ce se apropia vara, ședințele de cenaclu mi se păreau tot mai frumoase. Aveam de studiat pe rupte, dar n-aș fi lipsit pentru nimic în lume, duminică de duminică, de la ora 11 (vorba vine), de la Casa Studenților. Mi se rupea inima când mă gândeam că nu peste multă vreme o să fiu mai mult „musafir” al cenaclului, câteodată, atunci când o să-mi pot lua liber de la serviciu și-o să ajung pe la București.
Mă legasem de „Solaris” atât de tare încât nu-mi puteam stăpâni tot felul de fantezii, că o să fac cumva să revin în capitală (poate cu vreo detașare, cuvânt miraculos cu care se mai consolau absolvenții trimiși la Cuca Măcăii), că o să am grijă cumva ca acest minunat cerc de prieteni să nu se stingă niciodată și așa mai departe. Genul ăla de utopii pe care le țes cei de-a opta, ori liceenii, când li se pare insuportabilă despărțirea de colegi.
Texte nu mai citeam în „Solaris”, fiindcă nici nu prea scriam. În schimb, începusem, încet-încet, să-mi spun părerea la ale altora, că (deh) nu dă bine ca un șef de cenaclu să tacă mâlc când se dezlănțuie critica. N-am fost niciodată un vorbitor în largul meu, așa că găseam un punct slab al lucrării și-l comentam pe ăla. În zona asta mă descurcam binișor.
În fine, chinurile așteptării au luat sfârșit. În Regie, unde aveam căminul (Energetica, P13), băieții zăpăciți de-atâta toceală începuseră să iasă seara pe la ferestre, cu zecile, hăulind tot felul de măscări, spectacole de-a dreptul remarcabile. Am dat examenul de diplomă și m-am prezentat la repartiție, unde – ținând cont de media deloc strălucită, m-am pomenit „invitat” la Târgu Jiu, ca proaspăt inginer stagiar, angajat al Întreprinderii Electrocentrale Rovinari. Pe vremea aceea, în folclorul stagiarilor se vorbea despre „Triunghiul Bermudelor”, Rovinari-Turceni-Anina, de unde prea puțini mai reușeau să plece. Dar până în toamnă, când trebuia să mă prezint la post, mai aveam o vară și mă gândeam să profit de fiecare minut al ei.
În anul ăla tabăra de creație sefe s-a ținut, cred, la Strunga, în județul Iași. Firește că m-am înscris fără să stau pe gânduri. Mi-amintesc o scenă memorabilă: Dina Paligora, Marina Nicolaev și cu subsemnatul, îmbarcați cu tot cu bagaje, într-o căruță cu fân condusă de un nene de prin partea locului. Ajunseserăm de la Iași la Târgu Frumos și de-acolo, văzând că avem de gând să târâm valizele câțiva kilometri, pe jos, până la Strunga, acest adevărat fan sefe ne urcase în vehiculul lui care zbura cu vreo cinci kilometri la oră, ceva mai puțin decât warp 1…
Tabăra, la o margine de pădure, a fost grozavă. Mulți prieteni, mai vechi și mai noi, cenacluri de noapte, concursuri, petreceri generale ori private, colaborări. Zburau ideile prin aer ca vrăbiile și încolțeau germenii viitoarelor povestiri. Firește că la buna impresie a contribuit și apropiata mea schimbare de poziție… geografică în fandom. Toate mi se păreau și mai frumoase decât erau.
La una din întâlnirile noastre din acea perioadă, poate la niște zile ale unui cenaclu, aflând că sunt exilat la Târgu Jiu, Vivi Pârligras s-a înveselit sincer.
– Ete, bă, ne făcurăm vecini! a exclamat. Păi de-acuma o ținem tot într-o vizită!
Și mi-a promis c-o să vină să mă vadă la locul de muncă, după cum și eu, probabil, aveam să-mi întețesc drumurile la Craiova, că doar era la o aruncătură de băț. Gândul meu era să vin tot la „Solaris”, cât mai des, însă știam că nu întotdeauna o să mă pot repezi câteva zile la București. Așa că am simțit o injecție de moral la intervenția lui Viorel.
S-a dus și vara, oricât am încercat să mă agăț de dânsa. S-a răcit vremea și odată cu ea entuziasmul meu estival. Încercasem, prin august, să duc la bun sfârșit o povestire, însă scrisul avansa poticnit, cu scrâșnete și hurducături, de parcă ar fi mers pe roți pătrate. Mi-am dat seama că în starea asta de spirit n-o să iasă nimic și-am luat din nou pauză. Dar am înțeles că din moment ce îmi pasă de scris înseamnă că nu vreau să renunț la el. Iar asta mi s-a arătat a fi un lucru foarte bun.
În fine, o imagine, plumburie, neclară: eu, intrând pe poarta Termocentralei Rovinari, într-o dimineață friguroasă și umedă de octombrie, printre sute de inși tăcuți, somnoroși, prost dispuși. Am ridicat ochii și-am văzut coșurile de fum atingând norii joși, nesfârșitele mațe de țeavă ale cazanelor, turnurile de răcire ca niște mausolee sinistre. Curat distopie…
(va urma)
Acestea sunt amintirile mele. Pe alocuri incomplete, pe alocuri poate deformate. Așa sunt amintirile. Nu scriu o cronică riguroasă a legendarului cenaclu „Solaris”, ci una de suflet, a unor oameni, locuri și întâmplări care m-au marcat. Dacă ea conține greșeli, comentariile sunt binevenite.
© Dănuţ Ungureanu
