Autorul în misiune, prin tranșeele locului de muncă. Crestele textelor de mari dimensiuni și răul de înălțime. Lecțiile prețioase ale noveletei. „Marilyn Monroe” călătorește la Cluj fără mine.
Bântuiam așadar, prin vara lui ’84, pe coclaurile Rovinarilor, încercând, vorba faimosului Alexandru Ungureanu, „să lucrez pe timpul inamicului”. Ba mă pitulam vreo oră în spațiul de catedrală cețoasă al unul turn de răcire, ba poposeam la îmbinările cu flanșe ale conductelor uriașe care transportau cenușă, „îmbogățind” peisajul rural cu deșerturi marțiene, ba mă propteam pur și simplu în cantina întreprinderii, cu un Ci-Co1), să mai adaug două-trei rânduri la operele mele alese.
Nu-mi trebuia mai mult decât un bloc-notes și-un pix, ca să perforez dirijabilul cu idei sefe ce trecea zilnic pe deasupra creștetului meu și să le aștern, una câte una, pe hârtie. Îmi găsisem și un model de urmat: la București, Dina Paligora mi-l prezentase pe tânărul scriitor Radu Pintea, care-mi câștigase subit admirația povestind cum vin ceferiștii seara să-l dea jos din trenul de navetiști, el fiind prea absorbit de scris ca să-și dea seama că a ajuns în Gara de Nord.
Am scris ca apucatul la „Marilyn Monroe pe o curbă închisă” (pardon, „deschisă” potrivit indicațiilor – a se vedea episodul precedent), însă, vorba ceea, de la dorință la putirință e cale lungă, frate cetitorule… De unde visasem ditamai nuvela spectaculoasă, cu care să mă prezint în toamnă la consfătuirea cenaclurilor, filele se-nșirau cu mare greutate, ca și cum după un anumit număr nu mai aveam suflu.
Și chiar așa s-a și întâmplat. Planuisem vreo sută de pagini, dar n-au ieșit „decât” patruzeci-cincizeci și textul s-a stins. „Păi asta nu-i nuvelă, e cel mult… nuveletă, mi-a zis un prieten, când începusem să mă vaiet în stânga și-n dreapta, cu ipocrizie, de pățaniile mele scriitoricești. Ori o povestire mai mare”.
M-am împăcat cu soarta, mai ales că tare-mi plăcea vorba „nuveletă”, și-n săptămânile următoare, de câte ori mă întreba vreun solarisian ori nesolarisian la ce mai scriu, răspundeam chipurile blazat: „la o nuveletă…”
Riscând să plictisesc și cititorul, zăbovesc încă puțin într-o paranteză legată de „Marilyn”. Este o lucrare care, deși nu m-am prins la vremea respectivă, m-a învățat câteva lucruri, zic eu, folositoare. Mi-a dat curaj să trec de hotarele textelor scurte și scurtissime, foarte la modă în acele vremuri. M-a învățat (minte) să nu mă mai apuc niciodată, dar niciodată, de o scriere fără să stabilesc, în limite rezonabile, despre ce-o să fie vorba, cum o să-nceapă și cum o să se sfârșească. Și mi-a demonstrat – lucru foarte prețios când l-am înțeles și mi l-am însușit, că un text are ursită o dimensiune aproximativă, potrivită unei „genetici” a lui, dincolo de care e ori prea diluat (când se întinde pelteaua), ori de neînțeles sau frustrant (când lenea, muza, condițiile nu-l lasă să crească).
Termenul de predare era mai mult decât generos, câteva luni, așa că am apucat, după ce am scris ultima pagină, să revăd nuveleta de câteva ori (frica de imperfecțiuni ale textului o am de-atunci bine întipărită) și s-o înscriu la una din ședințele de lectură ale Solarisului. Deci într-o duminică, pe la 11 (ora oficială a cenaclului), dar mai degrabă 12 (după tabietul membrilor), am dat citire povestirii, cu un tremolo în glas demn de scena operei. Emoțiile, pe care le încerc și în zilele noastre când recit un text propriu, mă sufocau. Colac peste pupăză, firește, conform bunelor obiceiuri solarisiene, eram întrebat la fiecare două pagină dacă „mai e mult” și mi se striga cu voioșie mobilizatorul îndemn, „mai tare, că nu se-aude!”
În fine, am încheiat și m-am pregătit pentru ce era mai rău. Ca de obicei, urma un minut de tăcere, tortura autorului. Cristian Tudor Popescu, prezent la ședință (pe vremea aia nu era CTP, ci Cristi), mi-a cerut manuscrisul, intrigat de finalul oarecum straniu. Și încă un minut de mormăieli. Cenacliștii nu se înghesuiau la cuvânt.
Ce s-o mai lungesc, am fost mai mult lăudat decât criticat. Am ieșit nesperat de bine, ba chiar domnul Mircea Dumitrescu, metodist și fan sefe sincer, și-a luat avânt și-a comparat unele dintre pasajele nuveletei mele cu scenele de atmosferă ale lui Tarkovski (la modă pe atunci), ceea ce acum mi se pare cel puțin ridicol, dar în momentul ăla m-a uns pe suflet.
Dacă-mi aduc bine aminte, în toamna aceea consfătuirea națională s-a ținut la Cluj. Toate erau împotriva mea. De la Târgu Jiu până-n inima Transilvaniei distanța era mai mare ca de la Pământ la Lună. Oricum, n-am reușit să-i înduioșez pe nesefiștii din conducerea termocentralei, să-mi dea liber, și nici cu banii nu stăteam grozav. Așa că i-am invidiat de departe pe norocoșii din delegația Solarisului și mi-am ținut singur pumnii pentru „Marilyn Monroe”, pe care o înscrisesem în concurs. Apoi am așteptat.
Târziu, ca un semnal călătorind dintr-o margine într-alta a galaxiei, într-o lume și un timp lipsite de internet, telefonie mobilă și alte alea, a ajuns și la mine bilanțul celei de-a paisprezecea reuniuni a cenaclurilor. Am aflat că luasem premiul întâi pentru povestire. Brusc, anul 1984 nu mi-a mai părut chiar atât de sumbru precum îl zugrăvise George Orwell…
1) CiCo – băutură răcoritoare apreciată de clasa muncitoare în anii 80.
(va urma)
Acestea sunt amintirile mele. Pe alocuri incomplete, pe alocuri poate deformate. Așa sunt amintirile. Nu scriu o cronică riguroasă a legendarului cenaclu ”Solaris”, ci una de suflet, a unor oameni, locuri și întâmplări care m-au marcat. Dacă ea conține greșeli, comentariile sunt binevenite.
