Un premiu de „trei degete, mamă”. Câteva repere pe drumul meu către sefe. Muncile inepuizabilului globetrotter Dan Merişca. Pe sărite, din regulamentul cenaclului de noapte.
Vladimir Colin, preşedintele juriului, cercetează prin lentilele ochelarilor săi galactici lista secretă primită de pe Krypton şi rosteşte solemn: „Se acordă premiul al doilea pentru proză fantastică, povestirii «O oră şi zece minute», a autorului Dănuţ Ungureanu, de la cenaclul Solaris, din Bucureşti”.
Lumea din sală aplaudă, eu mă duc împleticindu-mă să iau diploma şi (incredibil!) să dau mâna cu marele scriitor. Dumneata, cetitorule, care ai trimis texte la concursuri, ba ai mai luat şi premii, cunoşti senzaţia de gol-în-stomac-şi-nod-în-gât. Iau documentul, care cântăreşte pesemne o sută de kilograme, şi Vladimir Colin îmi spune zâmbind „Felicitări!”, vorbă care-mi răsună în urechi mai mult decât un discurs înflăcărat de o jumătate de oră, clopote şi artificii, salve de artilerie, ploaie de comete. Mă-ntorc la locul meu, fără să privesc în jur. Toţi prietenii de la Solaris mă bat pe spate. Monstrul Cătălin zice „Băi, arăţi de parcă eşti căzut de pe Marte. Ia zi, cum te cheamă? Câte degete am aici? Care e numele meu?”. Îmi revin destul ca să-i răspund. „Mă cheamă Dănuţ Ungureanu şi tu îmi arăţi trei degete… mamă.”
Festivitatea de premiere a mers mai departe, cu momente de extaz şi altele de agonie, cu urale şi răbufniri de furie, toată reţeta unei adevărate competiţii. Până la urmă, delegaţia Solaris a mai „împuşcat” un premiu, prin grafica delicată a Marinei Nicolaev, ceea ce ne-a îndreptăţit pe toţi să ne umflăm în pene pe culoarele casei de cultură ori la glorioasele beri de pe terasele vecine.
Simţeam că mi-am găsit un loc al meu, într-o lume extraordinară şi, mai mult, că-l merit şi trebuie să mi-l consolidez. Dacă e să marchez acum, după atâta vreme, nişte repere pe drumul meu spre sefe, mă gândesc că acelea ar fi: „Când se va trezi cel care doarme” – prima operă „gen” citită de mine la nouă ani; întâlnirea cu Monstrul – care mi-a dat brânci în science fiction; cenaclul Solaris – unde m-am împrietenit cu oameni minunaţi; consfătuirea de la Iaşi, din 1981 – care m-a convins definitiv să rămân, cum se zice, sefist.
Unul dintre atâtea lucruri extraordinare care mi s-au întâmplat la Iaşi (în afara faptului că până la douăzeci şi trei de ani nu pusesem piciorul în dulcele târg) a fost întâlnirea cu Dan Merişca, acel personaj fabulos al sefeului românesc. El m-a onorat cu prietenia sa şi în acelaşi timp mărturisesc că a fost cel mai încurajator (inima îmi dă ghes să zic „mobilizator”, un cuvânt tare la modă în acele timpuri) exemplu de ce va să zică pasiunea adevărată şi cum trebuie să arzi cu ea. Dacă admiraţia pentru textele lui Alexandru Ungureanu şi Mihai Grămescu mi-a fost hrană şi drog pentru continuarea propriilor mele scrieri, spectacolul oferit de Dan, determinarea şi resursele sale de energie, ca organizator, editor, mediator şi… fabricant de idei mi-au cimentat rapid convingerea că sefeul e o treabă foarte serioasă. Era în continuă mişcare, pe toate axele existenţei sale. Putea fi în patru locuri din ţară, în acelaşi timp, târând după dânsul o geantă de voiaj uriaşă, în care se găsea orice. Scotea fanzine, se mişca dezinvolt prin hăţişul birocratic al uteceului, organiza manifestări şi concursuri, juriza texte, participa la întruniri de cenaclu te miri unde.
Că tot veni iarăşi vorba despre cenacluri, la Iaşi am dat cu nasul întâia oară de aşa-zisul „cenaclu de noapte”. Nu mai ştiu în camera cui s-a ţinut, la ce hotel, dar mi-amintesc că zvonul despre organizarea lui s-a răspândit cu viteza… sunetului, în comunitatea prezentă la ostilităţi. Monstrul şi cu mine eram excitaţi la culme: care va să zică, sefiştii ăştia nu le comiteau numai în cenaclurile lor „de-acasă”, dar se mai adunau şi noaptea, ca o sectă (că şi ăsta era un cuvânt în vogă pe-atunci) secretă, să citească şi să comenteze cine ştie ce grozăvii, nu chiar în armonie cu socialismul ştiinţific…
De fapt, după cum ne-am lămurit, lucrurile erau şi nu prea erau pe-acolo. Însă tabieturile de bază se dovedeau de nezdruncinat. Careva, poate Marian Gogoaşe, ne-a dat de înţeles în puţine cuvinte că, fiind începători şi pe cale de iniţiere, Monstrul şi cu mine ar trebui să alimentăm evenimentul nocturn cu nişte… combustibil de rachetă. Aşadar, cu mare entuziasm am cotizat amândoi şi la ora cutare ne-am prezentat în camera cutare, arborând triumfători o sticlă de votcă Wyborowa. Fireşte, am fost primiţi cu mare căldură.
S-au citit texte, iar comentariile au acoperit o plajă foarte largă, de la observaţiile pertinente la răutăţile cele mai gratuite, fiecare după posibilităţi. Sticla noastră şi alte surate de-ale ei s-au plimbat din mână-n mână, în timp ce încăperea se umplea încet-încet cu fum de ţigări. De obicei, după o rezistenţă slabă a proprietarului camerei şi a câtorva nefumători, vicioşii nu mai erau exilaţi pe hol să-şi exercite viciul, căci ar fi scăpat pasaje mari din textul ce urma să fie măcelărit. Aşa încât, după o vreme, autorul şi criticii nu se mai distingeau prin „ceaţa” deasă. Avantaj criticii, care astfel camuflaţi puteau emite cele mai năstruşnice aserţiuni. Am învăţat, cu ocazia cenaclurilor de noapte, că prima întrebare adresată autorului ce solicită atenţia auditoriului, pentru o povestire, este „câte pagini are?”. De-aia e bine să te bagi printre primii la citit. Mi-amintesc în legătură cu asta că Mihai Gramescu şi-a manifestat dorinţa, într-o noapte, să prezinte încă un text. Era aproape cinci dimineaţa. Toţi cei de faţă căscau de le trosneau fălcile. Pleoape de plumb bacovian, voci stinse. De pe un colţ de mochetă (căci podeaua era unul din locurile cele mai râvnite de cenaclişti), a vorbit Sandu Ungureanu, uşor amuzat: „Mihai, cred că e cam… devreme pentru încă o povestire…”
(va urma)
Acestea sunt amintirile mele. Pe alocuri incomplete, pe alocuri poate deformate. Așa sunt amintirile. Nu scriu o cronică riguroasă a legendarului cenaclu ”Solaris”, ci una de suflet, a unor oameni, locuri și întâmplări care m-au marcat. Dacă ea conține greșeli, comentariile sunt binevenite.
Ce placere sa citesc povesti traite! Parca te vad la festivitatea de premiere, l-am intrebat pe Gogoasa ceva de genul „Cine-i asta?” . Raspunsul a fost constrientizat de abia prin primarava lui 84 la Timisoara, daca nu ma insel. Cit despre fanzinul mult dorit, il scot la licitatie mpreuna cu alte ziare si reviste SF de prin anii 70-80.
De abia astept urmatorul episod.