Aerele sefistului în ascensiune. Debutul, un „majorat” dorit la orice vârstă. Povestirile sau romanul? Intangibila maşină de scris şi cutia de pantofi fermecată. O dramoletă personală la „Anticipaţia”.
Adevărul e că prin vara lui ’82 mi se cam suiseră fumurile la cap. În toamna precedentă luasem primul meu premiu naţional, cu prilejul celei dintâi participări la o convenţie sefe, cu prima mea povestire. Iar în decembrie ’81, Alexandru Mironov, căruia îi datorez debutul „pe hârtie”, făcuse ce făcuse şi-mi publicase în revista „Ştiinţă şi tehnică” schiţa „Viaţă de familie” (nu „Vis…”, fraţilor, cum văd că apare în toate notele online copy-paste despre subsemnatul).
Trebuie să spun că pe vremea aceea „Ştiinţă şi tehnică” era, în ochii mei, cea mai solidă legătură cu viitorul. O devoram, număr de număr, de la o coperta la alta, citeam până şi caseta tehnică, invidiindu-i rău pe cei menţionaţi acolo: Albescu… Podină… Danieliuc… Eram liceean în ’75, când pe coperta unuia din numere a apărut cu litere de-o şchioapă: „Mai sunt numai 25 de ani până în anul 2000!”. Ţin minte că asta m-a făcut praf…
Aşadar premiant eram, debutat eram… Plus că m-apucase o pofta de scris sefe, de speriat. Comiteam povestire după povestire, în rafale, şi citeam la „Solaris”, culegând mereu cam 80% laude şi 20% critici.
Marian Gogoaşe, una din vedetele cenaclului, îmi spusese încă de la Iaşi: „Bravo, băi, acum să scrii pe rupte şi să strângi texte pentru un volum la Balatros!” „Poate un roman?” sugerase timid Cătălin Ionescu Monstrul. Gogoaşe ne privise din altă galaxie: „He-he-he, voi credeţi că romanul e aşa, un fel de povestire mai mare? Puişorilor, romanul e tortura scriitorului. La povestire pui osul două-trei nopţi, mai vii la cenaclu şi-ţi dă un nene o idee de final… Pân’ la urmă te scoţi. Dar romanul… Romanul, copii, e f… de mamă!”
Impresionaţi de seriozitatea acestui din urmă argument, am tăcut mâlc, abandonând visul romanului. De altfel, chiar îndemnul lui către mine, de a strânge deja texte pentru o carte, mi se părea exagerat. Era prea devreme.
Totuşi, virusul mă prinsese şi lucra de zor. La urma urmei, mă gândeam, tot trebuie să încep cu ceva. Aveam toate textele scrise de mână. Maşinile de scris erau aproape inaccesibile muritorilor de rând. Adică nu puteai avea una acasă, a ta, ca simplu „civil”, decât după o cerere la miliţie, o aprobare care venea la sfântul aşteaptă şi un set de formalităţi (probe de litere în câteva exemplare, parcă, mers la magazin cu aprobarea de la miliţie ca să cumperi obiectul – şi costa mult al naibii, întors la miliţie să înregistrezi seria maşinii ş.a.m.d.)
Constandina Paligora, redactor la Albatros şi fan sefe, simpatizându-mă, a făcut un gest care mi s-a părut incredibil: mi-a propus să-mi împrumute maşina ei portabilă, din când în când, ca să dau povestirilor mele un aspect civilizat. Am rămas năuc. Evident că în perioadele în care aveam maşina Dinei pe mână nici nu se punea problema somnului de noapte. Băteam povestire cu povestire, zeci de pagini, la două indigouri. Cu două degete, evident, iar după o vreme, când devenisem „expert”, cu patru! În curând, aveam teancul meu de texte dactilografiate, pe care le ţineam la cămin, înghesuite într-o cutie de pantofi.
Şi cum ziceam mai sus, brusc a început să mi se pară c-ar fi ceva de capul meu în domeniu. Aveam poftă de scris, prietenii mă lăudau, devenisem un membru de bază al Solarisului, aveam şi-un mic palmares… Iar teancul din cutia de pantofi creştea şi-mi imaginam tot mai des că poate n-ar fi imposibil, într-o bună zi, să…
Prin primăvara lui ’82, un zvon a electrocutat fandomul. „Ştiinţă şi tehnică” urma să păstorească primul almanah din istoria sefeului românesc (dacă nu punem la socoteală volumul „Fantastic magazin” scos de cenaclul ieşean Quasar în toamna anului precedent). Zvonul a primit confirmări „de sus”, devenind veste, iar vestea asta ne-a înflăcărat pe toţi. „Almanahul Anticipaţia”, cât de mişto putea să sune!
Mergeam, după şedinţele de cenaclu, la o berărie din Piaţa Kogălniceanu, şi numai despre asta vorbeam. Sandu Ungureanu, Dina Paligora, Marina Nicolaev, Cătălin Ionescu, Florin Romila, Sorin Ştefănescu, subsemnatul şi în fiecare duminică multi alţii, pe care mi-i voi aminti pe parcurs. Almanahul era capul de afiş al dezbaterilor. Cum o să se facă selecţia materialelor? Or să fie grupate pe cenacluri sau după alte criterii? Cine o să-l ilustreze? O să ajungă pentru toată lumea? Dacă n-o să-l mai găsim la chioşcuri? Şi tot aşa, numai întrebări inteligente, care nu ne dădeau pace.
Într-o zi, am primit vorbă să trec pe la „Ştiinţă şi tehnică”, în Casa Scânteii (actuala Casă a Presei, pentru minori). Trebuia chiar să iau un bănuţ pentru schiţa publicată în decembrie. Fiind primele parale câştigate cu sudoarea pixului, m-am oprit fireşte, de câteva ori, pe hol, să număr bancnotele.
– Numeri, gagiule, numeri, mi-a zis rânjind cum numai el ştia Dan Merişca, tocmai picat de la Iaşi, cu ditamai gentoiul de voiaj în spinare. Lasă prostiile, hai la Albescu în birou, să vorbim despre almanah.
Era prea mult pentru o singură zi. Şi bani din scrieri sefe, şi băgat în seamă la şedinţa de sumar a almanahului… Cu picioare de plastilină l-am urmat pe Dan în biroul lui Ioan Eremia Albescu, redactor şef, care ne-a primit cu cel mai larg zâmbet posibil. Ne-a strâns mâinile, ne-a invitat să luăm loc. Ce mai, eram pe val. S-a interesat cum stau cu scrisul şi dacă mi-am încasat banii, după care…
După care m-a condus uşurel la uşă şi mi-a zis:
– Dănuţ, mi-a făcut plăcere, mai treci pe la noi când vrei. Şi dă-i înainte cu scrisul.
– Păi… Să nu rămână şi el la discuţia despre almanah? a-ntrebat Merişca, puţin contrariat.
– Nu-i nevoie, a zâmbit iar domnul Albescu.
Şi uşa s-a închis în spatele meu. Nici nu ştiu cum am ajuns la parter şi de-colo în stradă. Mi se părea că dintr-o dată a căzut cerul pe mine. Nu era chiar aşa mare lucru de capul meu. Cineva mă readusese în sfârşit cu picioarele pe pământ…
(va urma)
Acestea sunt amintirile mele. Pe alocuri incomplete, pe alocuri poate deformate. Așa sunt amintirile. Nu scriu o cronică riguroasă a legendarului cenaclu ”Solaris”, ci una de suflet, a unor oameni, locuri și întâmplări care m-au marcat. Dacă ea conține greșeli, comentariile sunt binevenite.
