Visul fanului pur-sânge. Mitul publicației Solaris și eterna birocrație. Doi cenacliști se hotărăsc să ia fanzinul de coarne. Cum s-a născut ET doi. O machetă sfidează cartofii prăjiți. A fi sau a nu fi… multiplicat.

La ce visează oare fanul sefist veritabil al anilor optzeci? Mă refer desigur la fanul cuminte, care nu ratează nicio ședință de lectură, a comis texte mai mult ori mai puțin pasabile (dar le-a comis!) n-are povestiri publicate, nici prin cap nu-i trece să strângă de-un volum, însă e gata să meargă până la marginea țării, ba chiar și-a sistemului solar, pentru culorile cenaclului. E foarte simplu: visează să scoată cumva, cândva, un fanzin…

Cam așa ne perpeleam, pe la începutul toamnei lui ’82, Monstrul Cătălin Ionescu și cu mine, în camera noastră de cămin din Regie, care – în ciuda dimensiunilor (vreo cinșpe metri pătrați) și a suprapopulării (patru studenți cu tot calabalâcul) cuprindea de la o vreme un întreg univers. Ca participanți fideli ai Solarisului, trăiam firește la maxim toate problemele dezbătute acolo, de la cele mai mărunte bârfe până la cestiunile arzătoare la ordinea zilei. Una dintre astea era și problema mult așteptatului fanzin al cenaclului, care – din pricina birocrației comuniste, întârzia de ani buni să apară, transformându-se tot mai mult într-un mit. Mi-l amintesc pe profesorul Mircea Dumitrescu, metodistul solarisian, chestionat periodic asupra realizării publicației de către ”Preoteasă”⁽¹⁾, ridicând brațele, într-un gest de neputință ce devenise laitmotivul nesfârșitei tărășenii.

Ne simțeam tot mai legați de ”treburile cetății”, așa că nu ne-a trebuit mult să luăm decizia secolului: vom face noi înșine, cu mânuțele noastre, un fanzin, probabil genul modest, conceput mai mult în scopul de-a le arăta tuturor că ”se poate, mă băieți”.

N-aveam niciun plan, n-aveam sumar, alți colaboratori decât noi înșine nu se zăreau la orizont. Dar toate astea păreau doar detalii lipsite de importanță, din moment ce stabiliserăm esențialul: să-l facem. Într-o ”ședință de sumar” nocturnă ne-am hotărât cu privire la două aspecte. Unu: va fi un fanzin de mici dimensiuni, cu format redus, din motive prea evidente ca să le mai expun aici. Doi: va fi o publicație dedicată umorului sefe. De ce? Nu mai știu. Oricum, ni s-a părut c-am inventat ceva în sefeul românesc și prin asta (nu-i așa?) am contribuit la progresul genului pe care-l iubeam. Chiar c-o să căpătăm niște statui nu ne trecuse prin minte, dar totuși…

De ce aveam nevoie pentru a duce la bun sfârșit cutezătorul nostru plan galactic? Firește, de mașina de scris portabilă a Constandinei Paligora, care ne-a împrumutat-o fără ezitare (nu s-a gândit o clipă c-ar putea avea necazuri cu miliția, pentru asta) și de un artist plastic. Ne-am spovedit în taină Marinei Nicolaev, care ne-a aprobat cu mare entuziasm și-a trecut imediat la treabă. Ea a creat un personaj tare simpatic, un mic omuleț verde (de fapt, ar fi trebuit să-l numim mai degrabă ”micul omuleț alb-negru”), dolofan, cu antene și-un soi de trompă, pe care l-am botezat ET, după tizul său de pe marile ecrane. L-am îndrăgit din prima și fără mari eforturi am găsit un nume pentru mini-fanzinul nostru umoristic sefe: ”Întâlniri de felul trei”, parodiere aunui alt celebru titlu cinematografic. Și-acum mai rămăsese un fleac: să umplem paginile (vreo șaisprezece, dacă-mi amintesc bine) cu ceva. Așadar – scrieți, băieți, numai scrieți!

Eram încă de-atunci sefiști cu frica… dreptului de autor, așa că nici măcar nu ne-am gândit că am putea include în paginile ”Întâlnirilor…” vreo traducere a unui text străin. Am ales una din schițele mele de mici dimensiuni, care mi se părea la ora aia de un haz nebun, iar Monstrul s-a angajat să susțină partea de glume minuscule cu care voiam să închidem fanzinul. Firește, toate erau bancuri inventate, cu marțieni. Și astea, credeam noi, aveau să smulgă cititorului hohote de râs.

Un sprijin neașteptat, dar cu atât mai prețios, am primit și din partea colocatarului nostru, Cornel Mărginean, care simpatiza cu sefeul și tribulațiile noastre, ba, în plus, mai călca pe la Solaris. Într-un rând chiar a compus și-a citit o schiță de factură istorico-filosofico-science-fiction, un text amuzant despre un personaj numit Gheorghe, care traversa erele și spațiile, lăsând urme importante. Așadar Cornel ”Maha” ne-a cedat drepturile de publicare pentru ”Gheorghe”, am mai încropit noi câte ceva, și-astfel sumaru-i gata…

A urmat dactilografierea materialelor, pe jumătăți de coală A4 (mai ales noaptea, în boscorodelile celor care aveau pretenția absurdă de-a dormi), textele ocolind locurile goale în care stabiliserăm că vor intra miniaturile Marinei. Iar când ea ne-a adus toate desenele, am lipit pur și simplu bucățelele de calc, pe lângă text.

Era într-o duminică și ne-am apropiat tremurând de masa comună, ca să admirăm cu venerație cele opt coli A4 ce alcătuiau macheta primului (și singurului până la urmă) nostru fanzin. L-am sorbit din priviri vreo cinci minute, după care Monstrul, fire practică și vizionară, l-a salvat între coperțile unui bloc de desen, ferindu-l de eventualitatea unui groaznic accident cum ar fi fost răsturnarea unui recipient de gătit căminist (ceapă călită la reșou, cartofi prăjiți, supe).

Magnific, aveam macheta, dar cum urma ea să fie multiplicată? La întrebarea asta posedam doar răspunsuri vagi, precum ”las’ c-om vedea noi când terminăm”, ”unchiul unei gagici cunoaște pe cineva la o școală cu copiator”, ”poate ne-ajută Dumitrescu la Preoteasa”  ș.a.m.d.

Terminaserăm, unchiul gagicii nu era de găsit, iar când am dat de el se stricase copiatorul, profesorul Dumitrescu ne-a spus pe scurt scurt că multiplicarea materialelor neoficiale nu e posibilă, fiind ”caz de pușcărie”. Acum ne uitam din când în când la unicul exemplar al ”Întâlnirilor de felul trei”, oftând amândoi de ți se rupea inima. Colegii de cameră oftau și ei, din solidaritate…

⁽¹⁾ Casa de cultură a studenților ”Grigore Preoteasa” din București

(va urma)

Acestea sunt amintirile mele. Pe alocuri incomplete, pe alocuri poate deformate. Așa sunt amintirile. Nu scriu o cronică riguroasă a legendarului cenaclu ”Solaris”, ci una de suflet, a unor oameni, locuri și întâmplări care m-au marcat. Dacă ea conține greșeli, comentariile sunt binevenite.