(din volumul de povestiri „Vizita”, editura Tracus Arte, 2013)
Am ieșit imediat după cutremur, tremuram tot, de furie. La două blocuri distanță aveam un prieten care era doctor. Aveam acasă trusa de prim ajutor, aveam garou, atele, dezinfectant, antibiotice, reușisem să îi opresc sângerarea, să curăț rana, să o pansez, să fixez atelele, aveam însă nevoie de el să-mi confirme că am făcut bine, să-mi spună ce trebuie să fac mai departe. În lumea asta nici pe ce știi sigur nu mai poți să te bazezi.
E teribil de frig și eu sunt doar în cămașă și în șlapi, acasă i-am baricadat pe toți în singura cameră care a rămas intactă. Au haine groase, apă, mâncare, cu panica însă nu te joci.
Blocul doctorului e un morman de ciment. De peste tot se aud urlete, orașul întreg este un vacarm, dintre ruine ies oameni, se aliniază toți și merg în șir, în coloană, ordonat, tânguindu-se cald, monoton. Doctorul, nicăieri. O femeie își poartă în brațe copilul inert. Nu e suferință pe fața ei, doar tânguirea aceea calmă, blajină chiar. Seamănă cu soția doctorului, dar nu pot fi sigur, plină de tencuială, de praf, cu hainele rupte și fața zgâriată chiar nu pot fi sigur. Totuși, seamănă, încerc să o abordez. Nu răspunde, nici nu se uită la mine. O fi în șoc. Mă aliniez și eu în coloană, apoi văd unde merge toată lumea. În față, după blocul meu, din care a mai rămas o bună parte, după grădiniță, birtul de cartier este deschis, luminat. Dinspre el se aud râsete și zumzet de pahare. Toată coloana de oameni intră acolo, birtul de cartier e acum un salon nesfârșit și sute și sute de oameni tot
intră pe ușă și se așează la mese. Mă așez și eu. În față nu se pune câte o sticlă de vodcă și un pahar. În difuzoare se aude o melodie veselă și câteva gagici bizare, vaporoase, dansează pe bar. Tânguiala se transformă încet-încet în zâmbet și hohot. Ba chiar și soția doctorului (acum sunt convins că e ea), cu copilul inert în brațe (și copilul, și copilul îl știu, e chiar el) începe să chicotească ușor. Toată lumea bea vodcă și râde. Sunt siderat și nici nu îmi dau seama când în fața mea apare un individ la costum și cravată, scos din cutie, cu o tabletă în mână. Desface sticla de vodcă, îmi toarnă mie și își toarnă și lui.
-Noroc ! Numele și prenumele…
– Pentru ce?
– Pentru registru…
– Ce registru?
– De înregistrare.
– Înregistrare unde?
– În cooperativa noastră.
– Nu vreau să intru în nicio cooperativă.
– E cam târziu pentru asta, sunteți deja aici…
Mă ridic de la masă și dau să ies, înaintez dar șirurile de mese înaintează și ele, oamenii hohotesc și fac măscări, alerg spre ieșire și ieșirea se tot îndepărtează.
-Hai, dom-le, fiți serios, numele și prenumele, semnați aici și gata. Ce ne tot învârtim atâta în jurul cozii?
Și chiar își scoate coada, face o voltă cu ea pe sub nasul meu și o bagă repede la loc sub sacou. Mă opresc și analizez situația. Dau rapid pe gât paharul de vodcă, bea și el, umple din nou, sticla rămâne plină. Soția doctorului aplaudă însuflețită spectacolul de cabaret de pe tejghea, copilul îi atârnă inert pe genunchi. Mă ridic și spun numele doctorului. Interlocutorul meu imi întinde tableta să semnez, semnez cu semnătura de pe rețete a doctorului. Mai văd cum zâmbește larg și leșin.
E 4.30 dimineața, tocmai a avut loc un mare cutremur, la două blocuri distanță am un prieten. Am acasă trusa de prim ajutor, am garou, atele, dezinfectant, antibiotice, am reușit să îi opresc sângerarea, să curăț rana, să o pansez, să fixez atelele, am însă nevoie de el, nu știu ce trebuie să fac mai departe. În lumea asta nici pe ce știi sigur nu mai poți să te bazezi.
© Cosmin Perța
Povestirea „Cutremur” a fost publicată în volumul „Vizita”, editura Tracus Arte, 2013 și republicată în Revista SRSFF, cu acordul autorului, domnul Cosmin Perța. Îi mulțumim.
