Cândva mă puteam considera (și presupun că așa mă vedeau și alții) un scriitor devotat genului anticipației, născocitor de povestiri cu subiecte și personaje specifice, poate chiar un înnoitor al manierelor rutinate prin care acest gen socotise de cuviință să se manifeste, la noi, îndată după mijlocul secolului XX. Mai multe culegeri de povestiri și nuvele, precum și un roman comico-parodic mi-au părut capabile să consolideze imaginea mea de creator în domeniu, lăsând deoparte alte genuri și specii literare în care simțisem nevoia să construiesc ceva. Nu mi-aș fi închipuit totuși că înclinația mea și spre discutarea critică a SF-ului, concretizată prin anii ’60-’70 din secolul trecut într-un număr de recenzii și eseuri sintetice, dar „agravată” abia după 1990, prin tipărirea volumului de istorie literară Anticipația românească, ar fi putut schimba ceva în receptarea mea ca scriitor. E adevărat, de atunci încoace a mai urmat o întreagă serie de cronici la cărțile de anticipație ieșite după anul 2000, articole apărute ritmic în Helion Online, dar și în alte publicații de gen, ori dispuse să acorde atenție SF-ului.
Ținând seama de aceste fapte dublate de trăirile personale cu care se profilau ele în conștiința autorului lor, mărturisesc că m-a surprins la un moment dat o constatare a lui Liviu Radu, și anume, că generaţia mai nouă mă cunoaște îndeosebi pentru contribuția critică la domeniul SF, lucrările propriu-zis literare riscând să-mi rămână uitate. Apoi a trebuit să-i dau dreptate celui ce privea spectacolul din afară și să admit că, într-adevăr, percepția se schimbă în timp, iar tinerilor de azi nu le poți cere să știe ceea ce n-au trăit – n-aveau cum – și n-au văzut cu propriii lor ochi. Din fericire, în ultimii ani au apărut câteva inițiative de a readuce în atenția publicului scrieri mai vechi, încă viabile. Nu putem concura sub acest aspect cu americanii, la care clasicii genului par să fie, cel puțin pe rafturile librăriilor, perpetuu contemporani cu debutanții de ultimă oră; dar, oricum, mi-e mai puțină teamă că producția critică mi-ar putea îngropa cu totul scrierile literare la care am ostenit de-a lungul mai multor decenii.
Îmi face plăcere să cred că orientarea mea spre critica genului n-are nimic de-a face cu anecdota ce definește criticul drept scriitor ratat, sugerând astfel că profesia lui s-ar naște din ranchiună, că obiecțiile la textele altora sunt simple răzbunări meschine, izvorâte dintr-o neputință conștientizată. Dimpotrivă, am convingerea că un oficiu critic poate fi practicat și „pe bune”, fără să deranjeze actul creației literare și fără a se lăsa influențat de acesta din urmă – decât, poate, în ce privește stilul personal. Evident, stilul critic nu este identic cu vreunul dintre stilurile prozei artistice, el trebuie învățat și exersat în regim propriu, cu aplicare strânsă la scrierile analizate. Însă, din moment ce putem vorbi, bunăoară, de o critică lapidară, uscată, seacă, preponderent sentențioasă, iar pe de altă parte de una sensibilă la fraza bogată, plină de culoare și de conținut sugestiv, suntem obligați să admitem că în cazul din urmă influențele venite dinspre literatură există, și nu neapărat lipsite de efect benefic. Cu condiția ca obiectivele speciale ale actului critic, cele legate de descrierea corectă, de evaluarea estetică și de clasificarea textelor, să fie respectate.
Opțiunea cuprinsă în titlu a apărut, din câte îmi dau seama, ca răspuns la o serie de provocări. Prima dintre ele a fost constatarea că, în calitate de autor SF, puteam scrie orice și oricât, rezultatul muncii mele nu interesa pe nimeni dintre cei ce urmăreau odinioară, în revistele literare tradiționale, evoluția literelor românești. Nu voi învinui întreaga critică activă în anii debutului meu de superficialitate, comoditate de gândire și rutină bazată pe prejudecăți, deși mi-ar fi ușor să produc exemple de acest fel. Dogmatismul „realismului socialist” apăsa epoca, iar bilanțurile anuale arată în mod elocvent ce romane și ce volume de versuri intrau în atenția analizelor critice de peste an. Lângă prejudecățile politice ale epocii, ideea că anticipația nu era literatură, prin urmare nu putea emite nicio pretenție de a fi citită, analizată, evaluată și chiar prețuită reprezenta doar o prejudecată în plus. Fără îndoială, multe texte din Colecția „Povestiri Științifico-Fantastice” și destule cărți publicate independent chiar ofereau materie primă pentru suspiciuni și execuții sumare. Dar tot atunci începuseră să apară autori talentați cu volume interesante, Horia Aramă, Săsărman, povestirile și romanele lui Colin, Victor Kernbach, Georgina-Viorica Rogoz, Cubleșan, Voicu Bugariu și alții. Merita să se scrie despre cărțile lor de anticipație, merita să fie pusă în valoare o fațetă a scrisului ce completa profilul literaturii din epocă, în loc ca toată această orientare să fie expediată din vârful buzelor, ori, în cel mai bun caz, să aibă parte de niște convenționale recenzii de serviciu. Iar pentru a învinge inerția criticii oficiale sub aspectul pomenit mai sus, merita – cred eu – ca scriitorul specializat să-și lase periodic de-o parte personajele și temele proprii, investind și în comentariul genului. Altfel zis, scriind despre ce cunoștea el mai bine, iar alții cunoșteau doar superficial.
Unii dintre cei pomeniți mai sus au și făcut-o, de altfel, mai mult sau mai puțin sporadic, mai mult sau mai puțin desprinși de generalități sau de inflexiuni polemice. O construcție de amploare poate fi pusă în evidență la cel pe care îl omagiem prin colocviul de astăzi, Ion Hobana. Rămân, grupate în cele două volume de Science-Fiction. Autori, cărți, idei, câteva studii temeinice despre autorii noștri mai vechi, Victor Anestin, Alexandru Macedonski și alți precursori, menite să completeze panorama sintetică din Vârsta de aur a anticipației românești. Dar, tot acolo, grosul contribuțiilor îl reprezintă analizele tematologice din SF-ul mondial, adăugate și ele unor panorame precum Viitorul a început ieri, despre SF-ul francez, și studiului consacrat unui pilon european al genului, sub titlul Douăzeci de mii de pagini în căutarea lui Jules Verne. Numeroase prezentări și comentarii la autori din domeniul universal al SF-ului, în special clasici, stau încă răspândite ca prefețe ale traducerilor acestora în românește, precum și în antologia Maeștrii anticipației clasice. Această preocupare pentru explorare – până la epuizarea surselor documentare – a imaginarului cultural produs de Hexagon culminează cu Istoria literaturii franceze de imaginație științifică până la 1900, lucrare amplă, dezvoltată perseverent, până în ajunul trecerii lui Hobana în neființă.
Un asemenea interes exegetic ne permite să presupunem că autorul vedea în SF-ul francez un model demn de oferit anticipației noastre încă în formare. M-aș fi așteptat ca, alături de acest model, până la sfârșitul secolului trecut să apară și sinteze consacrate SF-ului anglo-american, dacă nu și altor arii importante din producția mondială a genului. Despre rostul lor într-o bibliotecă specializată aproape că nu mai trebuie vorbit. N-a fost să fie astfel; eu însumi m-am mulțumit cu o reprezentare parțială a secvenței amintite, scriind doar despre incursiunile în SF și utopie ale lui H.G. Wells. A trebuit să așteptăm anii 2000 pentru ca imaginea de ansamblu a genului, construită preponderent pe autorii americani, să ne fie oferită în sintezele (câteva dintre ele cu caracter doctoral) unor cercetători universitari ca Mircea Naidin, Petru Iamandi, Florin Pîtea, Florina Ilis și Bogdan Aldea. E adevărat, schimbările politice de după 1989 au deschis și calea directă spre contribuțiile euro-atlantice, așa că istoriile și enciclopediile unor Brian Aldiss, John Clute-Peter Nicholls, Brian Stableford, Darko Suvin sau Jacques Sadoul au ajuns la îndemâna mai tuturor doritorilor. Ceea ce nu exclude posibilitatea de a avea ample sinteze românești ale SF-ului mondial, de felul celei redactate deja de Cornel Robu în tratatul O cheie pentru science-fiction.
Fără a subestima asemenea tentative de largă cuprindere a genului, opțiunea mea a fost și rămâne în continuare discutarea critică a SF-ului românesc. Iată și câteva motive pe care le cred destul de convingătoare. Scriu despre el în primul rând pentru că există și mă interesează această aventură a sa. Există nu numai în forme istoricizate, pentru evidențierea cărora am conceput Istoria anticipației românești, ci și ca o consistentă prezență contemporană, încă în ebuliție, dar pe cale de a se istoriciza și ea. Scriu despre SF-ul românesc ca să se vadă că există, întrucât, pe de-o parte, opacitatea cauzată de prejudecăți încă n-a dispărut din sfera generală a literaturii române, iar, pe de altă parte, pentru că nici astăzi nu scrie multă lume despre acest subiect. Nu mă refer la semnalările expeditive ale cărților (sunt pline blogurile de opinii impresioniste și de valorizări făcute la modul sentimental), ci la nevoia de comentarii substanțiale, de evaluări estetice responsabile, de asumare a riscului unor ierarhii. Scriu pentru că merită. SF-ul românesc merită să fie cunoscut și pus în valoare, cel puțin tot atâta cât merită o asemenea osteneală SF-ul altor zone producătoare de scrieri ale genului. Scriu pentru că are performanțe, lucru imposibil de trecut cu vederea de cel care urmărește constant producția genului. Autori de dată mai recentă – și lista exemplelor ar fi deja lungă, am mai dat-o și cu alte ocazii – s-au profesionalizat îndeajuns încât să poată fi numiți fără ezitare scriitori, iar cărțile lor să fie tratate cu atenția și cu interesul cerute de scrierile din mainstream. Nu mai e vorba, în SF-ul de astăzi, de niște simple incursiuni printr-un perimetru al temelor prestabilite, al ideilor-standard, imaginând soluții de tehnicitate pentru viitor sau jocuri fanteziste dincolo de limitele realității observabile. E destul să luăm aminte la abila complicație epică, dublată de un extrem de verosimil tratament al numeroaselor personaje implicate în aventură, așa cum le găsim în romanul Ne vom întoarce în Muribecca de Sebastian A. Corn, la umorul senin și reconfortant al lui Liviu Radu din ciclul Taravik (romanele Armata moliilor și La galop prin piramidă), sau la abordarea complet dezinhibată, cu surprinzătoare efecte ironice și autoironice, din povestirile volumului Senzoriada de Cristian-Mihail Teodorescu – ca să pomenesc doar câteva dintre ultimele apariții.
Scriu despre domeniul autohton al anticipației bazându-mă pe convingerea că experiențele sale vor fi acceptate de literatura română a acestui secol drept contribuții utile propriei sale evoluții și propriei adecvări la gustul public. Un gust aflat nu în perpetuă stagnare, cum îi place criticii canonice să-l vadă, ci într-o perpetuă schimbare impusă de factori inefabili, dar și de condițiile schimbate cu acceleratorul ale lumii în care am ajuns să trăim. Nu pledez prin asta pentru satisfacerea prin scris a gusturilor primitive, degenerate și ușor de mulțumit cu maculatură. Bunul gust își are și el liniile sale de evoluție.
Recunoașterea creației noastre pe alte meridiane depinde de multe necunoscute, unele aflate pe terenul nostru, cele mai multe pe terenul-țintă, fie european, fie – aspirație supremă a sefistului român, cel anglo-american. Nu mi-am propus aici nici să fac statistici, nici să ghicesc soluții practice de acces în Babelul SF-ului de peste Atlantic. Babelul literaturii române actuale mă interesează deocamdată în mai mare măsură. Scriu despre SF-ul românesc pentru că a dat și am toată încrederea că va da în continuare un număr de scriitori importanți atât pentru gen, cât și pentru ansamblul literaturii. Prin ce avem mai bun, participăm la o mare și necesară sinteză, la reconstrucția literaturii române actuale. Cred că acesta ar trebui să ne fie principalul obiectiv.
