Scriitorul Roland Wagner mi-a cerut să răspund la această întrebare dificilă, şi de atunci nu mi-o pot scoate din minte. Gîndindu-mă şi gîndindu-mă din nou mi-am dat seama cît de mult a intrat în rezonanţă cu propriile mele întrebări despre strania societate în care trăim şi caleidoscopul acelor societăţi pe care Imaginarul mi-a permis de a le vizita. Îmi dau seama de la început că nu pot da un răspuns obiectiv, ci doar să ofer mai degrabă o serie de argumente, dintre care majoritatea sînt determinate de propria-mi cultura. O voi face în calitate de scriitor de SF, de cititor, de cercetător al istoriei dreptului şi ideilor. Eclerajul pe care îl pot oferi nu poate fi decît parţial, cu toate acestea va evidenţia poate, anumite linii de creastă, care scapă atenţiei celor care trăiesc de pe o zi pe alta.
Am două răspunsuri, a priori ireconciliabile:
1) SF-ul nu este la modă, deoarece SF-ul a cîştigat pe toate fronturile.
2) SF-ul nu este la modă, deoarece, mai mult decît oricând, este din nou necesar.
I – „Welcome to the real world!” sau triumful insuportabil al science fiction-ului
Sînt unul dintre acei oameni care trăiesc în permanenţă cu radioul deschis. Ascult îndeosebi France Inter, France Culture, Europe I. Aproape niciodată nu ratez informaţiile generale, revistele presei şi dezbaterile cu invitaţi (din sfera politicului, mai ales). De asemenea, citesc cu regularitate presa scrisă, cu prioritate ziarul Le Monde, şi desigur navighez pe site-urile de ştiri în engleză, franceză şi italiană (o fac aproape profesional, ca director al unui program universitar destinat organizării unor examene în a căror promovabilitate cultura generală este decisivă). Dar este dificil de a ţine pasul şi nu a trecut o săptămână de la începutul acestui secol tînăr, fără ca un eveniment major, natural sau instituţional, electoral sau insurecţional, să nu mă facă să mă gîndesc într-un mod foarte viu la ceva ceea ce am citit într-un text de science fiction.
Și nu vorbesc doar de clasici. Este relativ uşor să vezi în societatea de astăzi ecouri ale romanelor „1984” de Orwell, „Brave New World” de Huxley, sau „Fahrenheit 451” de Bradbury (pentru a evoca doar ceea ce eu consider trilogia fondatoare a SF-ului politic şi social). Vorbesc de romane sau povestiri aparţinînd majorităţii autorilor de azi, texte europene, americane, prea puţin contează. Nu intenţionez să le citez pe toate aici, ar fi interminabil, mă gîndesc la textele cele mai puternice publicate în ultimii douăzeci de ani (de fapt, arierbaza „bulei noastre de prezent”). Şi în fiecare zi îmi dau seama că tot ce era acolo, în paginile SF-ului, este acum aici, în realitate, globalizarea reţelelor informatice, mondializarea economică, agonia organizaţiilor supranaţionale, hiper-capitalismul, ultra-bogăţia unei aristocraţii verticale şi pandantul ei, infra-umanitatea din aşa-zisele „centre de primire” post-democraţia, post-modernismul, diluarea valorilor în ipocrizia respectului afişat, deconstrucţia dreptului muncii, sfîrşitul programat al drepturilor omului, izolarea extremă a individului, egoismul erijat în putere şi altruismul batjocorit printr-un conservatorism rece, şi în special, aculturaţia generalizată a codurile semantice ale limbajului comercial care literalmente a polenizat toate domeniile cunoaşterii, culturii, educaţiei (investim, valorificăm, consumăm, fructificăm, sîntem mai competitivi, etc). Şi imaginea în sine, nu este o excepţie.
De cîte ori n-am văzut la ştiri deghizate în documentare, „extrase” din „Fahrenheit 451” în regia lui François Truffaut, „THX 1138” de George Lucas, „Brazil” de Terry Gilliam, „Blade Runner” de Ridley Scott, „Gattaca” de Andrew Niccol şi aşa mai departe. De cîte ori n-am spus, „ar trebui să mă pălmuiesc, visez” şi pînă la urmă a trebuit să recunosc că nu, ceea ce aveam în faţa ochilor mei era realitatea (cel puţin trebuind să cedez în faţa logicii schizofrenice în maniera lui Philip K.Dick). Şi ce este cel mai ciudat este faptul că acest lucru nu pare a genera VREO FORMĂ GENERALĂ DE CONȘTIENTIZARE.
Luată zilnic, informaţia este un sedativ minunat. Suntem fericiţi că nu sîntem în centrul problemelor, urmărind o parte şi „fleacurile” înlocuind alte „fleacuri”, continuăm să avansăm spunîndu-ne că încă odată am fost cruţaţi.
Lumea se schimbă radical, rapid, şi după toate probabilităţile în mod irevocabil. Nu sînt sigur că putem opri schimbarea, cel puţin, nu pînă cînd va ajunge la deplina maturitate (care nu poate fi prea îndepărtată de prezent, probabil nu mai mult de un deceniu), dar de acolo de a refuza să devină conştienţi … Este destul de terifiant. Ar fi trebuit s-o fi făcut şi o voi face probabil, de acum înainte, să fac nişte note personale, pe hîrtie, într-un carneţel, să surprind fiecare decalaj uşor al discursului, fiecare salt al angrenajului. Nu pentru a demonstra corectitudinea analizei mele, cui i-ar păsa?
Ci deoarece aceasta este VIGILENȚA ce se aşteaptă de la un cetăţean demn de o democraţie. Şi acest cetăţean se dizolvă, încet dar sigur, adormit de moliciunea aparentă a unui nou totalitarism proteic.
Toate acestea, SF-ul le-a văzut. Nu a prevăzut, nu mă înţelegeţi greşit, deoarece SF-ul nu are nici vocaţia nici pretenţia prospectivei (există o ştiinţă care se ocupă cu asta). Pur şi simplu, totul a fost embrionar, în prezentul scriitorilor succesivi de SF care n-au făcut altceva decît să observe sub masca ficţiunii. Pe scurt, ei şi-au făcut treaba, nimic mai mult. Şi au cîştigat. Aproape toţi şi în toate orizonturile. Dintr-o dată problema lor, în sfîrşit, a noii generaţii de autori, este de a reitera periplul. Iar pentru moment acest lucru este greu să fie probat. Cei mai mulţi preferă să aducă omagiu rădăcinilor lor culturale (inclusiv eu), filtrîndu-şi trecutul, scriind à la manière de… în loc să ofere cititorilor universuri total diferite de cele în care sînt închistaţi.
SF-ul nu este la modă, pentru că a cîştigat, asta-i tot. SF-ul nu mai reprezintă o provocare.
Cu toate acestea, şi acest lucru este, cred, punctul esenţial al problemei, o anumită parte a SF-ului este într-un mod TURBAT LA MODĂ pentru toţi cei care nu citesc deloc (sau aproape deloc). E vorba de partea care a fost instrumentalizată de publicitate şi plecînd de acolo, de comercializare. Pentru că trebuie să admitem că atitudinea cea mai „hype” care se poate adopta este aceea a ultra-tehnologiei (care este adesea asociată cu scăderea semnificativă a culturii ştiinţifice). Ceea ce aş numi „tehno-consum” este spuma care ornează marele val al „fericirii” pur materiale a omului post-modern, a cărui putere de cumpărare este singurul standard al realizării sociale.
Toată lumea vrea (eu fiind primul), ultimul model de mobil avînd autonomia invers proporţională cu greutatea, ultimul model de tabletă, de laptop, plasmă sau OLED cu rezoluţie demenţială, mai mare decît peretele, ultimul model de GPS şi asta ca niciodată să nu mai experimentăm delicioasa nelinişte de a ne pierde; ne dorim ca totul să se ACCELEREZE, să conveargă cât mai rapid posibil într-o o singură interfaţă, reunind televizorul, telefonul, chatul, navigarea pe internet, reperarea, etc.
Cu toţii ne dorim „ENTER-tainment” în overdoze, cu un ochi pe stradă, cu altul pe ultimul film descărcat de pe net, cu o ureche în trafic şi cu cealaltă copleşită de furia bine controlată a celei mai cool trupe calificate pentru Premiul Mondial al Cretinismului Grohăit.
Mai ales, vrem să juisăm singuri în timp ce simţim în jur prezenţa virtuală atît de liniştitoare a celor dragi, care se masturbează de zor şi ei. Ne Facebook-izăm, ne MySpace-ăm, ne Skype-ăm, ne Peer-ăm, ne iubi (M), (f) ără u (R) ă, curat. Din nou, toate acestea, absolut toate astea, au fost într-o formă sau alta, în paginile unui text SF. Şi omit în mod voluntar să intru pe terenul mult prea facil al geopoliticii şi mediului înconjurător.
Prin urmare, SF-ul nu este la modă, pentru că a cîştigat pe toate fronturile: acela al acuităţii, al vizibilităţii, şi acela al divertismentului. Rămâne doar întrebarea încărcăturii sale subversive, inseparabile de abordarea sa. Dar, de subversiune, în special, societatea de astăzi este sătulă. Prin urmare, pas cu pas, aceasta devine mai mult decît oricînd necesară şi, în acest sens, cred că subversiunea SF reflectă rădăcinile sale cele mai profunde.
II – „Nu renunţăm la salvarea navei din furtună, chiar dacă nu ştim cum să împiedicăm vîntul să sufle” sau necesitatea absolută a SF-ului.
Această frază, foarte clasică, este extrasă din „Utopia” lui Sir Thomas More. Şi este punctul perfect de plecare a contra-argumentaţiei mele. Căci ziua de astăzi, mă tem, va conduce către ceea ce este probabil cea mai perversă formă de totalitarism: aceea culturală şi non programatică. Aceea care nu se erijează în sistem. Aceea care nu funcţionează decît prin tuşe succesive, punctuale, cu o aparentă inocuitate.
Desigur, societatea noastra este din ce în ce mai şlefuită, din ce în ce mai puţin diversă, preferînd să se consolideze mai degrabă decît să se reinventeze. Dar esenţialul nu este acolo. Acestea sunt perioadele în care civilizaţiile umane au trebuit să facă faţă cristalizării unui anumit stil de viaţă înălţîndu-se desupra realizărilor sale, pînă în momentul spargerii în mii de fragmente, al căror ascuţiş încă răneşte generaţii după generaţii după catastrofă.
Atena, Roma, pentru a discuta despre două modele care-mi sînt dragi şi bine cunoscute, au dovedit-o. Reformele din perioada sfîrşitului Republicii romane în special, sînt revelatoare: provenind fie din partea tribunilor plebei propunînd legi agrare şi frumentare sau din partea servitorilor oligarhiei senatoriale, acestea n-au făcut decît să conducă la dezmembrarea aproape completă a sistemului instituţional republican, permiţînd emergenţa unor personaje providenţiale, atît demiurgi cît şi gropari, avînd intenţii ambiguui, şi o marjă de manevră mult mai mică decît s-ar dori să creadă într-o viziune eroică precum cea a Istoriei lui Carlyle. Roma a devenit un imperiu comercial înainte de a deveni din punct de vedere politic un Principat. Criza economiei sale a comandat în mare măsură mutaţia sa.
Dar esenţa argumentului meu se bazează pe a doua parte a frazei lui Thomas More: „chiar dacă nu ştim cum să împiedicăm vîntul să sufle”. Iată unde sîntem, iată ce se răspunde tuturor celor care încă mai vor să creadă că o alternativă este posibilă, „dar, dragă prietene, nu putem împiedica vântul să sufle”. Şi da, bate puternic vîntul şi mai ales bate dintr-o singură direcţie! Și ştiţi cu toţii din ce direcţie, este inutil să o mai precizăm aici, nu-i aşa? Şi, cum am întins cea mai mare pînză, datorită unui echipaj foarte docil, navigăm spre destinaţia prevăzută, tăind spuma zilelor, fără ezitare, şi poate auzind un vag murmur în hamace pe timp de noapte, rapid copleşit de oboseală. Să muncim mai mult pentru a gîndi mai puţin!
Dar am făcut o digresiune, iertaţi-mă.
Ei bine, iată care este problema societăţii noastre literalmente inundate cu imagini SF, dar care a uitat complet esenţa: ea practică cea mai insidioasă dintre toate formele de cenzură intelectuală, AUTOCENZURA.
Statul nu mai trebuie să fie totalitar, pentru că individul în căutarea unei conformităţi reconfortante şi roborative, devine totalitar. Ne controlăm, ne ţinem în frîu, ne spunem că a vrea să mergem singuri împotriva vântului, e un semn de imaturitate, de iresponsabilitate. Rebelii de azi nu mai sînt mai eroi, ci perturbatori, dezacceleratori cu cît viteza este tot mai greu de suportat iar strigătul lor este prea tradiv, sînt idealiştide-a dreptul inofensivi care trebuie consolaţi oferindu-li-se o mai bună putere de cumpărare (la întîmplare, nu mă înţelegeţi greşit, am copii şi sînt capabil să-mi dau seama ce înseamnă puterea de cumpărare dar ar trebui să le limitez educaţia în acest scop?).
Ce e de făcut cu un marinar care în loc de a merge cu vîntul în spate dă drumul pînzelor în momentul nepotrivit? Eliberarea funiei este ceva chiar mai condamnabil pentru că face ca întregul efort al echipei să fie mai dificil. Şi partea cea mai rea este că pretinde că o face pentru a-i apăra. Total contra-productiv, atitudinea lui este cît se poate de legitimă. Aceşti trăzniţi ţi în cazul cel mai grav, „terorişti”, răpesc liber-arbitru al majorităţii. Şi ei vorbesc de drepturi? Democraţia nu este domnia majorităţii? Legitimitatea conducerii nu se bazează pe conceptul de „binele echipajului”? Căpitanul ştie încotro merge şi unde se găsesc resursele necesare pentru supravieţuire. Prudent nu va conduce nava spre vreo incertă insulă, unde mierea şi laptele nu vor fi omniprezente, ci spre un continent cu contururi solide, spre care bate vîntul.
Și iată unde sîntem. Şi, după cum a spus Socrate, nu trebuie niciodată să alegem căpitanul corabiei prin tragere la sorţi. Trebuie să alegem cea mai competentă persoană în funcţie de destinaţie şi de scopul agreat. Efortul colectiv, pentru a fi eficace, necesită nu numai coordonare, simultaneitate, dar, de asemenea, conformitate. Diferenţa, nu este negată ca principiu, ci ca energie utilizabilă. Autocenzura îşi găseşte aici expresia cea mai perfectă: laudă diversitatea, dar condamnă diferenţa, deoarece consideră că prima este o resursă, în timp ce a doua este, avînd în vedere circumstanţele, o stîncă, promisiunea naufragiului asigurat.
Acesta este motivul pentru science fiction-ul, în semnificaţia sa cea mai politică, cea mai utopică, cea mai antropologică, este, mai mult decît oricînd, NECESARĂ: pentru că „nu vom renunţa de a salva nava aflată în furtună.”
Pentru că nu te mulţumeşti atunci eşti scriitor, cititor, individ-cetăţean demn de acest nume, să aştepţi sfîrşitul furtunii pentru a recupera ceea ce poate fi salvat încă. Încărcătura subversivă a SF-ului este mai necesară decît oricînd fiindîn ciuda proliferării forumurilor, un adevărat „vademecum” de învăţare a democraţiei directe în sfîrşit realizabile dar complet submerse de concediere de redundanţa unor scopuri zadarnice, inutile sau pur şi simplu masturbatorii, DE A CHESTIONA, nu direcţia vîntului, ci PILOTAJUL navei. Fără această capacitate autocritică, reacţie a SF-ului la autocenzură, nu se va mai putea niciodată schimba pilotul şi prin consecinţă, direcţia.
Mi se pare că SF-ul este unul dintre mijloacele cele mai potrivite pentru a obţine cele mai benefice interogări în inima pulsîndă a societăţii. SF-ul este cu atît mai vital deoarece această societate, deşi simulează perfect angajamentul faţă de valorile primordiale ale democraţiei, nu are intenţia de a-şi pune întrebările „potrivite”, acelea care nu au un răspuns gata pregătit. Aculturaţia faţă de capitalism a atins apogeul, atît de mult, încît a postula posibilitatea unei alte societăţi în prezent (viitorul îndepărtat rămâne evaziv) este imediat tratată ca un refugiu utopic şi infantil.
Pentru mine, SF-ul reprezintă fundamentul rebeliunii şi nonconformismului care atacă aspectele cele mai ideologice (de multe ori în minţile tinerilor, prin urmare, importanţa crucială a existenţei unui ambiţios şi excelent science fiction pentru tineret, o luptă pe care mulţi au început-o deja), şi justificarea dimensiunii sale utopice. Anume, redescoperirea Alterităţii adică a Alternativelor, resetarea dialecticii dintre Identitate şi Diferenţă, care permite, singură, relativizarea salutară a unei situaţii date, care poate fi confirmată sau infirmată şi nu neapărat anulată. Nimic nou de fapt, aceasta a fost abordarea lui Diderot, în secolul al XVIII-lea. A înţelege, prin intermediul ficţiunii că „altfel şi altundeva” pot exista peste tot, că alte viitoruri dacă nu viitoruri anterioare (prin intermediul ucroniei) sînt posibile, înseamnă a permite tuturor să se alăture sau să critice direcţia luată de către navă, în mod liber şi conştient. ÎNTR-O DEPLINĂ LIBERTATE ȘI CUNOȘTINȚĂ DE CAUZĂ.
Ca atare, neiubitul SF este departe de a fi mort. Trebui să se regăsească şi asta (mult) timp.
© Ugo Bellagamba
Traducere de Cristian Tamaş
Titlu original: „Pourquoi la science-fiction n’est-elle pas à la mode?”, text publicat în Génération SF, Forum ActuSF, decembrie 2007
Traducerea şi publicarea s-au realizat cu acordul autorului. Îi mulţumim.
Ugo Bellagamba (Franţa) – interviu de Cristian Tamaş
http://revistanautilus.ro/interviuri/ugo-bellagamba-franta-interviu-de-cristian-tamas/
Ugo Bellagamba a publicat primele texte la sfîrşitul anilor 90, folosind pseudonimul Michael Rheyss. A fost finalist la Premiul Rosny Aîné 2000 pentru nuvela „Apopis républicain”, o ucronie de mai multe ori re-editată, în 2002 a apărut primul său roman, „L’Ecole des Assassins”, manga literar scris împreună cu Thomas Day. A obţinut doctoratul în ştiinţe juridice şi a devenit profesor la Universitatea din Nisa, unde predă istoria dreptului, instituţiilor juridice şi a ideilor politice. Temele sale preferate sînt utopia, ucronia, explorarea spaţială iar formatul favorit este nuvela, recompensat fiind cu Premiile Rosny Aîné şi Bob Morane (povestirea „Chiméres!”). Romanul său, „Tancrède, une uchronie” a obţinut Premiul Rosny Aîné în 2010 decernat la cea de a 37-a Convenţii Nationale Franceze de Science-Fiction de la Grenoble şi Premiul European al Ținutului Loarei, 2010. Este co-autorul unui eseu despre Robert A. Heinlein („Solutions non satisfaisantes: une anatomie de Robert A. Heinlein”, Grand Prix de l’Imaginaire 2008).
A publicat culegerea „La Cité du Soleil et autres récits héliotropes” şi volumul „Le Double Corps du Roi”. Printre proiectele sale se numără un thriller ucronic în colaborare cu André-François Ruaud, un roman steampunk împreună cu Xavier Mauméjean, Thomas Day şi Johan Heliot. Co-organizator, sub egida Institutului Robert Hooke de Cultură Știinţifică a reuniunilor anuale „Journées interdisciplinaires Sciences & Fictions, de Peyresq” din 2007.
Între 2010 şi 2011, Ugo Bellagamba în colaborare cu Patrick Gyger (muzeul SF-ului, La Maison d’Ailleurs, Yverdon, Elveţia), astrofizicianul Roland Lehoucq şi Clément Pieyre (Biblioteca Naţională a Franţei) au fost organizatorii expoziţiei „Science [et] Fiction” care a avut la loc la Cité des Sciences din Paris, între 21 octombrie 2010 – 31 august 2011. Este co-organizator al Festivalului anual Utopiales de la Nantes, Franţa.
