Variațiuni temporale franceze
Colocviul CERLI 2009: Reprezentări și imagini ale timpului în literatura şi cinematografia SF și fantastică
Unii autori ai anticipaţiei franceze au abordat frontal tema călătoriei în timp, precum Régis Messac și cronoscopul său în „La Cité des Asphyxiés”(1937), au narativizat paradoxul temporal ca René Barjavel în „Le voyageur imprudent” (1944), sau ca Pierre Boulle în nuvela „Une nuit interminable” scrisă în 1949 și publicată în 1953 în culegerea „Contes de l’absurde”.
Dar de-abia în anii ’70 și ’80 ai secolului trecut, Michel Jeury, Philippe Curval și Gérard Klein au reliefat prin tratarea proprie a temei călătoriei temporale, originalitatea profundă a SF-ului francez.
Inspirându-se din opera lui Philip K.Dick, care introduce o obiectivare a subiectivității și afirmă dreptul la o percepție temporală, romanele lui Michel Jeury introduc utilizarea unui drog, cronoliza (precum în romanul „Temps Incertain”/*Timp incert) prin intermediul căruia se călătoreşte psihic prin timpul nedeterminat.
Cu toate acestea, textele lui Michel Jeury se distanţează de ficţiunea lui Philip K. Dick, prin explorarea interacțiunii dintre subiectivitate și abordarea literară, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Gérard Klein și a romanului său „Les Seigneurs de la guerre”(Seniorii războiului, trad.românească de Vladimir Colin, 1974, editura Univers). Îmbogățindu-şi uneori viziunea prin preluarea explorărilor formale ale Noului Roman, acești autori francezi descriu universuri în care nicio desfăşurare evenimenţială nu asigură o continuitate logică în conformitate cu standardele convenționale ale romanescului, constând din absenţa oricărei coerenţe cauzale privind reprezentarea timpului. În istoria secolului al XX-lea constatăm modificarea structurală a raporturilor omului cu știința, cu timpul ştiinţific și cu timpul în general, pus în discuţie prin apariția temei temporalității care a bulversat relația subiectului cu el însuşi. Această singularitate literară, care a reînnoit concepția de altfel clasică asupra romanului science fiction prin ruptura cu referentul istoric, nu a fost numai estetizantă, căci a creat loc viziunii distopice a unui viitor social. Înscriindu-se în tradiția franceză a anticipaţiei care ia în considerare călătoria în timp pentru a propune viziuni societal-utopice, autorii de science fiction-ului francez reinventează conceptele timpului pentru reprezentarea unei definiții intruvabile şi fluide a istoriei și timpului, „Istoria ca naraţiune, istoria ca proces colectiv interpretat de autor.”[1]
Maşini de explorat timpul și paradoxuri temporale
Începând cu anii 1880, temporalitatea devine în Franța obiect şi instrument de explorare demonstrând duplicitatea dimensiunii temporale, timpul fiind atât conţinător cât şi conţinut. Călătoria în timp și mijloacele de transport temporal oferă o oportunitate fără precedent de a înţelege mecanismul science fiction-ului, deoarece este vorba de a crea credibilitate în ochii cititorilor pentru aventurile cele mai incredibile în cadrul cărora personajele stăpânesc a prioric forţa cea mai indomptabilă. Dacă literatura generală ocoleşte obstacolul sfidând timpul prin introducerea semnelor îmbătrânirii, morţii şi a uitării, science fiction-ul înfruntă frontal timpul.
În Franța, primul mod ficţional de deplasare în timp a fost somnul în romanul „L’an 2440 ou rêve s’il en fut jamais”, 1771 (Anul 2440 sau Un vis cum n-a mai fost ; traducere de Irina Bădescu şi Radu Toma, colecţia BPT, editura Minerva, 1986) de Louis-Sébastien Mercier, care îşi imaginează o hibernare de șapte secole pentru a-şi transporta eroul într-o epocă viitoare. H.G.Wells va folosi de asemenea, aceeași metodă în nuvela sa „When the Sleeper Wakes/ The Sleeper Awakes”, 1899/1910 (Când se va trezi cel care doarme, traducere de Mihu Dragomir şi Constantin Vonghizas, volumul II „Războiul lumilor” al Operelor alese H.G.Wells, editura Tineretului, 1963).
În aceste texte este vorba de o călătorie care are loc printr-un decroşaj la nivelul conștiinței sau stării de veghe, o discontinuitate în cadrul timpului subiectiv, la care contribuie un procedeu tehnic mai mult sau mai puțin științific. În 1890, Henri-Louis Boussenard istoriseşte aventurile unui om de ştiinţă cufundat în gheață, o metodă de a explora viitorul în romanul „10 000 ans dans un bloc de glace” . Această formă de nedeplasare în timp, una din formulele iniţiale ale călătoriei în timp, este, prin urmare, asociată „odihnirii” corpului, un soi de animaţie suspendată asemănătoare de fapt cu voiajele temporale prin intermediul drogurilor sau medicamentelor, utilizată mult mai târziu în romanul „Le Temps incertain”deMichel Jeury în 1973.
Cu mult înainte de publicarea acestei opere majore a SF-ului francez și de descrierea consumului de droguri şi a repercursiunilor acestora de către Philip K.Dick[2], în romanul „Dans mille ans”(1884) de Emile Calvet, personajele utilizau o substanţă capabila de a provoca o călătorie prin timp. savanți ai secolului al XIX-lea ingerează o soluţie și se trezesc cu o mie de ani mai târziu în Parisul anului 2880. Nu mișcarea este aceea care-i poartă pe călătorii noştri ăn timp ci o stare de relaxare totală, chiar catalepsie indusă sau nu, și care leagă puternic reprezentarea literară de noţiunea timpului subiectiv.
A contrario, vehiculele permiţând mobilitatea în cadrul fluxului temporal, mașinile de explorat timpul, înscriu ficţiunile science fiction într-o dimensiune mai științifică și psihologică: timpul este asemănător unei dimensiuni spațiale introducând en passant tema unei creaţii incontrolabile, amenințătoare precum timpul însuşi. În Franța începutului de secolul XX, siajul vizitatorilor din viitor care modifică trecutul a reprezentat subiectul unui roman de Octave Beliard, „Aventures d’un voyageur qui explora le temps”(1908),descriind remarcabila invenţie a unui „thaumaturg” din timpul Imperiului roman care a născocit o mașinărie similară celei a lui H.G.Wells. Fiii săi gemeni, Remo și Romulado, sparg uşa „laboratorului”, pornesc mașina, dispar în trecut, şi devin celebri sub numele de Romulus și Remus. Dar acest roman nu face decât să atingă un aspect al paradoxului care poate fi ghicit: acțiunea călătorului temporal sosit înainte de manifestarea sa cronologică, poate îngheța povestea o dată pentru totdeauna, înainte de apariția în timpul său propriu ? Octave Beliard pune pentru prima dată în Franța chestiunea paradoxului temporal ca buclă fondatoare sau ca mit al auto-perpetuării; această buclă temporală implică deplasarea călătorului spre o perioadă din trecut sau acesta intervine într-un mod absolut paradoxal într-un moment cheie al istoriei și participă la un eveniment de o importanță considerabilă, care nu altfel nu s-ar produce fără intervenţia exploratorului temporal[3]. Laurent Labrune, călătorul în timp, devine „fondator al destinului său parcurgând în ambele sensuri linearitatea temporală şi printr-o buclă de scurtcircuit ajunge omnipotent”[4].
Şi prin intermediul unor fenomene naturale pot apărea ceea ce mai târziu se vor numi distorsiuni ale continuumului spaţio-temporal, sau pur și simplu de transportul inopinat al personajelor într-o altă eră. În 1913, în „Le brouillard du 26 octobre” (Ceața din 26 de octombrie ; în antologia anticipației franceze „Viitorul a început ieri”, coordonare şi traducere de Ion Hobana, editura Tineretului, 1966; în volumul „Odiseea marțiană. Maeștrii anticipației clasice”, editura Minerva, 1975, şi în volumul „Omul trucat”, editura Labirint, 1991), Maurice Renard istoriseşte cum un fenomen natural îi aruncă în terțiar pe Chanteraine și prietenul său Fleury-Moor, care vor lăsa urme pentru că săpăturile arheologice găsesc în mâna scheletului unui pitecantrop rămășițele unui cronometru cumpărăt pe Avenue de l’Opéra în Paris!
În 1922, Theo Varlet și André Blandin au publicat „La Belle Valence”, care repune în scenă ficţionala mașină a timpului inventată de H.G.Wells, descoperită în 1917 de nişte soldați francezi care se transportă cu armele secolului XX în secolul al XIV-lea, la asediul Valenciei și aliaţi cu maurii salvează cetatea, rescriu istoria şi mai ales provoacă dispariţia inchiziției. În plus, anii 20 ai secolului trecut sunt martori ai apariției unei teorii care afectează ireversibil specia umană și evident şi SF-ul. E vorba de teoria relativității care cuplează timpul şi spațiul într-un mariaj cvadri-dimensional, teorie deja presimţită de anumiţi oamenii de știință și de unii dintre primii scriitori de science fiction precum Wells, şi care prin intermediul lui Einstein și Minkowski, devine un concept științific care deschide posibilitatea de a călători prin timp. Şi nu îi ia mult timp literaturii de anticipaţie să exploateze rapid breşa formată în weltanschaung-ul omenirii, evocând adesea noua fizică drept suport al aventurilor spațio-temporale.
Începând cu anii 1930-1940 îşi fac apariția în SF-ul francez diverse mașini ale timpului, care vor deveni treptat din ce în ce mai periculoase. Marcel Jeanjean, celebru caricaturist și predecesor al lui Hergé (remarcabilele sale opere pedagogice au fost publicate cu patru ani înainte de primele „Aventuri ale lui Tintin”), inventează în cadrul povestirii din 1931, „La Découverte de l’Oncle Pamphile”, o narațiune de-a dreptul vizionară, un proiector special care transferă personajele în anul 2350.
În 1949 Henry Gérard Viotpublică „Le Chronastro.Fantastique randonnée au travers du temps”. În conformitate cu prefața lui Pierre Devaux, citind romanul cititorii nu vor fi înfricoşaţi de „coşmarurile lui Wells şi nici nu vor fi plicitisiţi de teoriile greu de înțeles ale unor matematicieni. Într-o manieră foarte pertinentă, H.G. Viot a înțeles că în timpul nostru mințile tinere sunt gata să accepte toate minunile științei. Interpretul său, profesorul Etelfay, este nerăbdător să ne reamintescă anomaliile calendarului și ale orarelor pe care le putem verifica noi înşine ca în cazul unei călătorii în jurul lumii. Să ne amintim că Verney a pledat pentru reconsiderarea unor „călătorii în jurul lumii în 80 de zile”[5]. „Chronastro”, vehiculul trans-secular funcţionează pe baza unei radiații cel puțin misterioase, aceasta constituind „măsura” timpului potrivit teoriei relativității.
Totuși, cel care va reînnoi ficțional tema într-un mod magistral va fi Régis Messac (1893-1945) cu „La Cité des Asphyxiés”, roman publicat în 1937, producând în același timp o sumă de reflecții cu privire la subiectul călătoriei în timp prin intermediul unui articol din revista La science moderne,o sinteză pertinentă între relevante referințe științifice, lucrările lui Bolyai şi Lobacevski, și concepte ale unor romancieri ai timpului, mergând înapoi până la Mercier, mixând în abordarea sa comparativă şi autori francezi foarte puțin cunoscuţi (Victor Fournel, Henry Cochin) şi utopiști ca Bellamy, Morris sau Anatole France:
„Dar, ca întotdeauna, miraculosul mitologic-legendar a precedat miraculosul şi fantasticul științific. Câte inele magice a căror putere ne permite retrăirea sau revizuirea trecutului ! Căci spre trecut de obicei, se focalizează curiozitatea primilor călători temporali. Cât priveşte viitorul, încercăm să-l descifrăm, fără îndoială, şi este subiectul obsesiei a nenumăraţi ghicitori sau profeți, dar mi se pare curios că nu foarte mulţi manifestă o puternică dorință de a merge să trăiască acolo. Pentru că aceasta mi se pare a fi o dorință foarte modernă, și care mai mult sau mai puțin coincide cu slăbirea credinței : atunci când este clar că nu există niciun paradis în ceruri, vom încerca să construim unul în viitor. Orice fel de paradis este necesar pentru a ne încuraja să continuăm să trăim.”[6]
Critica literară comparatistă se combină întotdeauna la Messac între viziunea de autor cu aceea a anticipatorului. În „La Cité des asphyxiés”,savantul Rodolphe Carnage inventează „cronoscopul”, un dispozitiv ce permite proiectarea unor imagini ale viitorului. Régis Messac foloseşte simțul său obișnuit al ironiei și de modul său narativ pentru a a crea o explicație științifică a cronoscopului. Naratoarea intrigii, Belle Sims, secretara lui Carnage, este responsabilă de ignoranța științifică și filosofică şi va frustra cititorul de primirea unei explicații plauzibile:
„E un fel de cinema. Vreau să spun că eu am observat mai ales un ecran […] Cu acest cronoscop se pot vedea chestii care se întâmplă, sau care se vor întâmpla (dar acest viitor nu e decât un semn al caracterului inadecvat şi insuficient al limbajului nostru și al infirmităţii noastre intelectuale), în anul 3.000 sau 4.000, sau 10.000 …. […]Aparatul are nişte limite […], nu se știe niciodată, cu o toleranţă de câteva secole, care este epoca respectivă. Acest lucru se datorează oscilaţiilor viitoare în funcţionarea orologiilor astronomice și relativităţii timpului”.[7]
Periculozitatea dispozitivului va apărea atunci când un prieten al lui Rodolphe Carnage, Sylvain Le Cateau loveşte accidental ecranul și se trezeşte prizonier într-un viitor ciudat și exotic[8]. Rodolphe și secretara sa îl văd pe Sylvain în mod regulat pe ecran și acesta are ideea de a scrie mesaje pe o tăbliță, descriind lumea viitoare în care trăiește. Dacă este legitim de a vedea în această poveste o proiecție înfricoșătoare a societăţii liberale în care trăia autorul, aerul devenind punctul central al unui comerţ sălbatic și permiţând sclavia şi şantajul cu asfixierea a claselor sociale defavorizate într-o lume subterană, temă socială preluată de filmul „Total Recall” al regizorului olandez Paul Verhoeven, „La Cité des Asphyxiés” pune în circulaţie pentru prima dată în cadrul science fiction-ului problema conceptuală a timpului, prin dialogul dintre Rodolphe și filosoful Marc Boor.
Acesta din urmă arată că sensul timpului nu este unic înspre viitor deoarece mesajele lui Le Cateau s-au întors de fapt în timp și dă exemplu electricitatea care parcurge o conductă de apă. Rodolphe matematicianul ajunge în cele din urmă la concluzia următoare: „conceptul nostru despre viitor nu prea are sens pentru că ajungând suficient de departe în cadrul acestui ciclu ajungem în ceea ce numim trecut.”[9]
Acest concept al timpului sub formă de buclă, această relație de reciprocitate între viitor și trecut, va fi remarcabil explicată prin noţiunea paradoxului temporal, dezvoltat în special de romanul lui René Barjavel, „Le Voyageur imprudent”, publicat în 1944. Paradoxul temporal se bazează pe o contradicție fundamentală privind însăși posibilitatea călătoriei în timp, pe care o denaturează de fiecare dată, creând simultaneitatea tuturor epocilor și implicând pierderea a identității timpului.
Acest paradox este „mama paradoxurilor” conform fizicianului Lawrence M.Krauss, autorul volumului „The Physics of Star Trek”[10](1996) deși Krauss considera acest concept ca pe reacția în continuitatea temporală care conduce la distrugerea vieții pe Pământ. Admiţând că deplasarea în timp nu este auto-contradictorie, se pune totuşi problema de prezenței unui om într-o epocă diferită decât a lui, ceea ce produce un paradox, pentru că nu se respectă legea conservării energiei și paradoxul nu se limitează la epoca sosirii, unde apare un exces de materie ci se referă și la momentul inițial, când plecarea călătorului lasă în urmă un deficit simetric de materie. Gradul de evidență a paradoxului legat de posibilitatea propriu-zisă de deplasare în timp conduce la creșterea probabilităţii ca voiajorul temporal să se întâlnească cu el însuşi, și să dobândească astfel o cunoaștere a viitorului care nu se potrivește cu progresia normală a realului. Orice intervenție a unui călător în timp creează o pertubaţie la fel de radicală precum aceea descrisă în „paradoxul bunicului”. Aceasta este rezolvare pe care René Barjavel o dă naraţiunii lui, deoarece în cele din urmă Saint-Menoux – călătorul temporal este șters din istorie. Barjavel explică dispariția personajului său într-un post-scriptum scris după cincisprezece ani de la prima ediție a romanului său:
„Şi-a ucis strămoșul ?
Deci nu există.
Deci nu şi- a ucis strămoșul.
Deci există.
Deci şi-a ucis strămoșul.
Deci nu există … ”
„Le Voyageur imprudent” este o strălucită explorare a temei de călătoriei temporale, şi o prezentare relevantă din a paradoxurilor legate de această noțiune. Herbert George Wells a raționalizat într-un fel de tema în sine, conferindu-i o dimensiune pseudo-științifică, dar şi-a plasat călătorul temporal într-o perioadă în care niciun paradox n-ar mai fi fost de temut: în anul 802.701 e.n., apoi şi mai „târziu”, chiar și în perioada de declin a soarelui nostru.
René Barjavel, cu toate acestea, nu ezită să-şi plaseze personajul într-un trecut destul de apropiat încât această călătorie implică perturbaţii ale tramei temporale. Dincolo de paradoxul descris, călătorul îşi ucide accidental un strămoș înainte ca acesta să-şi fi putut asigura descendenţa, iar dorinţa personajului de a schimba istoria este esențială pentru argumentaţia romanescă: Barjavel se află pe cealaltă parte a versantului față de Wells care-şi descria personajul ca pe un observator ştiinţific. Saint Menoux îşi pune la punct scafandrul temporal în scopul megaloman de a schimba soarta lumii prin asasinarea lui Napoleon.
Ceea ce-l bulversează existențial pe călătorul temporal este de a afla dacă eliminarea unui astfel de protagonist istoric poate schimba cu adevărat trama cronologică sau dacă făgaşul istoriei va rămâne intact, în ciuda acestui eveniment. Pentru Laurent Labrune aceasta înseamnă a pune „întrebarea clasică a rolului destinului individului, al libertăţii sale în cadrul sistemului care-l conține, sistem proiectat în multiplele sale dimensiuni structurale și temporale, sincronice și diacronice”[11].
Timpul la Barjavel este timpul în care trăim, devenind, astfel, subiect și obiect al experienței: și în acest cadru este o provocare la adresa legităţii imuabile și la continuitatea generațiilor. Dar întrebarea pe care Saint Menoux o adresează timpului va veni înapoi ca un bumerang distrugându-i existenței lăsate în suspans, permanent agățată de un paradox definitiv nerezolvabil.
Personajul prins în capcana unui timp-destin va genera o variație a paradoxului temporal ca o buclă circulară. Imaginea acestui timp mitic este o metaforă ambivalentă, timpul fiind considerat materie primă ce curge în mod inexorabil dar având capacitatea de a fi supus reluărilor în buclă închizându-se în ea însăși. În povestirea „Une Nuit interminable” de Pierre Boulle, publicată în 1953 în volumul „Contes de l’absurde” caracterizat de Jacques Goimard ca fiind un science fiction sarcastic[12], naratorul întâlneşte accidental pe terasa cafenelei Coupole, un călător în timp badarian, Amoun-Kah-Zailat sosit din anul 80.000 e.n. Faimoasa cafenea pariziană devine scena unui veritabil război temporal între badarieni, a cărei victimă va fi natatorul, forţat să trăiască la nesfârșit aceeași zi constând din evenimente repetate în buclă. Aberația temporală conduce la o atemporalitate anihilantă amplificată de afirmaţia finală a naratorului: „Nu ignor niciun detaliu al acestui ciclu pe care-l trăiesc de o eternitate trecută înspre o eternitate viitoare”[13]. Dincolo de „prăbuşirea” narativ-ironică, substanța însăși a povestirii este asigurată de angoasa călătorilor veniţi din viitor crezând că sunt liberi să circule prin destinul lor, descoperind treptat, că sunt de fapt prizonieri ai propriilor trasee temporale.
O definiție intruvabilă şi fluidă a istorie și timpului: timpul incert și timpul încetinit
Exploatarea literară a paradoxurilor temporale și influența lui Philip K. Dick îi vor determina pe autorii francezi să-și diversifice modalităţile de abordare a temporalității experimentând în acelaşi timp cu noi forme narative îmbogățite prin explorările formale ale Noului Roman[14]. Aceste experimente au menirea de a ține cont de complexitatea unui astfel de subiect știinţifico-ficţional, capabil să propună în acelaşi timp noi definiții ale timpului, dar, de asemenea, ale psihismului şi istoriei sociale.
Înainte de „Le Temps Incertain”deMichel Jeury, Gérard Klein a încercat acest exercițiu prin scrierea romanului său din 1971, „Les Seigneurs de la guerre”,un roman posibilistic aşa cum autorul însuși îl definește şi în care secvențele narative nu sunt legate de o abordare apropiată de cauzalitate şi în absența oricărei consistențe locale: fiecare capitol povestește o aventură a eroului ne-explicată prin elementele informative ale narațiunii din amonte sau din aval. Această metodă narativă permite lui Gérard Klein o identificare structurală între cititor și eroul său Georges Corson; ambele entități literare descoperă în același timp că protagonistul este manipulat de avatarul său temporal aflat la trei secole de el, în scopul de a crea un univers în care conceptul de război să dispară.
Multiplicarea identităților temporale, depășind paradoxul temporal menționat mai sus, generează această manipulare metafizic bazată pe legea literară și narativă, informaţiei neregresive ; adică a lăsa instanța literară (cititorul) și instanța narativă (eroul) în ignorarea faptelor care nu vor fi dezvăluite decât în timpul unei naraţiunii necronologice: „Ești, probabil, [Corson ], omul care face parte din consiliul acestei planete, la trei secole de acum încolo, dar tu știi lucrul acesta. Nu ești încă acel om. Pentru moment nu ești decât cea mai bună carte a sa. El nu putea să vină pentru că știa deja ce s-a întâmplat. Ar fi trebui să sfideze legea informației neregresive. Nu putea avea încredere în nimeni. Atunci a decis să se trimită pe el însuşi utilizând o perioadă anterioară a vieții sale și neacționând asupra cursului evenimentelor decât prin mici tuşe, sub nivelul declanşării evenimentelor”[15].
Excipitul romanului, consacrat atât explicării cât și finalităţii acestei manipulări temporale arată relevă metaforic simultaneitatea conștiinței fiecărui avatar temporsl, continuitatea psihică permiţând astfel aboloirea barierelor timpului.
Timpul dezarticulat va modifica istoria romanului în conținutul său, dar, mai ales în formă transformând scriitura și, prin urmare, rolul atribuit cititorului. Romanul „Le Temps incertain”, allui Michel Jeury publicat în 1973, comunică subtil cu variațiile temporale ale lui Gérard Klein și cu lumile halucinate ale lui Philip K. Dick din texte paranoide ca „Ubik” sau „Counter-Clock World” în care timpul este incoerent, destructurat, dezarticulat. Michel Jeury a revendicat întotdeauna o relație între opera sa și aceea a lui Dick[16] și acesta este motivul pentru care timpul în seria sa[17] inițiată prin „Le Temps incertain”devine adevăratul subiect, trama esenţială a naraţiunii sale. Cititorul este invitat să reconstituie într-un mod dureros de penibil fragmentele separate ale aceluiași interval de timp, fără a fi în măsură să le asambleze.
„Le temps incertain”distruge noțiunea chiar din punctul de vedere al perspectivei, încât cititorul nu mai știe care sunt reperele sale, acestea variind în cursul naraţiunii și obligându-l în decursul lecturii să accepte orice soluție sperând să-l ghideze din neant. În 1980, Theodore Sturgeon evoca în prefața ediției americane a „Timpului incert”, intitulată „Introducere în cronoliză”, că „este vorba de a jongla cu timpul și conștiința [cititorului]”[18]. Pactul lecturii științifico-ficţionale este expusă prin subiectul romanului : în 2060, oamenii au pus la punct o metodă care permite depășirea liniarităţii timpului cu ajutorul calculatoarelor phordale[19] și unui drog, chronoliza. Psychronauţii plonjează într-o stare numită „timp incert”, care le permite să intre în contact cu oameni din trecut și chiar să preia controlul personalităţilor acestora. Astfel, Robert Holzach, psychronaut de la spitalul Garichankar este trimis cu o sută de ani înapoi în mintea lui Daniel Diersant, un modest angajat al unui imperiu industrial. Diersant ar putea fi cheia pentru a înțelege cine este inamicul misterios care amenință lumea în 2060, inamic ce ar putea proveni direct din timpul incert.
Originalitatea romanului „Temps incertain”constă în ideea sa de bază, „chronoliza” , concept pe care Jeury l-a dezvoltat, atât în fond cât și în formă. Daniel Diersant, pe care un accident ipotetic îl cufundă în chronoliză fără vreun adjuvant – şi chiar înainte ca drogul să fie descoperit – se trezește prizonier într-o buclă temporală: retrăieşte discontinuu și pe termen nelimitat anumite evenimente care prezintă de fiecare dată mici variații. Acest labirint mental aruncă personajul într-o stare de confuzie pe care autorul o imprimă de asemenea, cititorului prin ruperea liniarităţii narațiunii prin alternanţa descrierilor fiecarei conștiențe a fiecărui narator alternativ. Astfel, vom întâlni psihicul a trei personalități diferite, aceea lui Robert Holzach, călător în timp, aceea lui Daniel Diersant, personajul din trecut, cu care se identifică și aceea a lui Renato Rizzi, aventurierul a cărui personlitate îi permite să se integreze unui loc mitic și ambivalent, plaja Pierderii de pe Ruaba, acolo unde timpul se naște și moare. Scenele cele mai confuze și cele mai schizoide sunt cu siguranță incipitul și excipitul, dialogurile ce permit schimbul între cele trei personaje și cele trei personalităţi, întrerupte de vocea medicilor psychronauţi de la spitalul Garinchankar monitorizând călătoria chronolitică.
Aceste schimburi iau forma sintactică a unor propoziții neterminate și incoerente. Prin plasarea şi evidențierea ca motto pe prima pagină a „Timpului incert” a unei fraze de Philip K.Dick, „simt cu tărie că într-un anumit grad există aproape la fel de multe universuri pe cât există de mulţi oameni, încât fiecare individ trăieşte într-un fel într-un univers al propriei creații”, Michel Jeury se identifică demersului dickian care afirmă cu forţă şi demnitate dreptul la o percepție diferită în timp ce exclude interacțiunea dintre subiectivități; nu este cazul lui Michel Jeury care merge mult mai departe într-o explorare literar-schizoidă: autorul francez rupe coerența diegetică, coerenţa psihică a personajelor şi distruge paradigma realului de obicei prezentat într-un roman, adică un eveniment aparent anodin poate bascula conștiința unui personaj și a realităţii sale spre o alta:
„Cel de al doilea [bărbat] îndreptă spre Renato țeava lungă a unui revolver răstindu-se cu un glas aspru, străin: Nu te mișca ! Sticla nu se sparse ci se despică […] Daniel simți o senzație de frig intens și-şi retrase imediat mâna”[20].
Cititorul basculează din această scenă a realităţii unui Renato Rizzi agresat în subsolul unui bar de către acoliții Imperiului corporatist HKH, în realitatea lui Daniel Diersant închis într-o cameră de spital, fără uși și având o suprafaţă vitrată pe care se pregăteşte s-o atingă. Pentru Gérard Klein această distrugere a paradigmei realului romanesc, „introduce percepția lacunelor paradigmei istorice […] Subiectul veritabil al romanelor și povestirilor lui Michel Jeury este o definiție intruvabilă a istoriei, în ambele sensuri ale cuvântului. Istoria ca naraţiune, istoria ca proces colectiv interpretat de un narator”[21].
Dizolvarea timpului la Michel Jeury reprezintă voința de a ieși din istorie, negarea istoriei ca certitudine. Pentru personajul lui Daniel Diersant istoria este o închisoare, un instrument de manipulare a oamenilor. Cel care se mulţumeşte să urmeze istoria nu are nici un control asupra vieţii sale. „Timpul incert” – și stadiul său final, plaja Pierderii de pe Ruaba – devine astfel o cale de ieșire, o modalitate de a scăpa nu numai Istoriei, ci şi unui viitor de asemenea incert. Ambiguitatea fundamentală a timpului incert constă în modul în care cititorul oscilează în mod constant între o întrebare şi alta cu privire la natura însăşi a timpului: timpul există într-adevăr ca dat fizic, sau nu decât un dat psihic?
Timpul incert pune sub semnul întrebării noțiunea realităţii unei identități prinse într-un proces istoric. Confuzia născută de percepțiile diferite ale celor trei personaje chestionează omul asupra propriei sale realităţi: reprezentăm o identitate fixă încă de la naștere, o identitate construită de istorie, sau identitate inventată de noi înșine? Romanul lui Michel Jeury apară cea din urmă ipostază prin plasarea personajelor sale capabile să devină demiurgi în propriul lor univers prin stăpânirea temporalității ciclice.
După ce-şi dă seama de întoarcerea periodică a anumitor scene din trecut, prezent sau viitor, călătorul temporal acumulează o cunoaștere infimă, suficientă pentru a se transforma. După ce a fost un persecutor, timpul devine un aliat, călătorul cunoaște principiile repetabilităţii sale şi va fi capabil să controleze efectele acțiunilor sale. Pentru Robert Holzach și Daniel Diersant aceasta va fi calea de a învinge o amenințare fără precedent ivită din cadrul timpului incert, adică imperiul industrial și totalitar HKH, condus de un personaj cu mai multe personalități și nume, şi anume Harry Krupp Hitler, Howard Kennedy Hughes sau Honeywell K. Heydrich. În 1973, o poziţie critică și profetică în ceea ce priveşte puterea corporaţiilor multinaționale nu era o temă larg răspândită și trebuie subliniată originalitatea lui Michel Jeury în tratarea acestui subiect. Personalitatea psychronautului Robert Holzach este expediată în 1966 în mintea lui Daniel Diersant pentru a opri un adevărat război chronolitic și expansionismul magnatului HKH. Acest personaj tiranice dizolvă națiuni întregi utilizând legile « pieței libere » și vrea să invadeze nu numai timpul incert, dar, să şi domine realitatea corupți prin coruperea agenților aflaţi în chronoliză.
Ideea de a lupta împotriva unui imperiu comercial sau politic prin intermediul călătoriei în timpul mental va fi reluată câțiva ani mai târziu de către Philippe Curval în fresca sa a Europei viitoare. Adică de „Cette chère Humanité”(1976)și„En souvenir du futur”. Acest ultim roman publicat în 1983, îl are ca personaj principal pe Georges Quillian, un agent CEGESTE (Centrul de Gestiune Temporală),care călătorește în timp, în funcţie de vechile sale pasiuni amoroase și sentimentele nutrite pentru diferite partenere. Etapele sale temporale poartă numele femeilor pe care le-a iubit, Jickie, Vera, Aziza, Nancy, Inglès, femeiavieții sale și personajul care îi va permite să metamorfozeze acest itinerariu temporal-amoros în luptă politică: Georges Quillian este decis să schimbe parcursul politic al viitorului pentru a provoca dispariția utopia sufocante instaurate în Europa, Marcom, descrisă în volumul anterior al ciclului lui Curval.
Dacă „En Souvenir du futur”este o variație originală a călătoriei în timp reluând tehnica narativă a lui Jeury, „Cette chère Humanité”este un manifest politic, descriind Europa Pieței Comune ca pe o enclavă închisă față de restul lumii, înconjurată de ziduri înalte de mai mulți kilometri. Marcom este o distopie liberală al cărui personaj principal inginerul Simon Cessieu va crea o mașină de „încetinit timpul”, astfel încât toți cetățenii Marcom-ului să se poată bucura secundă de secundă de confortul tehnologic furnizat de către această versiune atât de specială a Europei. Inventarea și comercializarea acestor „cabine” de timp încetinit vor face o mână de oameni extrem de bogați și mai ales vor anula puterea politică ai cărei reprezentanți au devenit anonimi. Dar acest vis de imobilizare a unei lumi autarhice presupus utopice se va autodistruge prin manipularea timpului: coșmarul Marcom al uniformizării, negativitatea repliererii comunitare excluzând metisarea imigrării, se dezintegrează din punct de vedere cultual și se resoarbe fizic, permițând lui Philippe Curval adecvarea între proiectul său estetic și voința sa politică, „invenția cerului prin care Marcom se invaginează în întregime prin creatorul său, după inversarea universului mi-a fost sugerată prin introducerea bruscă a unei secvențe de cuvinte alese la întâmplare din dicționar. Dar n-o să contenesc să mă citez în așa măsură bogăția acestui sistem de autoterorism mental permite transmiterea simplei imaginații ajutând la fabricarea diferitelor concepte”[22].
Concluzie
Timpul ca un concept și ca temă literară apare ca fiind esențial pentru creativitatea anticipației și SF-ului francez încă de la începutul secolului al XX-lea.Dacă anii 30 ai secolului XX au constituit reînnoirea structurală a temei ca problema consubstanțială a narațiunii, obsesia timpului la autorii majori ai science fiction-lui francez a permis apariția unor opere reușit atât estetic cât și politic. În aceste variații temporale franceze, de la paradoxul barjavelian, la coridoarele timpului (la Pierre Boulle), eroul construindu-se pe măsura avatarurilor sale temporale, de la narativizarea deconstruită de Michel Jeury, până la reîntoarcerea temporală anihilatoare a lui Curval, oare timpul în cele din urmă nu este oare science fiction-ul însuși ? Lui Richard Comballot, care l-a întrebat într-un interviu acordat în ianuarie 2008, dacă a fost bântuit tema timpului, Michel Jeury i-a răspuns: „Timpul m-a ucis. Ei bine, nu chiar, dar este pe drumul cel bun. Timpul, mi se pare, trebuie să-i bântuie pe toți scriitorii de SF (și pe ceilalți de altfel, într-un fel). În cel puțin jumătate din povestirile SF, mai ales în romane, timpul este explorat, dezarticulat, explorat în răspăr, ucronizat sau Dumnezeu știe ce altceva. SF este în primul rând o mașină de explorat timpul”[23].
© Natacha-Vas Deyres
Titlu original: „Du Temps incertain au Temps ralenti: variations temporelles françaises” (Représentations et figures du temps dans la littérature et le cinéma fantastique et de science-fiction,
Colloque du CERLI 2009)
Traducere de Cristian Tamaș.
Textul a fost tradus cu permisiunea doamnei Prof.Dr. Natacha-Vas Deyres. Îi mulțumim.
Interviu cu Prof.Dr.Natacha Vas-Deyres :
http://www.srsff.ro/2013/10/prof-dr-natacha-vas-deyres-interviu/
Natacha Vas-Deyres este profesor de literatură, doctor în literatură franceză, francofonă și literatură comparată, la Universitatea Michel de Montaigne-Bordeaux 3, Franța.
Este specialistă în literatură utopică, de anticipație și în science fiction-ul francez, a scris numeroase eseuri și articole, a organizat mai multe colocvii printre care și cel internațional „C’était demain: anticiper la science-fiction en France et au Québec (1890-1950)”, 24-26 octombrie 2013, la Universitatea Quebec din Chicoutimi, Canada.
A fost curatorul unei expoziții dedicat scriitorului francez de science fiction Michel Jeury și pregătește un studiu despre opera acestui autor.
Bibliografie :
„Ces Français qui ont écrit demain. Utopie, anticipation et science-fiction au XXème siècle”, editura Honoré Champion, Paris, 2013.
„Régis Messac l’écrivain-journaliste à re-connaître”, editura Ex-nihilo, Paris, 2012.
„L’Imaginaire du temps dans le fantastique et la science-fiction”, Éditions Presses universitaires de Bordeaux, 2011.
[1] Gérard Klein, „Une vue sur l’histoire », prefață la volumul Livre d’or dedicat lui Michel Jeury, Presses-Pocket 5133, Paris, 1982, disponibil la adresa http://ansible.xlii.org/quarante-deux/archives/klein/ prefețe / jeury.html
[2] Philip K. Dick va evoca timpul în „Dr. Futurity” (1959), lansat inițial în Franța sub titlul „Le Voyageur de l’inconnu” (Le Masque SF, 1974). Autorul american descrie extraordinarele aventurile ale unui medic, Parsons care este « aspirat » în viitor de către un grup de dizidenți care îi cerut să « reanimeze » un om care graţie călătoriei în timp, trebuie să schimbe istoria pentru a evita supremația albilor dar a fost ucis în timpul unuia dintre voiajele sale. Loial simţului său al datoriei, Parsons merge în trecut pentru a încerca să salveze omul, dar … istoria cuceririi continentului american, se va dovedi la fel de inflexibilă ca epopeea lui Napoleon. P.K. Dick a abordat, de asemenea, tema călătoriei în timp și paradoxurile temporale în alte romane precum „Waiting For the Last Year”.
[3] Această variație a paradoxului temporal va fi exploatată magistral de Michael Moorcook în „Behold the Man” în 1965, în care un personaj bântuit de figura lui Hristos, ajunge în perioada acestuia: constatând că Hristos nu există, eroul este nevoit să întruchipeze figura mesianică care l-a determinat să călătorească în timp, închizând astfel bucla temporală.
[4] Laurent Labrune, „Temporalité et science-fiction ou le voyage dans le temps comme explorateur de la temporalité psychique”, Revue française de Psychanalyse, Paris, 1997, p. 1892
[5] Henry Gérard Viot, Le Chronastro. Fantastique Randonnée au travers du Temps, collection Sciences et aventures, Magnard, Paris, 1949, préface de Pierre Devaux, p. 12
[6] Régis Messac, „Les voyages dans le temps ”, La Science-moderne, 1930
[7] Régis Messac, „La Cité des asphyxiés”, éditions Ex-nihilo, Paris, 2010, p.28
[8] În prima povestire sau „fragment” al lui Sylvain Le Cateau, schimbarea lumii şi a valorilor provine din decalajul acestei perioadă de început în viitor și mintea naratorului. Imensul oraş subteran unde ajunge personajul principal este descris ca o „lumea barbară și detracată”. De la începutul naraţiunii timp naufragiatul nostru temporal de fapt, soseşte într-o imensă cavernă și orașul subteran este atât de „exotic” pentru privirea naratorului încât nu știm dacă lumea descoperită este utopică sau distopică în calitate de univers închis.
[9] „La Cité”, op. cit p.237
[10] „The Physics of Star Trek”(La physique de Star Trek ou comment visiter l’univers en pyjama), Lawrence M. Krauss, prefață de Stephen Hawking, éditions Bayard Sciences, Paris, 1998
[11] Laurent Labrune, op. cit., p.1896. Pe de altă parte aşa cum subliniază Christian Grenier această problemă reapare în mod regulat în scrierile autorilor de science fiction, „… Nu există din câte ştiu nici un text în care eroii călătoresc în trecut pentru a schimba istoria într-un mod pozitiv … Pesimismul pare de rigoare ca şi cum o anumită fatalitate părea să marcheze istoria definitiv gravată”, în volumul „La SF à l’usage de ceux qui ne l’aiment pas”, collection Littérature Jeunesse, éditions du Sorbier, Paris, 2003, p.17
[12] Pierre Boulle. „Etrange planète”, éditions Omnibus, Paris, 1998. Pentru Pierre Boulle, „Umorul este metafizică, satira este morală. Ca și contemporanii săi din școala de la Galaxy, [el] abordează sarcastic probleme grave; e un pic teolog (în termeni filozofici) și adept al miraculosului (din punct de vedere literar). La el SF-ul este o varietate a miraculosului.”, postfață de Jacques Goimard, „La planète Boulle, une science-fiction sarcastique”, în Pierre Boulle. „Etrange planète”, op.cit. p. 1003
[13] Pierre Boulle, „Une nuit interminable”, în Pierre Boulle. „Etrange planète”, op.cit, p.34
[14] A se vedea „Le Livre d’or de Michel Jeury”, Presses Pocket 5133, Paris, 1982 prefaţă de Gérard Klein : http://www.quarante-deux.org/archives/klein/prefaces/jeury.html
[15] Gérard Klein, „Les Seigneurs de la guerre”, Le livre de poche Science-fiction, Paris, 2001, p.161
[16] Într-un interviu cu Philippe Curval, Michel Jeury a declarat: „Eu sunt mereu dickian, deși evoluez acum într-o direcție foarte diferită. Orice chestie de-a lui Dick pe care am citit-o, chiar și cele mai vechi, încă îmi creează un șoc.”, în Futurs [1re série] 5, novembre 1978: http://www.quarante-deux.org/archives/curval/entretiens/jeury.html
[17] „Le Temps incertain” este urmat de „Les Singes du temps” în 1974 şi „Soleil chaud, poisson des profondeurs” în 1976, roman publicate în colecţia „Ailleurs et Demain” coordonată de Gérard Klein. Seria a fost re-editată integral, în 2008, în aceeași colecție.
[18] Théodore Sturgeon, „Introduction à Chronolysis”, prefață scrisă pentru ediția americană a romanului „Temps incertain”, publicată pentru prima dată în limba franceză în Yellow Submarine n°113, 1995, reluată în Michel Jeury, „La Vallée du temps profond”, sub coordonarea lui Richard Comballot, La Bibliothèque voltaïque, éditions Les moutons électriques, Paris, 2007, p.483
[19] Calculatoare fotonice ale căror date circulă la viteza luminii.
[20] „Le Temps incertain”, Michel Jeury, collection Ailleurs et demain, éditions Robert Laffont, Paris, 1973, p160.
[21] „Le Livre d’or de Michel Jeury”, Presses Pocket 5133, Paris, 1982 prefaţă de Gérard Klein : http://www.quarante-deux.org/archives/klein/prefaces/jeury.html
[22] Conferinţa lui Philippe Curval, joi 16 aprilie 1998, „Surréalisme et science-fiction, cea de a 25-a Convenţie science fiction, Nancy: http://www.quarantedeux.org/archives/curval/divers/surrealisme.html
[23] Richard Comballot, „Onze questions à Michel Jeury”, La bibliothèque virtuelle n°16, 21 janvier 2008, éditions Les Moutons électriques: http://www.moutons-electriques.fr/virtuel.php?p=intro&n=16
