Grand Prix de l’Imaginaire 1998 şi Premiul Rosny Aîné 1998
Doamnei Elisabeth Vonarburg,
Care m-a învăţat cum să înnod firele…
O dovadă a prezenţei lor se găseşte în subsolul Muzeului Civilizaţiei, secțiunea covoare antice. Suntem doi care știm, Laura Morelli și cu mine.
Subsolurile sunt teritoriul nostru. Cele mai prețioase covoare sunt ținute în întuneric aproape total, încât culorile lor să nu se estompeze.
Publicul nu este admis în această zonă și numărul de specialiști în domeniu este atât de mic încât suntem de multe ori singuri săptămâni întregi.
Laura m-a ales ca asistent al său, după un interviu surprinzător de scurt. Am căzut sub vraja ei de la primul contact: are o voce de exceptie, încărcată cu o infinitate de nuanţe. O voce la fel de bogat întreţesută precum covoarele de care se ocupă, învăţându-mă la rândul meu să le descifrez istoria și secretele. Cred că a vrut să transmită cuiva moștenirea ei. Bătrâneţea e pe cale s-o cuprindă și va trebuia să-şi părăsească în curând postul din cauza limitei de vârstă. Ceea ce o îngrozește este mai puțin pierderea muncii ei, ci imposibilitatea de a mai avea acces la cele mai frumoase piese ale colecţiei.
Aici la subsol totul este organizat în conformitate cu cerinţele Laurei, labirintul de șevalete pe care sunt aşternute cele mai frumoase piese cărora ea le mângâie nodurile cu un amestec de senzualitate și de reverență, bancurile de lucru în care fiecare cârlig, fiecare ac sunt aranjate într-o ordine precisă. Acesta este domeniul ei, univers împărtășit treptat cu mine, atunci când ea şi-a dat seama că iubeam covoarele din aceleași motive ca şi ea.
Covoarele din Kurdistanul de nord cuprind fiecare câte o felie de viață în deasa lor urzeală de fire de lână bine țesute. Fiecare dintre covoare este atât de mare, atât de complicat, încât fiecare ţesătoare nu putea termina decât unul sau două, rareori trei, de-a lungul unei întregi existențe. Vizitatorii le admiră și se minunează în faţa complexităţii motivelor lor și frumuseții nuanțelor lor. Noi le examinăm reversul, acolo unde nodurile se strâng unele de altele, precum grăunţele de nisip dintr-o clepsidră. Laura îmi ghidează mâinile-mi stângace de-a lungul nodurilor și mă învață să identific zonele în care va fi nevoie într-o zi de a înlocui un fir uzat.
Relațiile noastre deși sunt amicale, au rămas oficiale până în toamna anului trecut. Eu mă adresam cu persoana a doua plural, Laura mă tutuia cu dezinvoltură. Vârfurile degetelor ni se atingeau în decursul sesiunilor de restaurare și am învățat să-i disting fluieratul discret al respirației în mijlocul vacarmului de la subsol. Auzul meu e mai bun decât al ei. Pentru ea, încercam să fac zgomot în timp ce mergeam, ceea ce a determinat-o să-mi ironizeze cu tandreţe stângăcia.
Apoi, într-o dimineață de octombrie, am auzit şoarecele. Rozătoarele de toate tipurile sunt dușmanii noștri de moarte. Înaintează în tăcere până la șevalete și rod toate firele covoarelor la care ajung. Prejudiciul creat este de așa natură încât suntem nevoiţi să ne dedăm unei vânători feroce. Laura a umplut cu grăunţe otrăvite nişte farfurioare pe care le-a pus sub calorifere. Eu mă ocup de cadavre atunci când încep să pută. Şoarecele depistat era cât se poate de viu. Picioarele-i zgrepţăneau betonul; un trap, apoi o pauză, ajunsese sub mobilier. Laura era în partea din spate a camerei, examinând o nouă tapiserie trimisă de o mânăstire spaniolă. „Fiara” se îndrepta direct către ea.
L-aș fi putut vâna în modul cel mai zgomotos, dar eram sigur că se va întoarce în timpul nopţii. Am luat o foarfecă de pe o masă. Cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot, m-am strecurat în tăcere pe culoarul dintre stivele de lăzi și m-am strecurat spre sursa zgomotului ca un motan supradimensionat. Marginea unui lăzi dintr-o stivă mi-a julit tâmpla; strigătul meu de durere a speriat-o pe Laura. Valuri de durere îmi pulsau în creier. Cred că mi-am pierdut cunoștința pentru o secundă sau două, apoi am simțit ceva mişcându-mi-se în poală. Şoarecele era viu încă deşi era prins sub mine. Am folosit foarfeca să-l ucid, fără să mă chinuiesc de întrebările îngrijorate ale Laurei. Apoi m-am ridicat ţinând de coadă micul corp neînsuflețit. O picătură de sânge mi se prelingea pe obraz.
‒ Un şoarece, i-am spus, cu un frison. Am surprins-o. Era pietrificată.
‒ Aruncă-l imediat, mirosul poate atrage alții!
‒ Îi voi spune femeii de serviciu să cureţe. (Capul mă durea, şi m-am aşezat pe o ladă.) Am nevoie de un pahar cu apă.
‒ Ţi-a fost frică?
Apoi îmi văzu sângele lipicios pe față și gesturile i se schimbară. Aduse o cârpă curată și o folosi pentru a-mi șterge ușor fruntea. Rana se închisese rapid. În glumă, Laura îmi spuse că fusese gata să mă coase. Şi mi-a zis că sunt un idiot, înainte de a-mi mulțumi. Ţineam încă şoarecele mort în palmă în timp ce Laura mă sărută pe obraz. În decursul zilelor care au urmat, am simțit de mai multe ori că-şi făcea probleme în ceea mă privea. Atunci când oamenii lucrează împreună, devin curând sensibili la acest tip de atenție. Am așteptat. În lipsa a orice altceva, covoarele te învaţă răbdarea. Laura se decise într-o dimineață. Am băut ceai, un Darjeeling foarte ușor și parfumat, pregătit de secretara departamentului. În mod normal, am fi comentat cele mai recente bârfe sau am fi vorbit despre frigul care cuprinsese oraşul. De data aceasta de-abia am avut timp să înghită o înghițitură sau două.
‒ M-am gândit. Îţi voi dărui o poveste dar va trebui s-o citeşti singur. Te voi ajuta … La urma urmei, cineva îmi va lua locul într-o zi și mi-ar plăcea să fii tu. Vei lăsa lucrurile așa cum sunt.
Am fost de acord. Amândoi știam că era adevărat. M-a luat de braț și m-a condus în biroul ei, o cameră îngustă şi lungă folosită în special pentru depozitarea documentației excedentare. Pe perete, un covor neterminat era întins pe un cadru de fier. Laura nu mi-a permis să-l examinez. Un spațiu era lăsat între perete și cadru, suficient ca Laura să se strecoare. Mie mi-a fost un pic mai greu și mă așteptat la un panseu dulce-acrişor despre excesul meu de greutate, dar Laura a rămas tăcută o lungă perioadă de timp.
‒ Poveştile ar trebui să înceapă întotdeauna cu începutul, murmură ea cu o voce gânditoare, din păcate, în acest caz sunt prea multe detalii care lipsesc. Am descoperit acest covor într-o ladă din depozit la scurt timp după sosirea mea la muzeu. Predecesorul meu nu excela în ceea ce priveşte depozitarea. Prefera să cutreiere munții Kurdistanului în căutare de piese rare, decât să se ocupe de patrimoniul colecţiei. Tot ce știm despre acest covor, vom afla chiar de la acest covor. E rândul tău, îmi zise.
Mi-am pus mâinile pe marginea urzelii covorului, cu palmele întinse pentru un prim contact. Când reușeam să le îmblânzesc, firele-mi cântau în palmă și-mi vorbeau.
‒ E din secolul al optulea, am zis. Tehnica dublului punct alternativ, lână degresată cu urină și fiartă cu extracte vegetale. Origine kurdă, aș spune. Dintr-unul din satele de munte care-şi vindeau produsele caravanelor. Mă înşel?
‒ La aceleaşi concluzii am ajuns şi eu. Am trimis în mod repetat fire la laborator pentru a afla un pic mai mult. Coloranții vegetali sunt tipic din Kurdistan, dar nu ne oferă alte detalii. Frustrant, nu-i așa? Acest covor a fost creat într-un sat peste care mult mai târziu au fost aruncate bombele irakiene presupunând că năvălitorii turci nu-l distruseseră deja cu secole mai devreme!
Făcu un efort de a se calma și continuă:
‒ Ai fost un elev bun, asta contează. Acum, îţi voi cere să fii creativ. Cineva a țesut acest covor, spune-mi ceva despre el.
‒ Despre ea… (Mâna ei îmi mîngîie ușor brațul) Nu știu de fapt de ce am spus asta. Poate modul de a strânge firele, mai respectuos, mai eficient. Cred că o fetiță a început acest covor.
‒ Și o femeie l-a terminat. Ai dreptate… Cel puțin asta te-am învățat. E curios că totuşi ce lăsăm în urmă nu este nimic mai mult decât un fir în viețile celor care ne succed.
‒ Atunci când suntem norocoşi, am spus, și chiar credeam asta.
‒ O să te ghidez.
Mânuţa-i surprinzător de puternică se aşeză pe mâna mea și o orientă spre marginea covorului de unde atârna un rând de ciucuri.
‒ Aici este locul de unde începe totul: nodurile cu care începe urzeala. O fetiţă, nici măcar puberă, cu degetele suficient de mici pentru a lega părul de cal ce serveşte drept suport pentru model. La început nu a strâns firele pe cât de puternic trebuia și există iregularităţi. Simți?
Urmăream povestea cu buricul degetului mare, ca și cum aş fi citit o carte. Asperitățile erau de-abia perceptibile și m-am întrebat cât de mult a durat ca povestea să iasă din obscuritate.
‒ Apoi, fetiţa a devenit din ce în ce mai pricepută, rând după rând. Sărim peste doi sau trei ani; acolo, chiar sub arătătorul meu, simţi?
‒ Din nou iregularităţi, dar asta nu va dura.
‒ Habar n-ai ce înseamnă să fii fată … Menarha e o perturbare, dar te obişnuieşti şi cu acest fenomen. Deci mica noastră țesătoare se transformă într-o femeie. Simţi cum nodurile au devenit mai puternice? Iarnă, vară, sunt doar valuri pe suprafața motivului. Până acum, nimic n-o distinge de alte fete care fac aceeași muncă în satul său. Dar aici (îmi ghidă mâna cu multă siguranţă), apare primul mister. Între noduri regulate, există altele dispuse de-a lungul urzelii în grupuri de câte cinci. Se întreţes cu nodurile originale, ca și cum ar fi vrut să le disimuleze.
Mi-am frecat perplex palma de locul respectiv.
‒ Nici nu mi-am dat seama. Zona este prea regulată ca să fie o greșeală și este inutilă din punct de vedere structural.
‒ Imaginează-ţi un răspuns!
‒ Un motiv religios, probabil, trucul secret al apartenenţei la vreo sectă, ca un fel de cod? Satele din acel timp erau vizitate de tot felul de predicatori. Sau …chiar sunt prost, nu-i așa, Laura? Era încă un copil. Nu s-a revoltat, n-a complotat. Ceea ce a făcut a fost să-i scrie numele în singurul cod pe care numai ea îl știa.
‒ Numele ei sau numele iubitului ei. Dificil de aflat în acest stadiu, dar uite, imediat după aceea urzeala covorului se întrerupe o dată. Firele au fost înnodate ca modelul să nu se desfăcă și firele sunt aplatizate. Ce eveniment din viața unei pubere a autorizat-o să înceteze lucrul? Măritişul. Micuţa noastră a devenit o femeie cu drepturi depline, care îşi reia locul în spatele războiului de ţesut câteva luni mai târziu.
Şi cum era? O fată cu suficient de multă personalitate pentru a amesteca cu bună știință un pic de ea însăși în covorul ţesut. Mă întreb dacă s-a descoperit ce-a făcut și familia s-a grăbit s-o mărite înainte de a deveni un pic prea independentă.
‒ Dacă numele pe care l-a țesut este al iubitul ei, povestea nu ţine!
‒ Eu sunt cea care istoriseşte, mă întrerupse Laura.
Îmi conduse mâna un pic mai departe în faldurile urzelii si am simţit secolele închizându-se peste noi. Rezemat de perete, cu mâinile întinse în față, am mângâiat lenta întindere a unei vieţi ale cărei ore multicolore compuneau reversul unei opere de artă.
‒ Urmează-mi degetele și hai să căutăm împreună. A fost o căsătorie a secolului al optulea, la munte, ar trebui să găsim un cârd de copii. Iată-l pe primul … O serie de întreruperi scurte, poziția ghemuită cu picioarele încrucișate este dificil de menținut către sfârșitul sarcinii, apoi o pauză (firele de stopaj erau încă acolo), apoi și-a reluat munca.
Mi-am simțit degetele crispându-se. În mintea mea în alertă, se produse un declic. M-am întors pe trama urzelii și mâna ei mă urmă ascultătoare. Sarcina şi apoi naşterea. Un pic prea devreme, poate, dar cum să știm adevărul? Apoi reluarea urzelii … Nodurile. Nodurile dezlânate. Lipsite de viață.
‒ Și-a pierdut copilul, spun, și din nou, n-am putut spune cum de știam.
Respiraţia Laurei atenuată de covor invada spaţiul strâmt în care ne aflam. Podeaua tremura sub picioarele noastre, din cauza încălzirii centrale care se declanșa mai des pe măsură ce ne apropiam de iarnă.
‒ N-a mai avut alţi copii în cei zece ani care au urmat … Examinează în continuare covorul dacă nu mă
crezi. Ceva a luat-o razna în admirabila mecanică umană, cu excepția cazului în care soțul ei n-a repudiat-o. Degetele ei şi-au găsit ritmul, dar tensiunea plină de bucurie a dispărut. Cunoscătorii cărora le-am arătat covorul au afirmat că e lipsit de viață. De aceea sunt autorizată să-l păstrez aici, ca pe un soi de element de studiu comparativ. Este aproape lipsit de valoare.
Deci, iat-o pe țesătoare noastră în jurul vârstei de douăzeci și cinci ani, într-o epocă în care femeile care supraviețuiau erau bunici la treizeci. Este sterilă, probabil singură. Fără îndoială că trăia un pic mai departe de sat, în conformitate cu tradiția din acel moment. Ea țese pentru că nu este nimic altceva de făcut și nodurile sale au regularitatea unui mecanism. Unde-o fi dispărut copila rebelă care-şi înscrisese numele în urzeală?
Mâinile Laurei fluturau și aerul îmi alunecă pe faţă precum mângăierile țesute de păianjeni. Am reluat lectura urzelii de-a lungul unor interminabili ani fără sperităţi și dintr-o dată am simțit. Aceleași noduri ca înainte … O semnătură, trezirea unei voci îngropate sub greutatea durerii. Apăreau neregulat fără nici un motiv aparent. La început separate de săptămâni întregi, au ajuns să se repete aproape în fiecare zi. Cinci fire întreţesute perfect recognoscibile și degetele mele le simţeau ca pe nişte semne ale unui alfabet necunoscut.
‒ Dacă am ști numele acestor noduri, am afla cum o cheamă, i-am spus Laurei, mişcându-mi degetele pentru a dezmorţi. Fiecare lucru avea un nume în acea epocă dar informația s-a pierdut.
‒ Şi eu m-am gândit adeseori! Dar presupun că trecutul trebuie să fie învăluit în mister, altfel nu ne-ar mai interesa. Mai mult decât atât, am ajuns la sfârșitul urzelii și aici povestea devine într-adevăr ciudată.
Citeşte… M-am plimbat degetele pe cartea de lână. O dată, apoi a doua oară mai încet. Undeva între două fire atât de strânse încât era aproape imposibil să strecori un ac, narațiunea devia şi sensul îmi scăpa. Am clătinat din cap, frustrat.
‒ Nu înțeleg …
‒ Îţi cer prea mult. Am studiat acest covor în decursul întregii mele vieți și lucrurile au devenit clare atât de încet, încât nu am avut curajul să te forţez să mergi pe același drum ca mine. Dar va trebui să faci un efort să mă crezi, pentru că sunt prea bătrână pentru a-mi mai pune întrebări asupra vieţii mele. Citeşte împreună cu mine. Aici este numele lui, repetat ca o incantaţie, de multe ori țesut cu propriul ei păr. Şi asta durează până în punctul în care s-ar putea crede că se va îneca în propria-i frustrare. Există noduri de de stopaj din ce în ce mai des, pauze în viaţa ei. Presupun că se îndepărtează de sat ori de câte ori este posibil, scufundându-se în munţi aşa cum au făcut întotdeauna femeile atunci când doresc să fie singure. Are aproape patruzeci de ani şi se bucură acum de acea libertate amară pe care o dă bătrânețea. Nimeni nu-i cere nimic, nimeni n-o întreabă nimic. Și apoi …Pipăie!
Fâșia îngustă de lână nu seamănă cu nicio altă parte a covorului. Nodurile-semnătură au dispărut. Firele sunt întinse, cu un fel de grabă, deşi alinierea este perfectă. Emană un sentiment de energie și bucurie.
‒ Dacă ar trăi astăzi, aș spune că şi-a găsit un iubit, șopti Laura. Dar suntem în Kurdistanul de acum mai mult de un mileniu și nici unul din oamenii acelui timp nu i-ar fi aruncat nici măcar o privire. O babă sterilă, având sigur trupul deformat de anii interminabili dedicaţi ţesutului neîntrerupt al covorului, o fiinţă având ochii aproape morți. Cu toate acestea, femeia a întâlnit pe cineva … Adevăratul mister este acolo.
‒ Exact, am spus, pentru că spiritul îmi ajunsese la aceeaşi concluzie și îmi era teamă de consecințele descoperirii. Dar urzeala se oprește la scurt timp după. Atunci?
Degetelele Laurei îmi ghidară pentru ultima dată mâna spre cealaltă parte a urzelii. Și acolo povestea ia formă … În cruciş de firele țesătoarei, există alte fire ce împletesc o legătură extrem de strânsă care creează modele în relief de-a lungul covorului. Peste aceste motive se intercalează alte noduri ale căror ramificații plonjează și se scufundă în interiorul motivelor inițiale. Geometria narațiunii este complet diferită, iar semnele trasează o galaxie de constelații mătăsoase necunoscute.
Îmi cunosc specia și cunosc şi metodele ţesutului.
Nodurile și firele care sunt aici nu sunt de origine umană. Nu avem suficiente degete şi nici un simţ suficient de ascuţit al spațiului și al inter-relaţionării cosmice pentru a putea crea un astfel de model.
Firele sunt mai subțiri decât părul uman și degetele mele de-abia le pot citi. Ghicesc că fiecare strat ascunde un sens, că există nişte cuvinte străine ce formează o intercalare ce se ascunde sub suprafaţă. Pentru a citi acest ultim motiv, ar trebui să îl distrug; acesta este un sacrilegiu pe care nu visez să-l comit.
În jurul motivului străin, țesătoarea şi-a lăsat fericirea să explodeze în multiple variaţiuni plecând de la nodurile care-o identifică. Mângâind urzeala, mi-am imaginat două personaje ghemuite în fața unul război de ţesut, împletindu-şi mâinile şi firele. Mi-ar fi plăcut să le palpez siluetele deformate pentru a-i cunoaște mai bine.
‒ Cum să fi arăt el? am căzut pe gânduri cu voce tare. Terifiant pe cât era de diferit, dar ea i-a permis să atingă urzeala şi viața ei.
Laura a oftat:
‒ Ar trebui să fim capabili s-o înțelegem. Aparenţele nu însemnau nimic pentru ea, singurul lucru care conta era sensibilitatea degetelor. Anii de muncă migăloasă într-o lumină insuficientă i-a afectat ochii. A fost ca noi. Oarbă …
A trebuit să construiesc propriul meu final al poveştii. Urzeala se oprește brusc cu un rând neterminat oprit în grabă. Am citit în acea absenţă lucruri teribile. Strigăte, pietre azvârlite, una sau două crime. Nu știu cum a ajuns covorul pînă la noi. Poate că provine dintr-un mormânt ale cărui oase au fost azvârlite în grabă, indiferent de forma lor. Orice este posibil, deci nimic nu este adevărat.
Dar cuvintele Laurei încă-mi rezonează în memorie:
‒ Ființele inteligente rareori călătoresc singure. Poate că acela despre care vorbim n-a fost un explorator izolat. Refuz să cred că nici un alt contact n-a mai avut loc.
Într-o zi vom vedea apărând poate un covor care istoriseşte o poveste similară ăsteia. Vom descifra împreună limbajul firelor, apoi îl vom împărtăşi tuturor celor care au șansa de a fi ca noi. Îi vom învățăm să citească urzeala şi astfel să transmită aceste cunoștințe urmașilor lor. Dacă vom reuși, următorul contact nu se va încheia la nivelul aparenţelor.
© Jean-Claude Dunyach
© éditions L’Atalante
Titlul original: „Dechifrer la trame”
Traducere de Cristian Tamaș.
Textul a fost tradus şi publicat în revista Fantastica cu permisiunea lui Jean-Claude Dunyach şi a editurii L’Atalante. Le mulţumim.
