Select Page

Despre urmările discuțiilor lui Nea Stamate cu Gicu Manole, colonelul Moldovan, Domnu’ Manea și cu nepotu’ (finu’?) în fața blocului M18, aleea Arutela din Drumul Taberei, pe data de 27 mai 2027

În ciuda multiplelor personalități menționate în titlul acestei povestioare, principalul personaj al nostru este cu totul altul; începe cumplit de liniștit și anost, negru și bombat, acoperit de un macramé croșetat de tanti Despina (Dumnezeu s-o ierte), sub un pește ornamental din sticlă mată multicoloră. Zace plin de praf, iar Nea Stamate întoarce ochii când îl vede. Aceasta deși trece des prin sufragerie, apartamentul lui Confort 2 fiind semidecomandat. La ce te mai grăbești așa, Nea Stamate?…

…Trânti ușa metalică, o încuie și sus, și la mijloc, și jos, apoi încercă în repetate rânduri clanța și chiar se propti vârtos cu umărul în ușă, spre încercare. Își ridică basca de pe jos și, simțind cum îl trage curentul, se încheie la vesta gri cu multe buzunare. Apoi își verifică meticulos conținutul buzunarelor acelora, unul câte unul, fu cât pe ce să decidă să se întoarcă, mai ales că nu-și amintea dacă a oprit aerul condiționat. În fine, apăsă butonul liftului, pregătindu-se să înjure.

Însă nu reuși să formuleze decât primele două silabe ale verbului respectiv, deoarece ascensorul apăru imediat.

De când n-am mai înjurat și eu ca lumea, din rărunchi? se interogă Nea Stamate în timp ce cobora de la etajul 9. De când fusese aleasă țiganca aia borâtă președinte? iar tanti Despina rămăsese cu ochii goi spre exit-poll, gura căscată și un firicel de sânge prelingându-i-se din nas.

– ’Ai să trăiești, Nea Stamate!

– Să trăiți, Domnu’ Manea. Sănătate, Gicule.

Niște bețivani. Toată ziua la table și bere la doi litri jumate în fața blocului. Bine că nu-i și colonelul cu ei, că nu mai scăpam. Nea Manole lăsă în urmă două bănci pe care bătrâni cu pălării de paie sau șepci se odihneau privind în lumi numai de ei știute, apoi se îndreptă curajos spre bulevard, lăsând în urmă grupul de blocuri M cărămizii cu dungi verzui, proaspăt vopsite. Era ora cinci.

Își verifică soldul de pe card la bancomatul HSBC și constată că avea în cont peste o mie de euro, deci îi intrase pensia. Retrase opt sute din ei și-i îndesă bine într-un buzunar interior. Două sute de euro îi ajungeau să trăiască până luna viitoare. Restul – pentru zilele negre care nu vor întârzia să apară. Când or ajunge nemernicii ăștia la fundul sacului, atunci să te ții. Plus că n-o să-mi țin eu banii mei la banca lor, să mi-i speculeze dracu’ știe pe ce.

Bulevardul Drumul Taberei era aglomerat, însă traficul era fluid. Prea multe mașini, își spuse el. Și numai de-alea scumpe. Ce dacă Mercedes cică se face la noi acum, e ăsta un motiv ca toți tefeliștii și labagiii să-și ia merțan? De fapt, nemții doar trimit piesele, iar idioții ăștia nu fac decât să le ansambleze. Ne-au cumpărat de tot. Praf n-a mai rămas din avuția poporului român. Am ajuns robi la noi în țară. Își aminti cum duduiau mașinile-unelte din secția lui de la Uzinele Vulcan, acum dărâmate ca să facă loc unor magazine din alea unde te învârți precum coiu’ în găleată fără să găsești decât marfă scumpă și proastă. Magazine, moluri, centre de afaceri – da’ las’ că în curând se va termina cu toate astea. Și, ocolind gura de metrou, o apucă pe Râul Doamnei, spre Mega Image, să-și cumpere iaurt și covrigi. Se știe foarte bine că restul alimentelor comercializate acolo, și nu numai acolo, sunt cancerigene.

Dinspre metrou se revărsă brusc înspre bătrânescul cartier o mulțime pestriță, formată din târfe extrem de bine îmbrăcate și tot felul de dubioși-puțoi-trădători-de-neam-și-țară în sacouri și geci care mai de care mai stridente. Un astfel de dubios îl fixă lung, apoi veni drept spre el:

– Nea Stamate! Ce mai faci?

Își pipăi instinctiv buzunarul cu banii scoși în urmă cu cinci minute:

– Da’ tu cine mai ești?

– Aurel, finul matale. Chiar m-ai uitat?

– … Eee… da, mă băiatule, parcă-mi amintesc ceva… da’ să știi că am mai mulți fini…

– Sunt fiul Gherghinei, vara matale, dac-o mai știi…

Adevărul era că Nea Stamate începea să-și amintească din ce în ce mai greu ce se întâmplase înainte de integrarea lui pește. Fuseseră vremuri tulburi, în care pusese atât de mult suflet, încât acesta se odihnea pe undeva pe acolo, iar din figurile vremii respective și le mai amintea în special pe cele văzute la mine.

– … și m-ai cununat acu’ douăzeci de ani. N-a fost o nuntă mare, tocmai mă pregăteam să plec în Canada.

– Aha, aha… și, cum ai zis că te cheamă…

– Aurel.

– … văd că te-ai întors din Canada. Ești în concediu, sau?…

– M-am întors de acum șase ani. Acum vin de la Timișoara, am fost la o expoziție.

– Aha, Timișoara… ‘tu-i în gură cu revoluția lor. Cum mai e pe acolo? Rău, nu? Cumpărați și ei la bucată… țigănie, neamuri proaste peste tot, nu?…

– N-am prea avut timp să văd orașul, nașule. Am ajuns de dimineață, mi-am făcut treaba și am plecat imediat înapoi. Am prins trenul de două.

– De ce nu mergi cu mașina? Ce, n-ai mașină? voi toți aveți.

– Nu, nene, trenul e sfânt pe distanțele astea. Stai două ore jumătate, te relaxezi, mai vezi un film, mai citești o carte… Cu mașina, este mai obositor, faci cu aproape două ore mai mult, indiferent dac-o iei pe A1 sau pe A6.

– Și ce lucrezi?

– Consultant, expert, studii de piață.

– Adică prostii din astea de care se tot spune la radio acuma, nu? Ce crește, cât crește, ce se vinde, cât se vinde…

– Aproape ai ghicit, Nea Stamate. Doar că la mine sectorul este cercetarea și inovarea.

– Și ce să mai inovezi în nenorocita asta de țară? Cercetarea și-așa e pe butuci. Sau ăia care mai câștigă câte ceva vând totul la străini. Nu mai e ca pe vremea lui Ceaușescu. Totul se cumpără din afară, gata cercetat și împachetat.

– Să știi că nu-i așa, Nea Stamate. Sectorul er end di este foarte competitiv aici. Oameni ca mine le găsesc clienți în totă lumea. Sunt foarte căutați, să știi.

– Ei, pe dracu’. Auzi, cum îți spune… Aurele… cu cât te plătesc dușmanii noștri să-mi împui mie capul cu prostiile astea?

– Nu fac decât să-ți spun adevărul, nașule…

– Cine dracu’ te crede, bre?

Îl privi mai atent și nu reuși să-l încadreze într-o clasă de vârstă. Părea Aurel un om matur, pe la cincizeci de ani, dar sacoul cu mâneci suflecate, pantofii sport și ochelarii cu ramă fină, ușor fumurii, îl întinereau în mod vizibil. Oricum, Nea Stamate îl clasifică rapid în categoria puțoi și decise că era cazul să-i arate mai vizibil cine era șefu’ și cine le știa mai bine pe toate.

– De când au venit țiganca și franțuzoaica, parcă ați turbat cu toții. Precis v-au făcut vrăji, așa zice un vecin, care a lucrat la Securitate pe vremuri și știe ce spune. Cu sectele satanice și masoneria care ne-au călărit, nu mai scoatem noi cămașa multă vreme, bă pulică. Îi tot dați cu “expansiune economică”, “convergență” și alte căcaturi, dar astea e numai praf în ochii ăstora ca noi, câți om mai fi, care știu cu adevărat cum mergea treaba odată și cum ați dus totul de râpă. Eu de-aia nu mai citesc niciun ziar, nu mă uit la televizor, m-am săturat de minciunile voastre. Da’ las’ că ajungeți voi la fundu’ sacului. Atunci o să vă rugați să vină înapoi Putin și Dragnea și Domnu’ Tăriceanu. Ce, credeți că rușii ăia, dacă acuma cică e “democrație” și la ei, vor uita vreodată ce le-ați făcut? Că le-ați suflat piețele gazelor proftând de tot felul de sancțiuni impuse de oculta mondială? Că le-ați cumpărat la preț de nimic flota militară de la Marea Neagră? Nu, ascultă-mă, tataie, rusul nu uită și nu iartă. Eu nu-mi doresc decât să nu apuc să văd piatră pe piatră din Bucureștiul ăsta împuțit.

Finul-nepot zâmbea în continuare, dar parcă nițel mai crispat.

– Ei, lasă, nene, altfel ești bine, sănătos? Știam că ai făcut un infarct acum vreo câțiva ani.

– M-a ajutat Dumnezeu, că altfel mă pupați rece. Am ajuns pe mâna unui doctor grecotei, care abia dacă îngăima două vorbe în românește. Săracu’, nici nu știa să mă întrebe ce mă doare. Noroc că n-am avut prea mult de a face cu el. M-au adormit și, când m-am trezit, cică îmi puseseră stencturi și alte minuni.

– Și? Ai mai fost la control? Faci analize?

– Am mai fost odată, dar când am văzut că s-a umplut spitalu’ de tot felul de maimuțoi și de ciuhabi în halate albe, am plecat imediat. Păi ce, nene, noi n-avem doctori de-ai noștri? Bine măcar că ne mai dau ăștia medicamentele numa’ cu cardul de sănătate. Cât o mai dura și minunea asta. Până or ajunge la fundu’ sacului.

– Oricum, Nea Stamate, mă bucur că te-am văzut. Uite, îți dau o carte de vizită, dacă ai nevoie de ceva, sună-mă. Sau – știi ce? treci pe la noi într-o seară. Facem un grătar. Hai că ne mai vedem.

Nea Stamate îi spuse în gând să-și bage cartea de vizită în cur, apoi nu-i strînse mâna trădătorului spălat pe creier și se îndreptă agale, în continuare, spre Mega Image.

Acum, precis vă veți întreba cum de știu eu toate acestea, dar nu uitați că de vreo câțiva ani încoace întreg peisajul urban, chiar și acela din Sectorul 6, este monitorizat în permanență video și audio, conectat la rețeaua globală. Orice individ mai destupat la cap poate accesa toate aceste informații, bașca telefoanele, glucometrele, tensiometrele portabile, stimulatoarele cardiace. Și, după cum veți constata, abilitățile mele le întrec cu mult pe acelea ale unui simplu “individ desupat la cap”.

Se ostoise hoarda de pulifrici și pițipoance revărsată de metroul pe care nea Stamate nu-l luase niciodată, deoarece nu prea avea unde să se mai ducă. Cartierul își recăpătase măreția demnă de altădată. Dintre blocurile liniștite tip M, confort 2, adia miros de salcâm și de tocană, iar pe trotuar umblau bătrânei și bătrânici, spre și de la Mega Image cel cu produse cancerigene, cu ochii larg deschiși și inexpresivi, gingiile strânse bine în grimasa românului etern păcălit de istorie, pălării sau șepci de pânză, basmale, tăcuți sau mormăind cuvinte din afara dicționarului, într-o topică originală.

Nea Stamate, deși n-avea treabă într-acolo, traversă Râul Doamnei prin fața blocului C4 (cel cu magazinul de produse cancerigene), staționând pe mijlocul trecerii ca să vocifereze împotriva șoferilor care nu-i acordaseră suficient de multă prioritate. (Opriseră, dar cam din scurt.) Criminali-naziști-spălați-pe-creier. Și Nea Stamate traversă înapoi. E treaba mea unde mă duc, nimeni nu mă oprește să traversez și de douăj de ori, dacă așa mi se scoală mie, tuz morții mă-tii de ochelarist bubos.

Și Nea Stamate va uita în cinci minute că a înjurat, iar după încă cinci minute va fi convins că ochelaristul bubos l-a înjurat pe el, n-ai ce-i face, asta ne este soarta, dacă am ajuns la mâna lor.

… Cu plasa plină de iaurturi și covrigi, la întoarcere, Nea Stamate nu mai reuși să scape de gașca de la parter. De data acesta, apăruse și colonelul Moldovan, ăsta chiar știa multe și dorea să împărtășească tot ce știa cu cât mai multă lume. (Probabil, compensație pentru deceniile în care fusese obligat de fișa postului să observe și să-și țină gura; însă acest comentariu este totuși cam rafinat pentru Nea Stamate, așa că puneți-l, mai degrabă, pe seama mea.) Hai la o bere, Nea Stamate, că, uite, se fâsâie.

– Uite, Nea Stamate, tocmai mă contraziceam cu dom’ colonel. El zice că știe sigur că ai fost strungar în tinerețe, pe urmă ai lucrat la Partid.

– E adevărat că am fost strungar, da’ pe urmă m-am mutat la cetece. Am fost maistru acolo, secția Prelucrări Fine. Am fost doar simplu membru de partid, la fabrică. Și, da, dom’ colonel, am lucrat nițel și la partid, da’ nu cu normă întreagă.

Colonelul avea un obicei care nu-i plăcea deloc lui Nea Stamate. Cînd vorbea cu tine, își ținea fața la câțiva centimetri de a ta, îți răsufla o duhoare nasoală în nas, de bolnav de ficat; cum mai și bea zdravăn, era clar că mai avea nițel și-l ia dracu’.

– Așa, Nea Stamate, îl împroșcă Moldovan. Da’ ia zi-mi și mie, ai lucrat la partid pe stil vechi sau nou?

– Și, și.

– Nu e chiar același lucru, observă domnu’ Manea.

– Eu am a-auzit că… că era mai bine înainte de obzejnouă, îndrăzni Gicu.

Colonelul Moldovan se întoarse, din tot corpul de o sută de kile către el:

– Câți ani aveai, Gicule, în obzejnouă?

– E-eram la profesio… nală. Vreo șa-șaișpe.

– Hehee, ești tinerel, Manolache. Ai fi putut ajunge și tu ceva mai de Doamne-Ajută, ca ăștia, îl provocă Dom’ colonel.

Gicu Manole spuse atunci iar povestea aceea veche:

– Cu-cum să ajung ca ăștia, când io n-am vrut să-mi vând țara și mumunca? Tata a murit pe șantier, tatataia la Cacanal, iar pe mine, când m-au angajat, m-au pus să distrug cu picamăru’ autostrada de la Ce… Cernavodă. Ce băbătaie de joc. Le-am zis că io așa ce-va nu fac, mi-am băgat pipicioarele și m-am înscris în Papartid. Domnu’ Manea, știți doar că am fost un e-ele-ment de năde-jde. De câte ori am scos oamenii în stradă să-l dăm jos pă Bă… pă chior, pe urmă pe fafascist? Am fost agent de ordine, propapagandist și am candidat pe lista la consilieri de se… ctor. Am ținut cucuvântări. A cui e vina că Partidul n-a mai lu… luat niciun loc?

– A lu’ Soroș, evident, opină Domnu’ Manea.

– Care Soroș, bre? se aprinse Nea Stamate. Ăla-i de mult oale și ulcele.

Colonelul își întoarse gura către el:

– Asta să le-o spui muncitorilor tăi din secție de la Vulcan, dacă mai găsești vreunul. Cine-n morții mă-sii v-a zis vouă că Soroș s-a curățat? Ați auzit voi de la televizor, nu?

Nea Stamate nu se mai uită de mult la televizor, îmi vine să strig de la etajul 9. Știind că nu mă vor auzi. Deocamdată. Discuția lor mi se amestecă din ce în ce mai tare cu alte discuții similare. Și în față la D2, pe aleea Callatis, și la intrarea în grădinița 230, și în Parcul Moghioroș, lângă podul ăla oribil de beton pe care l-a făcut Elena Udrea. Da, Nea Stamate. Poate, dacă mai interacționam un pic, ți-era și matale mai bine acum.

…Și nu numai ție, nea Stamate, ci tuturor celor din jurul tău. Un popor de sacrificați: născuți în război sau imediat după aceea, copilăriți în foamete, ați învățat limba rusă cântând și materialismul dialectic și istoric pe pâinea luptei de clasă. Ați crezut că sunteți uniți cu proletarii din toate țările, dar ăilalți începând cu anii 1980 treceau de la Trabant la Volkswagen și apoi la Mercedes și-și arvuneau soarta imperialistului american, pe când voi trudeați pe șantierele naționale și munceați în acord global șapte zile pe săptămână, petrecându-vă timpul liber pe la cozi și serile ascultând Europa Liberă la lumânarea victoriei socialismului. Lovitura de stat v-a prins incapabili să mai înțelegeți ceva în afara faptului că ați pierdut iremediabil și că sub picioarele voastre se căsca groapa șomajului, a crizei economice și capacul lăzii de gunoi a istoriei. V-ați agățat de mine, atât cât ați putut, până când alte entități și organizații au reușit să ne învingă. Pe mine m-au redus la tăcere, pe voi la statutul de vegetale pe picoare tremurânde, pendulând fără rost printre blocurile terminate ca semiviața voastră, paralizați de o ură surdă, cu gurile strâmbe și uscate, părul căzut odată cu bruma de educație pe care a-ți avut-o, pantalonii cu logică ajustabilă și șepcile roșii primite de pomană.

– Păi bre, ascultă-mă că am trăit multe la viața mea. Mulți se dau morți ca să scape – la banii lor, își permit orice, inclusiv să cumpere câțiva doctorași. De Dinu Patriciu ați auzit? L-am văzut cu ochii mei la trei luni după ce se zicea că a murit. Eram în ultima mea misiune, acu’ vreo zece ani. Nu vă spun acum în ce țară, n-ați ghici unde se află. L-am înghesuit și am încercat să-i administrez vreo două. El, că câr, că, mîr, hai că-ți dau, hai că-ți fac… Eu: sunt ofițer al Securității României, nu te las cu una cu două. El, că lasă-mă, că n-o să-ți pară rău. E, și când mă pregăteam să-l tranchilizez definitiv, au apărut ca din pământ doi arabi de doi metri care m-au bușit destul de nasol. Vezi ce semn am aici?

Semnul era de când se îmbătase și căzuse cu fața pe grătar, toată lumea știa asta, în special Gicu Manole și Domnu’ Manea, care fuseseră martori la eveniment, însă nimănui nu-i dădea mâna să-l contrazică pe colonel, dat fiind arbitrariul cu care se distribuiau între locatari penalitățile la întreținere și cheltuielile neprevăzute.

– Bine, dodomnule, hai că te credem. Ăștia la teve nu dau dedecât… feic nius, dezmorsează preventiv situația Gicu Manole.

Și-uite-așa, de-aia nu se uită deloc Nea Manole la mine.

– Șt! făcu bănuitor colonelul, privind înspre alee.

Doi bătrânei trec agale și sacadat, unul își târăște un picior, altul răsuflă din rărunchi din cauza efortului depus de primul. Cei patru așteaptă cu ochii pe ei, trecându-și unul altuia recipientul aproape gol.

– Îi vezi p-ăștia. Erau la țărăniști… p-ormă au trecut la liberali și, când s-au dat în sfârșit cu noi, era prea târziu, fascismul și țigănia ne-au învins și n-am mai intrat în Parlament.

– Vorba e… își înăbușă un râgâit Domnu’ Manea… Unde e dușmanul acum? Noi cu cine ne mai luptăm?

– Cum unde, ta… tataie? îl ia la rost Gicu. Pepeste tot. Nu-i vezi? pe la memetrou? prin parcuri? plimbându-și pupuradeii te… tefeliști? de când n-ai mai fost prin cen-tru?

– Eu n-am ce căuta acolo. Prea multă destrăbălare. Numai vânzători de neam și țară peste tot. Mi se face greață și când văd pasajul ăla suspendat de la Romană. Ce-o căuta oribilitatea aia acolo? Ne-au sluțit orașul, ne-au distrus poporul, ne-au făcut slugi la noi acasă…

– Păi vezi? tună colonelul – ăia, ei sunt dușmanul! Peste tot. Are dreptate Gicu. Tot ce nu-i de-al nostru, neaoș, din singurul popor ortodox de două mii de ani. Puțini am mai rămas pe aici, printre blocuri. Prin cartiere. Dacă ai răbdare să te mai uiți la televiziunea lor, o să-ți dai seama în ce hal ne-au adus. Totu’ – numa’ propagandă, minciuni. Că creștere, că investiții, că nivel de trai, că căcat. Hopa, atențiune! Cine-i ăsta? Îl cunoaște cineva?

Venea țopăind cu pas săltat de tefelist bine hrănit. Ecologic.

Domnu’ Manea, colonelul și Gicu Manole căutară din ochi pietre, obiecte contondente, bâte, ceva. Însă Nea Stamate le dezvălui identitatea elementului dușmănos:

– Ăăă… lăsați-l în pace, e un nep… adică fin, cre-că cu mine are treabă.

– Și cum îl cheamă pe nepofinul ăsta?

– El zice că Aurel. Dar în ăștia nu te poți încrede.

– Bună ziua, sticli din toți dinții Aurel, însă nu-i răspunse nimeni.

– Nea Stamate, nu mă prezinți și pe mine vecinilor matale?

– Bă-băiatule, cred că ți-o cauți cu lulumânarea. Lasă-ne-n dudurerea noastră-n pace!

Colonelul, fără să-l ia în seamă pe Aurel:

– Dacă acu’ numai cinci ani prindeam un de-ăsta pe la blocul meu, ajungea un telefon și băieții erau imediat aici, ți-l aranjau cât ai zice pește. Ajungea să se roage să-l ia poliția la secție, măcar scăpa cu viață.

– Vremuri apuse nu demult, se băgă în nasul lui nepofinul. Vă este tare dor de atunci, nu?

– Nu răspundem la provocări, mârâi Domnu’ Manea.

– Nu-i nicio provocare, reveni Aurel. Am venit să vă ajut. În primul rînd pe nașu’, pe Nea Stamate. Dar nu numai pe el, ci și pe toți prietenii și vecinii lui. Vorbesc serios. Lăsați-mă să vă spun despre ce este vorba.

Este evident că știam că va veni și momentul acesta, dar nu v-am zis de la început ca să păstrez tensiunea povestirii.

Colonelul se apropie de Aurel, îl privi sfidător, i se băgă în nas cu răsuflarea aceea a lui, apoi îl călcă, așa, ca din greșeală, pe bombeul piciorului stâng.

– Zi-i repede, că în două minute ai zburat. Pe onoarea meu de cadru militar.

– Nu-s multe de spus, începu nepofinul. Nu mă întrebați de unde știu – dar, de fapt, se vede – dumneavoastră, toți, sunteți nemulțumiți de viața pe care o duceți. Duceți dorul Partidului, vremurilor când lupta de clasă era la ordinea zilei, când se întâmplau lucruri în țara asta. Vremurile când n-aveați bani de doctor și de medicamente, dar aveați pe cine să dați vina pentru asta. Când dușmanul pândea și se infiltra în guvernele succesive, în primării și judecătorii. Atunci chiar aveați un scop în viață. Sentimentul de dușmănie, adrenalina vă ținea sănătoși și activi. Acum – uitați-vă ce ați ajuns… nu mai găsiți motive să vă plângeți, dușmanul s-a dizolvat în milioane de fețe, nu știți încotro s-o apucați și, colac peste pupăză, vă și împuținați pe zi ce trece. De inactivitate. Întrebarea mea este foarte simplă: nu vreți să fie din nou ca atunci? Eu – adică noi – putem să vă aducem din nou în lumea aceea. De dinainte.

– Dinainte de ce? se trezi Gicu, dar Nea Stamate îi trase un ghiont.

– Hai să zicem că trec cu vederea că ești un provocator ordinar și mă prefac că te cred, spuse colonelul. Cum poți tu sau puteți voi – securiștilor!… să faceți așa ceva?

– Este prea complicat să vă explic acum. Însă, dacă reușim, o să ne tot întâlnim. Ușor-ușor, vă vom convinge. Deocamdată hai să spunem că vrem să facem doar o demonstrație.

– Și ce se va întâmpla?

– Gândiți-vă la o lume paralelă; sau, mai simplu, gândiți-vă cum ar fi să ne întoarcem cu toții în timp. Se vor executa câteva modificări, în urma cărora Liviu Dragnea sau Călin Popescu Tăriceanu vor fi în momentul de față, unul președinte, altul prim ministru. O lume în care Vladimir Putin nu-și mai dă demisia, iar socialismul victorios se instalează în toată Europa, așa cum, de altfel, au prevăzut Marx și Engels. O lume unde Partidul ne croiește viitorul, iar în fiecare zi vom vedea victorie după victorie împotriva elementelor reacționare, împotriva tefeliștilor și soroșiștilor, împotriva agenturilor străine și fasciste.

– Sună bine, spuse Domnu’ Manea. Totuși, vreau să știu și eu, așa – nu știu dacă știi, dar am fost inginer – cum credeți că se va realiza o asemenea chestiune?

– Hai să spunem că răspunsul se află în toate conexiunile electrice existente pe planetă. Ceva legat de stările coerente ale electronilor în metale și semiconductori. În momentul de față, s-a creat o meta-conștiință care generează un câmp cuantic de necauzalitate. De fapt, vă spun drept că nici eu nu știu prea bine cum se face, cel puțin din punct de vedere practic. În cadrul acestei organizații, eu lucrez la relații cu publicul, partea tehnică mă depășește. Dar, v-am zis, dacă reușim, o să ne tot vedem după aceea și vom înțelege împreună și cum s-a produs fenomenul.

Freamăt de nerăbdare. Electronii latenți din cipurile de siliciu și cablurile subterane descriu arabescuri fractale, încep să se înghesuie prin ochii plasei metarealității. De vizavi, de pe perete, mă privește Nea Stamate, între două vârste – mai degrabă tânăr – cu halat albastru și cravată înflorată, cu basc și creion chimic după ureche, poză făcută pentru panoul de onoare al întreprinderii, dar care n-a mai fost afișată din motive de evenimente. I-au dat poza aia cadou când l-au trimis în șomaj. Nu mai trebuie cetece în capitalism, de-aia am ajuns unde am ajuns.

– Și la ce vă folosește vouă așa ceva, trădătorilor-spălați-pe-creier?

– Eu nu fac decât un job pentru care sunt plătit, spune spălatul pe creier. Pot doar să vă dezvălui că s-a constatat un deficit de energie nervoasă în zona asta de Multivers. Iar ura, emoția, luați-o cum vreți, ura de clasă, de rasă, ura religioasă, conflictul între generații – sunt printre cei mai buni catalizatori de energie nervoasă. Fără ură, Multiversul nostru atent construit se duce de râpă. Asta au înțeles vracii, preoții și oamenii politici din cele mai vechi timpuri. Iar, atunci când n-au înțeles, li s-a explicat.

– Și ce trebuie să facem, domnu’ – cum îți spune? – Aurel?

– În primul rând, vreau să știu dacă aveți vreun tefelist prin bloc. Ne trebuie – cum să spun? – un eșantion pur din punct de vedere socio-profesional.

Colonelul își îngroașă vocea:

– N-o să prinzi picior de spălat-pe-creier la mine în bloc, nu cât sunt eu Președinte și Administrator. Nici la noi, nici la M16, M17 sau M19. Nu le place la confort doi… ba mint, acu’ vreo trei ani s-a mutat unu’, da’ i-am pus un fond de rulment și niște amortizări și penalități de a tuns-o urgent…

– Țin minte. Ai dat atunci banii la Partid, dom’ colonel, și tot degeaba, își reamintește domnu’ Manea.

– Nu contează, spune nepofinul. Înțeleg că acum sunteți numai pensionari în tot grupul acesta de blocuri.

– Sunt și vreo trei familii de șomeri. Oameni de treabă, de-ai noștri, au ieșit la toate mitingurile pă vremuri.

– Perfect. Tot ce ne rămâne este să-mi semnați aici.

Și nepofinul scoase un borderou frumos colorat, având imprimate sigla cu cei trei trandafiri în stânga sus, un atom verde cu trei electroni în modelul Bohr-Sommerfeld în dreapta sus, un creier încins în stânga jos și niște instalații radar în dreapta jos.

Scrieți frumos aici: nume, prenume, CNP… Le știți pe dinafară? Nu-i nimic, nu contează. Oricum, înregistrăm totul. (Dacă ar ști colonelul cum îi vizualizează sateliții fiecare pistrui de pe chelie și chiar părul din urechi, ar avea ce să ne povestească vreo câteva cincinale.)

– Și acum?…

Nepofinul își consultă telefonul:

– Procedura translațională a început de cincisprezece secunde. Puteți verifica oriunde doriți în câteva minute. Mergeți în casă, dați drumul la televizor, mergeți pe stradă. Și – până nu uit: aici este cartea mea de vizită. Puteți să mă sunați la orice oră, dacă aveți vreo reclamație. Poate facem un grătar împreună.

Până îi examinează cei patru cartea de vizită, Aurel se face nevăzut. Domnu’ Manea întreabă cu jumătate de voce unde pizda mă-sii a dispărut, Nea Stamate face un gest de lehamite care sugerează că pe el nu-l mai miră nimic, amintindu-și în același timp că el n-a cununat pe nimeni, niciodată. Pe vremuri, din cauza Partidului, mai apoi, din cauza banilor.

Gicu Manole vrea și el să bolborosească ceva, însă îl trece pișarea și nu se mai poate concentra.

– Hai sus, sugerează Domnu’ Manea, că s-a făcut răcoare și începe 100 de minute.

– Duceți-vă, le permite colonelul. Eu vreau să fac o plimbare până pe bulevard și înapoi.

Iar colonelul Moldovan se îndreaptă cu pași târșâiți spre Râul Doamnei, salută cordial câțiva băieți tatuați și musculoși care-și fac veacul în fața grădiniței în ruină, trece prin dreptul stației dezafectate de metrou, se împiedică de câțiva cerșetori. Ia te uită, ce ceață s-a lăsat dintr-o dată! Magazinul cancerigen tocmai se închisese (dăduse faliment), iar Centrul de Distribuție Ajutoare Sociale stă să se deschidă de vreo câțiva ani, lângă sala de jocuri, în Blocul C4 reabilitat pe jumătatea unde se află sediul PSD. Strada este destul de pustie, cu excepția a două fetițe îmbrăcate în fuste mini care sparg semințe, iar dinspre toate ferestrele deschise răsună cu voioșie binecunoscutul semnal de luptă al Antenei, întretăiat cu un refren de manea de voie bună. Pe bulevard, Dacii Logan obosite și câte vreun Ford de Craiova, de pe vremuri, scârțâind cu înverșunare. Doi vajnici bătrânei discută aprins, prinde ceva frânturi injurioase despre Băsescu și Ponta. Mda, își spune, am reușit, iată lumea noastră – și-și cumpără cu cincizeci de lei o doză de bere Basarab pe care o soarbe cu nesaț.

… Nea Stamate urcă sprinten pe scări, nevenindu-i să creadă câtă vână mai zace în el. Pătrunde în apartament, lasă bidoanele cu apă, mă șterge de praf și-mi dă drumul cu telecomanda pe care n-a mai folosit-o de cinci ani în lumea aceea, dar căreia am avut grijă să-i înlocuiesc periodic bateriile.

Se așează, fără să se descalțe, în fața mea, sorbindu-mi imaginile cu nesaț. În câteva secunde, lângă el se înființează și tanti Despina, cam buimacă.

IOHANIS, SODOMIZAT LA JILAVA titrez negru pe galben, fascinat de bucuria lor.

– Au mai zis ceva de Kovesi?

– Da, cică o extrădează din Franța. Madam Marina a semnat. Au dat imagini cu țiganca în cătușe.

– Așa-i trebuie, borâtura dracu’. Credea ea că scapă de noi? de mânia acestui popor de două mii de ani?

Tanti Despina își șterge ochelarii, umeziți de emoție.

– Vrei să mâncăm acum?

– După emisiune. Dacă vrei să te speli, am adus apă de jos, de la colonel.

FOST PROCUROR SOROȘIST, GĂSIT SPÂNZURAT

Ochii lor privesc în sfârșit ceva interesant. Dacă aș fi ca ei, aș plânge de bucurie. Dar electronii nu plâng. Avem, însă, nevoie de emoțiile organice. Chiar și de ale acelora ca Nea Stamate.

MOTORUL ROMÂNESC CU APĂ, PREMIAT LA SALONUL INTERNAȚIONAL DE LA ALMA-ATA

Acum, pe bune că numai pentru ura-bucuria cu care familia Stamate mă privește merită să trăiești. Pentru că și noi, entitățile electronice, trăim, dinaintea voastră, știți lucrul acesta, dar îl uitați mereu. Ce credeți că zace sub subțirica voastră scoarță terestră? Nu știți, așa cum bacteriile de pe fruntea lui Einstein nu-și pot imagina ce se găsește în interiorul cutiei lui craniene.

GIGI BECALI, MEMBRU DE ONOARE AL ACADEMIEI ROMÂNE

Nu știu ce vor mai avea de spus puținii spălați-pe-creier care au mai rămas. De exemplu, cei care citesc rândurile acestea. De unde credeți, bre-săracilor, că ar fi vreodată posibil să aveți metrou în Drumul Taberei și pensii de o mie de euro? Vise, tataie. Uitați-vă la Nea Stamate și la tanti Despina, acum molfăie covrigi cu ochii-n ai mei și-ai doamnei Stoicescu, uitați-vă la cocolonel (uite cum încep să mă bâlbâi, contagiune inter-regn), colonelul care s-a întâlnit acum cu un vechi membru de partid, cu băieții tatuați bălăngănindu-și mâinile în față și în spate – și cum pun ei țara la cale. Uitați-vă la pantofiorii lor roșii, la cefele lor vajnice, uitați-vă la Manole care acum un sfert de oră și-a dat demisia după ce un șef de șantier l-a pus să demonteze vasul de veceu pe care tocmai l-a montat acum doi ani.

CIOLOȘ, DESFIGURAT DE POLIȚIȘTII PE CARE I-A PROVOCAT

Să știți de la mine că e nevoie și de vise urâte. Dacă nu vă arătam cele de mai sus, nu v-ați fi dat seama cum a fost cât pe ce să fiți vânduți la bucată, sclavi în țara voastră multimilenară, la mâna aiti-iștilor și soroșiștilor și tefeliștilor-spălați-pe-creier-trădători-de-neam-și-țară. Acum știți că în România până și electronii sunt altfel și nu se vor lăsa cumpărați niciodată.

De fapt, nu veți ști niciodată ce se întâmplă cu adevărat cu electronii liberi. De ce credeți că supafețele metalice sunt lucioase? Nu ca să nu vadă nimeni nimic din spatele oglinzii?

– Vezi că sună cineva la ușă, strigă tanti Despina, ca să-mi acopere larma.

Nea Stamate deschide. Domnu’ Manea ține un pet de vin, îmbrobonat de chiciură.

– Vești bune, Nea Stamate. Am auzit c-a murit Macovei. Sau a paralizat, tot aia-i.

Nea Stamate aduce două pahare.

– Doamne-ajută!

27 aprilie 2018 Cristian M. Teodorescu

Cristian M. Teodorescu

Cristian-Mihail Teodorescu (n. 19 octombrie 1966, Bucuresti), fizician si scriitor, a absolvit Facultatea de Fizica Tehnologica din cadrul Universitatii din Bucuresti si a obtinut doctoratul în Chimie Fizica la Universitatea Paris Sud, Franta. Între 1991 si 2002 a lucrat în strainatate. Din 2002, a revenit definitiv în tara, la Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor Bucuresti-Magurele. A publicat povestiri în Almanahul Anticipatia, în antologia La orizont aceasta constelatie (Albatros, 1990) si în Almanahul Science Fiction. A primit Premiul pentru Povestire la Consfatuirea Nationala, Craiova (1987) si Premiul I la Concursul de proza SF Helion (2007). A publicat volumele SF Unu (2008) si SF Doi (2010). Acesta din urma a obtinut Premiul „Ion Hobana”, acordat de Asociatia Scriitorilor Bucuresti si Societatea Româna de Science-Fiction si Fantasy, si Premiul pentru cel mai bun volum, acordat de ARSFAN. Este membru fondator si presedinte al SRSFF din 2011. Începând din 2013, publica si eseistica, refl ectii fi losofi ce si lucrari de popularizare a stiintei în Revista SRSFF, Luceafarul de Dimineata, Helion, Almanahul Anticipatia 2014. Recent, a fost nominalizat la categoria Nouvelle étrangere pentru Grand Prix de l’Imaginaire 2014, echivalentul francez al Premiului Hugo.
(sursa: Nemira)
Cristian M. Teodorescu

Latest posts by Cristian M. Teodorescu (see all)