Fragmente din romanul în versuri cu același titlu în curs de apariție la editura Tracus Arte
Într-un septembrie senin
s-au fost pornit un vânt hain
cum nu fusese pe Pământ:
un vuiet se-nălţase-n zare,
din arcul munţilor curgând nori negri în căuşul văii
peste cătunul Börn în care o mamă se stingea născând.
Furtuna se-ntrecea cu gluma şi satu-ntreg îl da de-a dura:
căpiţi de fân, garduri, olane şi feluri de-alte lucruri, iată,
se răsuceau ca niciodată prin aer de-al stihiei sârg.
Veac optsprezece da în pârg,
dar nu credeai că va veni
din nou, din cer de tuci, lumină. Fusese cald şi zi senină!
Dar plânsul pruncului slei, parcă,
a vremuirii silă,
şi vântul rău se potoli.
Aşa se-ntâmplă când şi când – minune zici că e. Prelatul,
bărbat voinic şi dârz, ieşise-n prag s-apere satul
cu crucea-n mână şi rugând pe Domnul oamenii s-ajute.
Dădu ţărâna s-o sărute, dar auzi pruncul plângând
şi vântul, ca oprit cu mâna, stingându-se-ntr-o răsuflare,
lăsând şi garduri, şi olane şi ce mai luase-n sus bătând!
„E semn ceresc”, şopti Prelatul spre poartă-n paşi iuţiţi mergând.
***
Apusul cobora-nserarea. La Hans acas’, la capul moartei,
bunul Prelat se-nchina soartei: „Dormi liniştită, Inghebord.
Nu suntem duşi, nici pruncul mort.
Vrednic flăcău tu ai născut. Ştim toţi ce trebuie făcut.
De Hans n-ai grijă, că nu-i tont.
Dormi liniştită, Inghebord.”
Când Hans, venit de la pădure cu carul greu de lemne plin
îşi văzu soaţa, vru să urle,
dar strânse-n pumn durerea toată şi urletul ieşi suspin.
Prelatul îl privi adânc: „Ce-ai fi făcut? Ai fi putut alege
între prunc şi mamă?! Domnul ţi-a luat asta din seamă!
Nu ştim nimic din legea Lui!
Ai pruncul, Hans! Nu gândi şui! De tine-atârnă cum va fi!”
Dar Hans ţinea de-a soaţei poală
cu ochii în fereastra goală.
Un ţipăt scoase pruncul său şi-un ochi de geam plesni.
***
Ce-i vremea? Zilele s-au scurs şi pruncul Wolfgang, micul Wolf
cu părul blond ca borangicul, crescu isteţ şi sprintenel,
şi băgăcios în toate cele, şi Hans era mândru de el.
Dar gândul strâmb nu se da dus:
din când în când, la sărbători,
durerea veche-i umbrea firea
şi-n luciu de fereşti căta
să-şi vadă iar venind iubirea
din noapte-n casă răsărind. La unii boală-i despărţirea:
Hans vedea roşu doar gândind că pruncul său, nevinovatul,
furase duhul de la mamă. Doar glasul ei oprea păcatul
să treacă de a minţii vamă în faptă crudă izbucnind,
doar glasul ei: cinci ani s-au scurs, dar Hans parcă şi-acum l-aude
prin ceaţa sângelui în clocot ce-n tâmple bubuie zvâcnind.
Cuţitul cade pe podele în clinchet de metal sărind,
copilul se trezşte, râde şi îl imită: „Ting-di-ding!”, apoi:
„De nu-l strângi, tată,-n mână, Pământul face «haţ!» şi-l fură
cum Newton bine a probat!” „N-nu, zău?” „Aşa spune Prelatul!”,
şi ea: „ۥl-auzi? Va fi-nvăţat!
Revino-ţi, Hans!,
nu e copilul de a mea moarte vinovat!
Ia-l, Hans, în braţe când i-e frig şi ia-l în braţe când i-e teamă.
Învaţă-l cugetul curat, să ştie-a da şi-a cere seamă,
învaţă-l să fie bărbat.”
Hans îl iubea luptând c-un demon ce nu se da nicicum plecat.
***
Târziu veni şi primăvara. Prelatul slujbele-şi ţinea
de multe ori sub ceru-albastru: „Priviţi-l! E menirea sa
de Domnul să ne-aducă-aminte!”
Pătruns de aşa vorbe sfinte,
orice sătean
dreptate-i da.
Părea născut a doua oară Hans, şi-n cuget împăcat.
„Băiete, Domnul te-are drag!”, zicea Prelatul c-un suspin,
„De n-ar fi fost băţos feciorul…” şi Hans zâmbea spunând: „Amin!”
S-a înţeles c-au fost vedenii mai toate ce trăise atunci
când micul Wolf, copil bezmetic,
picase-n iaz la săniuş.
Atent, Prelatul întrebase
pe toţi cei ce de faţă-au fost
şi-a desluşit ce se-ntâmplase:
că Wolfgang, fire zvăpăiată, cu sania bătută-n fier,
dăduse-n copca astupată de nea şi de al nopţii ger
surpând-o şi scăpând sub gheaţă.
Că Hans, orbit de-a spaimei ceaţă, sărind în ea,
făcuse valul care-mpinsese afar’ ştrengarul
ce-n păru-i mâna şi-a-ncleştat.
„Nici când v-au scos nu te-a lăsat! Din mâna-i pleata să-ţi sloboadă
n-au izbutit, cu truda toată, aşa că au tăiat şuviţa
şi-n glumă-au împletit-o-n coadă!”
Acasă,-n ceas de tihnă, când
punea atent acea codiţă
lângă a dragei lui cosiţă,
Hans trăia-n umbra unui gând:
precum a fost durat Pământul
şi s-a dat omului fiinţă,
minuni se-ntâmplă, când şi când.
***
„Minuni? Ce prost! Asta-i ştiinţă!”, se zburlea micul Wolf ades.
Acum, pe masă, foi ciudate lui Hans a le citi-i dau ghes:
topuri de foi îngălbenite, cu scheme şi slove-ncâlcite,
parcă desprinse dintr-un tom de mână scris, jurnalul
unui savant proscris: „…şi-am zis: nimic se naşte din nimic.
Aceasta este axioma visului pus la-nfăptuit.
Scopul e pur ştiinţificesc – nu am nimic de dobândit. Mai mult:
atunci când fenomenul Mişcarea-n loc va fi sucit,
uita-voi tot, şi recitind,
voi crede nesmintit c-aice
nu-i scrisă alta decât gluma
unui bătrân beţiv şoltic.”
Zgomote-afară. Hans ascúltă…
…se-apúcă iarăşi de citit:
„Materia există-n veci – o vezi, o iei la pipăit.
Chiar gândul, bun sau hulitor, te-atinge ori mângâietor,
ori ca de-o piatră eşti lovit fie că-i scris şi îl citeşti,
fie că îl auzi rostit.” „Asta aşa-i”, îşi zice Hans,
şi îşi contínuă lectura: „Materia se mişcă-ntruna şi, cum a zis Aristotel,
Timpul e numărul Mişcării: e numărul de val,
nu valul ce ritmic bate-n stânca mării.
Un ritm având, uşor măsori
Timpul unei Mişcări
cu el.
Cum va fi fost întâia oară vasta Materie mişcată?
Nu ştim. E mai uşor să spunem:
de Dumnezeu Mişcarea-i dată.
Una de alta, laolaltă, toate mişcările-s legate,
iar Dumnezeu e Legătura, e Legea care le adună
într-un Întreg pe câte toate.”
Hans mai citi-n jurnal: „E clar
că, la soroace anume,
planetele şi sorii-ajung într-o configuraţiune
focalizând a lor Putere pe o direcţie curbând în buclă al Mişcării curg,
al Timpului pe care-l cere; şi, cum ai strânge un resort,
îi schimbă mersul înapoi. Dar astrele se tot învârt…”
Un zgomot. Hans ciuli urechea. „…şi uite-aşa «resortul» scapă,
Mişcarea sare o etapă – un interval de Timp – să-ncapă
iar în făgaşul ei ştiut.
Ca o eclipsă, fenomenul poate fi bine prevăzut
când pui într-o egalitate a sa-ntocmire naturală:
cu F dacă notezi focarul, cu A conjuncţia astrală, cu U…”
…de-aici formula-i ştearsă! E incompletă!, chioară!, goală!
Paşi mărunţei: trop-trop, trop-trop. Hans pune foaia-n al ei top,
stă şi ascultă: trop, trop-trop… Sus, lângă oglinda mică,
o cutiuţă-n care aşteaptă două codiţe împletite din al ei păr şi-al lui,
trop-trop… Iară pe cutiuţă, briciul… Paşi… „Îl auzi? Va fi-nvăţat!
Revino-ţi, Hans!, nu e copilul de a mea moarte vinovat!”
Wolf este, iată-l, a intrat
şi strânge foile în teancuri: „Le duc degrabă la Prelat
să nu vadă că nu-s în rafturi. Te iubesc, tată! Ai mâncat?”
Hans dă din cap, zâmbeşte, spune: „Da, vezi în oală… Ţi-am lăsat…”
„Babac nerod! Bea tu fiertură! Astăzi nimic n-ai câştigat!
Te du-n pădure, taie lemne şi-apoi le vinde lui Marát!”
Hans mic se face: nu e bine.
Ca tată, trage-al casei jug,
dar nu destul – chiar şi Wolf ştie!
Wolf e deştept, citeşte mult: calcule vechi, astrologie…
Vrea să-nţeleagă cum se face că astrele torc Timp rotund…
şi-n nopţi de veghe îl aude: „Nu!, n-am furat al mamei duh!”
Sunt ani de când n-a mai văzut-o, ani grei… „Nu este-adevărat!”
El, ea… Doamne!, copilul ăsta cum de-aşa tare s-a schimbat?!
(Doare şi-acum – ce tare doare!) „Copil”! Opt ani jumate are,
dar ce cuprins la minte este! Cum de crescut-a făr’ de veste?
Ai zice că-i de-nsurătoare! Cel puf… mustaţă blondă pare!
Prelatul zis-a: pentru Wolf durata clipei altcum trece.
Oh, Inghebord… (Ce tare doare…)
Cine-o topi sloiul cel rece?
El, ea…
…şi Wolf: ce spune oare? „Nici pe călugări nu îi vezi
făcând aşa fierturi barbare! N-ai să mă prinzi
de-astea mâncând!”
Hans dă să-l mângâie (ce doare!),
copilul iute se fereşte
şi fuge în stradă râzând.
…iar zilele-au zburat pe rând. Curând şi luna mai veni.
***
Agale-n pas de cal călcând în zori de zi în Bőrn sosi
în manta-i lungă-nfăşurat şi chipu-n umbra pălăriei
cu borul larg, decolorat, străinul uscăţiv şi ۥnalt.
Trecu aşa pe strada dreaptă, de case mândre străjuită,
şi întâlnind săteni pe stradă („Hm… cam tăcuţi, sătenii…”)
bineţe dete cuviincios. Şi tot aşa mergând frumos
trecu pe lâng-un loc viran ce-avea în mijloc turn zidit („…cam şui…”)
purtând un ceas în vârf. Ding-dong! bătu ceasul din turnul strâmb.
„Ding-dong” încuviinţă străinul cu mâna calul domolind.
La hanul lui Marát sosind intră pe porţi în curtea largă.
Argaţii s-au oprit din treabă când l-au văzut. Cu grai plăcut,
cam înăsprit de-o altă limbă, zi bună le dori străinul.
Descălecă fără de grabă săltând din şa un sac şi-o flintă
şi-şi dete calul să-l mai dreagă băieţii cu-apă şi cu fân.
„Are-o potcoav-un pic cam bleagă”, zise spre el Johan cel spân.
„Schimbă-le toate”, şi străinu-i zvârli să prindă-un ban lucios.
În prag hangiul, curios, o luă de-a dreptul: „Mare-i graba?”
„Să beau şi să îmbuc ceva, şi-un pui de somn, că nu-i degeaba!”
Hangiul şterse mâini pe burtă şi-l măsură cu-n ochi ţintit:
„Celor aleşi le facem loc, domnia ta. Fii bun venit!
Iar de ai bani şi suflet mare pe cât arăţi de obosit…”
Străinul râse-ncet
şi spuse la rându-i
„Bun găsit.”
În han intră şi-şi trase-un scaun la-ntâia masă ce zări
lăsând să-i lunece povara pe duşumea şi, cu-ndrăzneală,
în jur privirea şi-o roti:
„Zi bună, oameni buni, zi bună! Ce-i nou de vă uitaţi aşa?”
Mesenii-n barbă mormăiră şi fiecare-n mintea sa,
pătruns de ochii ca pelinul, fior simţi la aste vorbe
cum doar Prelatul mai stârnea
celor ce se-ntreceau cu vinul
când le-amintea de cele sfinte…
…şi chiar atunci bunul Părinte
cu doi tineri de-oraş intra
ducându-şi vorba înainte:
„Doctorul Faust pretindea că e dibaci doar prin ştiinţă.
Legat cu diavolul era? N-ai cum şti! Ştie careva?”
se-ntoarse el spre cei de faţă
zâmbind: „Nici vorbă! Pace vouă!
Dar ce văd? Un străin în Bőrn?
De unde vii, bunule domn?”
„Din Ingolstadt, şi-s rupt în două
de sete, foame şi de somn. Mă pun la cale
şi iar plec aiurea să îmi cat norocul.”
Prelatul palmele-şi lipi: „Veni la povestit sorocul!
Pe-aici drumeţii trec mai rar. Iertare de-ndrăzneală, dar:
ne-ngădui şi pe noi, aceştia, cu dumneata? Liber e locul?”
„Cum nu?! Poftim, sfinţia ta, şi tinerii-ţi însoţitori!
De Faust era vorba oare? Numele ăsta dă fiori!”
Prelatul zise a mirare:
„C-un aşa «tun» la subţiori
nu pari domnia ta s-aibi teamă.
Ori tocmai de-aia porţi o armă?”
„De curajoşi e plin pământul din cimitir! Dar eu sunt viu
taman pentru că mor de spaimă, nopţi după nopţi, s-apuc iar zori:
vânez vampiri, sfinte părinte, am plumbi de-argint în astă «doamnă».”
„Dar nu îţi este mai uşor
să-i puşti doar cu arginţi de aur?”
puse Prelatul întrebare şi stârni hazul tuturor.
Străinu-atunci zâmbi a jale: „Din plin eu merit ăst răspăr:
m-am dus cu gluma cam la vale. M-ai prins,
m-ai prins într-adevăr.”
Prelatul îi întoarse vorba: „Cine a prins pe cine oare?”
Străinul râse-n hohot: „Zău, citit şi hâtru eşti, preasfinte!
Vorbeai de Faust mai ۥnainte.” „Aşa-i. Spune, ce ştii de el?”
„Ce ştiu mai toţi! Însă eu cred că Diavolul i-a dat puteri:
să fii iar tânăr, să nu pieri? Nu e lucru curat, îţi zic.
Un elixir din rădăcini la o conjuncţie astrală…?”
„N-ar lăsa Domnu’ aşa scorneală în cap de om, fie şi-un pic!”,
rosti Prelatul cu-ndoială, „însă ştiinţa-i sfânt amvon
ce ne aseamănă cu Domnul. Găsise, poate,-un leac, ceva…?”
Străinul îi ţinu isonul: „Prin Ingolstadt se tot zvonea
că ticluise o formulă cu care morţii-i învia.” Şi, întorcându-se spre cuhnie:
„Hei! Bere aveţi pe-aici cumva? Că de-nsetat, mă sting de foame!”
În dangăt vesel de castroane
din cuhnie se auzi
glas de femeie: „Uite-acuma!”,
şi-ndată Hana se ivi
grăbind c-o tavă grea de bere în halbe şi cu lipii calde
sete şi foame-a potoli.
Pe după scaune şi mese, tiptil, cu păr ca borangicul, un puşti pe uşă o tuli.
***
Hans privea-n lungul uliţii. Era senin şi dimineaţă. Ceasul din turn se auzi
bătînd – ding-dong, un pic mai tare – de nouă. „Da, limpede zi.”
Dinspre Marát în goana mare micul Wolf, gâfâind, sosi.
„Ce stai şi-aştepţi?! Hai, intră-n casă!”, îl luă Wolf pe Hans la zor.
Din munte, străveziu, o ceaţă se-nfiripa spre văi, aţoasă,
şi Hans vedea în ea, părelnic, sclipiri de curcubeu în zbor.
„Vii azi?”, strigă iar Wolf, „Cu tine să ţin sfat eu poftesc – acuۥ!”
Hans dete-a râde şi se-ntoarse ceva să-i zică; nu putu,
fără de gând urmându-şi fiul. În paşi greoi pragul trecu.
Odaia îi primi tăcută. Wolf îl sili să ia un loc şi astfel glăsui: „Tătucă,
în lumea asta-i un soroc al fiecărui lucru-anume, şi orice lucru are-un rost.”
Hans îl privea, părând c-ascultă.
„Copil oi fi, dar nu şi prost. Precum ştii, tată, îmi eşti drag,
deşi doar drag eu nu ţi-am fost.”
Erau sclipiri departe-n munte? Ce rost mai e când nu e rost?
Vorba lui Wolf sună sub frunte ca din adânc seacă fântână:
„Când m-ai făcut, n-ai întrebat de vreau a vieţii grea ţărână,
dar m-ai urât, spunând că viaţa-mi furată-i de la mama mea.”
Din pâclă roşie şi grea Wolf îl ţintea cu-arătătorul:
„Din astă pricină în minte îţi bântuie mereu omorul
şi ai tot vrut să mor cumva.
Acum te-ntreb: de ţi-o-ntorn vie,
mă vei iubi, dar, şi pe mine
la fel cum o iubeşti pe ea? ”
La chip întunecat ca tuciul, cu ochi holbaţi,
Hans gâfâia. Lângă oglinda mică, briciul.
Şi Wolf urmă:
„Nu întreba. Pot să o fac, atâta-ţi spun. Când? Mâine-n zori.
Unde şi cum? Iarăşi îţi zic: nu întreba! Ce preţ?
E preţul uite-aici: ăst pact cu mine vei semna.”
Hans, ameţit, se clătina. Copilul ăsta nu-i curat, îşi zise, şi apoi grăi:
„Dator îţi sunt cu viaţa mea, dar nu mă mai batjocori!
Cum s-o învii pe mama ta?! Ce drac în tine a intrat?!”
„Nu-i drac mai mare ca ştiinţa!, de nas te duce unde vrea!
Citeşte pactul, nu-ntreba! Citeşte
şi apoi semnează!”
Nu eşti întreg…
„Dă-mi să-l citesc”,
şi Hans citi precum urmează:
„Eu, Hans Schulmeister, mă-nvoiesc: din clipa-n care-mi va da El, vie,
moarta mea soţie, voi fi rob Lui, îndeplinind tot ce-mi va cere El să fie.
Aşa voi face, nu altfel. Un singur stăpân am: pe El!”
Trezit ca dintr-o ameţeală, Hans revăzu în minte, clar,
zile şi nopţi de îndoială, de rugi fierbinţi
s-o vadă iar…
…s-o vadă iar pe draga lui?
Nu putea fi adevărat.
Adevărat e briciul, doar.
„Pot să-ţi aduc pe mama-n dar!”, spuse iar Wolf, „Avem noroc.
La han a tras un dobitoc… şi nu stă pe-un scaun prea tare.
Formula-ntreagă el o are.”
Doare şi-acum – ce tare doare… Formula care s-o învie
pe draga lui. Pe Inghebord. Mâine…
De ce n-o-nvie acum?
Fără cuvânt, semnă. Ca-n tobă, sângele-n cap bătea: bum-bum…
……………………………………………………………………………….
Căldura zilei se prăsea.
„Ajuns-am, dar!”, zise Prelatul
pe când porticul arăta. „Şezi blând, John, o să iau eu sacul!”
„Dator mă faci, părinte bun…”
„Am băut, la culcare acum! Liberi, băieţi! Vorbim şi mâine!”
Cu sacul plin de cărţi sub braţ de parcă ar fi fost o pâine,
Prelatul o luă-nainte. John îl urmă cu flinta-n mână
privind în jur cu luare-aminte: porticul da într-o cărare
ce străbătea-n drum curb o curte…
…mare, Doamne, cât o piaţă dintr-un orăşel de frunte.
Curtea era acoperită cu iarbă îngrijită, deasă.
„Loc larg, sfinţia ta!”
„Aşa e. Mai dau la poporeni o masă… Pământu-i rău,
doar iarba prinde.” O iarbă numai bună, grasă,
rai pentru păsăret şi vite.
Spre dreapta şi spre înainte mărgineau curtea acareturi multe,
frumos aliniate, iară în stânga,-n miazănoapte, mândru conac
se înălţa: o casă fără de pereche, lungă şi naltă,-n două caturi.
Spre ea cărarea îi ducea.
***
…o casă boierească veche: pereţi drepţi, tapiserie fină, mobilă scumpă
în tot locul… Din rame-alese-n lucrătură priveau cu autoritate
portrete de domni şi de doamne… Un candelabru complicat…
De undeva, mai sus c-un cat, se auzea zvon de vioară.
„N-am măturat de astă vară!” glumi Prelatul încruntat,
apoi recunoscu: „…de fapt, cam de vreo săptămână… doară…”
Prevenitor zise şi John: „Dacă de seamă n-ai băgat,
să ştii că de vreo săptămână
nici eu nu m-am mai… «măturat». Ai un butoi?”
„Pofteşti o baie? Stai, numai, locului un pic!
Ba nu! Hai mai întâi cu mine, ceva să-ţi arăt şi să-ţi zic!”
John îl urmă din nou agale fără să-ntrebe nimic.
„Nu crede că te-alerg de-a rara: mergem să-mi vezi biblioteca!”
Pas după pas, urcară scara. În faţa lor, o uşă grea. „Aicea e.”
Uşa împinse. Da, minune era. Prelatul nu prea se zgârcise.
Pe toţi pereţii – numai cărţi: mai mari, mai mici, subţiri sau groase.
În mijloc, pe-un birou baroc, cele de scris trebuincioase…
iar lîngă ele găseau loc riglă de calcul, microscop…
Alături – largă canapea,
un glob terestru mare,
hărţi…
Fereastra, neobişnuit de lată şi ۥnaltă, da din plin lumină,
până târziu să stai la sfat! Iar în întreaga încăpere
este atâta de curat…!
Nici fir de praf nu vezi pe raft,
globul terestru-a proaspăt luce…
Totu-i cum trebuie să fie. Şi sigur, este măturat.
Lângă fereastra ceea mare, pe un fotoliu aşezat,
un tânăr blond e cufundat în lectură… dar tresare,
se ridică imediat şi îi salútă pe cei doi cu graţioasă plecăciune.
Parcă surprins, Prelatul spune: „Poftesc, John, a ţi-l prezenta…
pe-acest minunat… copil-minune.”
(Prelatu-a transpirat cumva?)
Acum John Schultz e cel surprins: „copilul” pare mai degrabă
un mic adolescent distins… asta-i: ceva mai mărunţel,
însă tuleiele-i sunt clare! Or, de-i mai tânăr decât pare…
„Îl cheamă Wolfgang Schulmeister.
La opt ani şi opt luni, cât are,
este un mic savant!”
„Ce rar! Prea onorat să te cunosc, tinere cărturar.
Eu sunt John Schultz, vând cărţi de preţ
şi-s încântat să văd că-ţi place Bergerac.”
Wolfgang se apără semeţ ca un curtean cu mâţa-n sac:
„Oh, nu!, stimate domn!, e timpuriu să fiu astfel apreciat!
Poveştile lui Cyrano domnul Prelat mi-a sugerat să le citesc,
dar eu copil sunt, crud la minte, şi înţeles greu le găsesc.
Zborul spre Lună, bunăoară, nevrednic sunt a-ntrezări…”
„…şi e modest din cale-afară!” zise Prelatul a-l opri.
„De-ai şti tu, John, ce minte clară, deprinsă planuri a tocmi…!
Calcule grele-ţi face-n gând, parc-ar avea în cap abacă!
Şi-n minte îţi citeşte, parcă! Newton, Copernic…”
„Uimitor!” „…Platon, Socrat, latină, greacă… E doldora de carte puştiul,
dar nu dă semn că s-ar opri! Şi are-o manualitate…! Acum doi ani,
parcă în vară, chiar o vioară făuri! Da, da! Şi cântă la vioară!”
„Vai, domnule Prelat, vă rog!”
roşi Wolfgang până la nas,
„prea multe laude pe azi!”,
însă Prelatul nici atât: „Iar astă toamnă-a scociorât prin câte cele materiale
zmeu să-ntocmească negreşit, cam cât ăst raft cu cărţi de mare,
cu el spre ceruri vrând să zboare!”
Wolgang se fâstâci mai tare: „Domnule Schultz, Sfinte Părinte,
vă mulţumesc de vorba bună şi de a voastră încurajare…
Îngăduiţi să mă retrag, simt că niţel capul mă doare…”
Puţin îngrijorat, Prelatul îi dete-ndată-ncuviinţare – ca un părinte iubitor,
Wolfgang ieşi pe uşa largă în grabă fără de cruţare… şi asta fu întrevederea
cu micul Wolf – „Wolfgang cel Mare” făcu John Schultz aprecierea.
…Făcu apoi şi baia-aceea.
Cu flintă şi cu sac cu tot
fu cazat în bibliotecă.
Acolo John îşi scoase haina şi, de prea multă lumină,
o puse-n fereastră paravan de ţeava flintei atârnând.
Ziua şi-o petrecu dormind.
Visând, îl revăzu pe Wolfgang rostogolind un glob de tină
şi-n părul lui ca borangicul zări fugar
ceva sclipind…
Cam tot atunci,
din Börn
plecat,
un călăreţ gonea ca vântul spre Ingolstadt, calul spetind.
***
…astfel gândind, Hans aştepta-nserarea: să înceapă iar,
să-i facă loc doar nopţii blânde şi, în sfârşit, apoi
magia soarelui s-aducă zorile unei zile noi.
În zori, da, totul va fi altfel. De nu… e lucru hotărât.
Privirea îşi plimbă pe rafturi, pe vase de metal şi lut,
umbrele serii urmărind să vadă cum s-or furişa.
N-avea cum fi să fie vorba
de oboseală sau de foame,
nimic din ele nu simţea.
Ca dintre depărtări de vremuri, ceasul din turn
bătu – ding-dong – vestind
a zilei înhumare.
Lumina de apus trecea prin geam cu nepăsare,
pe-oglinda mică drept cădea
apoi grăbită se-ntorcea
şi prin acelaşi geam pleca
gonind întins cât ţinea zarea
spre necuprinsul ei ceresc.
Era frumoasă aşteptarea, dong,
ding-dong, ding-dong,
ding-dong…
O aştepta pe Inghebord. Ar fi putut s-aştepte oricât.
***
John Schultz n-ar fi a dorit decât
cinci-şase ceasuri somn la ţargă
şi-apoi să plece galopând cât mai departe,-n lumea largă.
Ding-dong…
Na!, că-i trecut de opt! Sări-n picioare
să-şi ia iute şi discret calabalâcul: de drum era momentul copt.
Văzu lumina Lunii pline lungind amurgul şi căzând
pe – rânduri, rânduri, rânduri – tomuri,
pe-al hărţilor înalt stativ, pe uşa zdravăn…
…baricadată cu biroul cel masiv!? De ce şi cine a-nfăptuit…?!
Dar chiar atunci – şi dintr-acolo – se auzi un horcăit:
lângă biroul greu ce sta bine proptit c-un cap în uşă,
pe duşumeaua lăcuită
trup de zdrahon
era lungit!
John Schultz privi în jur uimit: lună, senin, vedeai şi acul!,
însă mantaua, flinta, sacul… erau de negăsit! Şi parcă
dinspre birou duhnea a vin!
Să afle cine e chefliul de pe podea porni tiptil.
Ajunse, nu-i veni să creadă: „Joakim??” Prelatul horcăia,
dar lângă el o baltă neagră lucindă în lumina Lunii pe duşumea se întindea.
Acum prea linişte era.
Îl scutură vârtos:
„Joakime…!”
Dar Joakim nu mai respira.
…………………………………………………………………………………………………………
© Ovidiu Petcu
Ovidiu Petcu s-a născut pe data de 30.09.1955, în Căzănești, jud. Ialomița; absolvent al Facultății de Medicina generală din cadrul Universității Ecologice București.
Scriitor, critic SF, organizator și promotor SF; a fost membru al cenaclului Club XXI, membru fondator al ARSFan, președinte onorific al cenaclului Planetar (în 1994). Între 1987 Și 1997 a obținut 16 premii literare. Membru al Societății Române de Science Fiction și Fantasy.
A debutat SF în 1990, în CPSF Anticipatia, cu povestirea „Domnului Frankenstein, cu dragoste”.
În 1999, i-a aparut volumul „Chipul Pământului*Oameni în spațiu” (Ed. Carminis, 1999).
Textul său „Cimpanzeii albastri” poate fi citit la adresa :
http://www.carteamea.net/ovidiu-petcu-cimpanzeii-albastri/
A publicat în Nautilus, Quasar, Dependent SF, Helion, String, România literar, etc. A participat cu machete la cinci expozitii, obținând două premii.
