Select Page

Aştepta de două ore în spaţiul acela cubist şi rece cu suprafeţe poroase şi întunecate. Încerca să-şi stăpânească sentimentul de panică iraţională pe care-l avea din copilărie în legătură cu entităţile.  Ochii electronici clipeau discret pe un panou, dar Sara ştia că mai erau şi alţii, mascaţi, nevăzuţi şi care controlau orice mişcare. Respiră adânc: pentru Ema. Pentru Ema merita să facă orice. Încăperea de tranzit era plină de entităţi care rulau silenţios spre alte coridoare şi se părea că fusese uitată, că nimeni n-o va mai lua în seamă. Până la urmă, un oficiant cu aspect colţuros opri în faţa ei şi păru s-o măsoare. Sara simţi un nod în stomac. Entul se răsuci agil, se îndepărtă o clipă, apoi se înapoie aducând de undeva un fel de scaun ergonomic pe care-l împinse spre ea:

– Luaţi loc, o invită cu o voce neaşteptat de plăcută.

Sara îngână o mulţumire şi se aşeză stingherită. Îşi aminti de ceea ce-i mărturisise un cunoscut cândva despre contactul întâmplător cu o ambasadă EDIA: „Mă simţeam ridicol. Cum să-ţi spun, ca şi cum m-aş fi trezit dintr-o dată jucându-mă pe covor cu o mulţime de cuburi la o petrecere cu stil, sub privirea  îndurerată şi compătimitoare a prietenilor.” Oare ea, Sara, de ce nu putea simţi acelaşi lucru? Se gândi că era pentru prima dată în viaţă când hotărâse să ia legătura şi să ceară o favoare unui ent. Căpeteniei enţilor. „Ai ajuns să te rogi unui robot?!”, o certase maică-sa. Dar mama nu putea înţelege, nu era vorba de copilul ei. Mama scăpa uşor punând totul în seama lui Dumnezeu. „Dacă Domnul aşa a vrut! Lasă-te în seama Domnului!” Sau, mai rău: „Roagă-te!” Probabil aceasta fusese tactica adoptată şi când cu necazul din copilăria ei. Îşi privi mâinile palide aşezate în poală. Cea stângă avea pielea netedă şi elastică, cea dreaptă părea mai îmbătrânită, o folosea mai mult. Era conştientă că trecuse de vârsta la care o femeie ar mai putea trezi interes. Ea însă nu trezise interesul nimănui, niciodată. Fusese un savant încă de la sfârşitul colegiului. Şi numai în poveştile exagerat de frumoase fata urâtă dar plină de premii devine sexy şi atrăgătoare de îndată ce-şi scoate ochelarii. Îi trecu prin minte adevărul neplăcut şi incomod că realitatea îşi poate rezerva dreptul de a fi absurdă. Doar ficţiunea trebuie să urmeze un raţionament. În viaţă, lucrurile nu se aranjau atât de uşor şi de convenabil ca într-un film sau ca într-un roman. Pentru Robert, ea nu fusese decât o aventură dintr-o seară cu prea multă bere băută după prea mult whisky. Şi totuşi nu putea să-i poarte ranchiună: el i-o dăduse pe Ema.

– Ent Thor vă poate primi acum, o anunţă un alt oficiant oprit în faţa ei. Sara se gândi că arăta ca un ou cu şenile. Un ou Faberge imens. Sus, în vârf, o luminiţă verde clipea aşteptând. În rest, mecanismul părea străbătut de un fel de reţea capilară prin care circula un lichid fosforescent. Se ridică să-l urmeze cu picioarele amorţite de frică. Coridoarele pe care mergeau erau scunde, o persoană mai înaltă decât ea nu ar fi avut loc fără să se aplece. Mai remarcă pereţii rugoşi, nefinisaţi, însă în mod evident efectul fusese unul dorit. Entitatea-ou deschise o trapă şi o pofti înăuntru. Sara pătrunse într-o sală mai spaţioasă, ceea ce o făcu să răsufle uşurată. O lumină plăcută, caldă, pătrundea de sus, dar şi aşa, senzaţia de răcoare persista. Mai multe entităţi aşteptau dispuse în semicerc. Nu avea cum să nu fie dezamăgită. Se aşteptase ca pătrunzând în ambasada EDIA să descopere ceva care să-i taie răsuflarea, dar era clar că roboţii o luaseră pe căi ciudate. Puteau să revendice statutul de „ENTITATE” şi încă de „ENTITATE DOTATĂ CU INTELIGENŢĂ ARTIFICIALĂ”, şi tot nu erau decât nişte roboţi autoreplicanţi şi nimic mai mult. Iar ea venise să le ceară s-o vindece pe Ema! Chiar era ridicolă toată situaţia! Mai ridicolă decât un adult beat jucându-se cu cuburile pe covor la o petrecere selectă. Privi spre paralelipipedele şenilate din celălalt capăt al încăperii. Un zumzet uşor ajungea până la ea. Funcţionau. Pe vârful unuia dintre ele clipi o lumină portocalie. Probabil aşteptau ca ea să vorbească. N-aveau decât să rămână în stand-by cât pofteau! Ea se răzgândise. Dialogul cu acele blocuri de plastic părea la fel de ineficient ca rugăciunile maică-sii. Se răsuci să vadă dacă oficiantul care o adusese se mai afla acolo. Îi va cere s-o ducă înapoi. Atunci simţi o durere fulgerând în braţul ei stâng şi o vibraţie uşoară, dar vizibilă străbătu entităţile până se opri la una dintre ele, cea mai înaltă.

– Sara Lovin! Vizita dumneavoastră ne onorează. Cu ce am putea să vă fim utili?

Sara îşi trecu limba peste buzele uscate. I se părea că rochia îi stă ţeapănă pe trup ca încărcată cu un fel de stranie electricitate. Îşi căută toată stăpânirea de sine ca să poată răspunde.

– Vă mulţumesc că m-aţi primit. Am… am o problemă cu fiica mea.

– Poftiţi în camera alăturată, presupun că un mediu familiar o să vă facă să vă simţiţi mai bine. Sara pătrunse într-un birou obişnuit. Putea fi locul de unde un mare manager dirijează activitatea unei multinaţionale. Fotoliile, biblioteca, barul şi fereastra cu vedere panoramică erau într-adevăr un mediu mult mai familiar. Pe o uşă laterală intră un domn purtând un costum clasic. Niciodată nu se simţise bine în faţa bărbaţilor mai tineri şi frumoşi. Dar acesta nu putea fi decât un ent, adică o maşinărie. Nu se simţea stânjenită, ci mai degrabă speriată.

– Vizita unei personalităţi ca domnia voastră ne onorează, Sara Lovin. Sunt Ent Thor. Cu ce vă pot fi de folos? Luaţi loc! Vă pot oferi ceva de băut?

Sara se aşeză pe unul dintre fotoliile largi întrebându-se dacă entul înţelegea exact ce este aceea onoare, încât să se poată simţi onorat. Dar probabil că nu era decât un program în derulare. Oamenii programaseră calculatoarele să imite oamenii: le-au dotat cu un bagaj de cunoştinţe din diverse domenii şi un algoritm pentru o funcţie asociată care puteau da naştere unor răspunsuri logice în cadrul unui dialog. Entul era capabil să definească „onoarea”, să vorbească ore în şir despre „onoare” şi să poată explica precis când şi cum se naşte acest concept şi sentimentul corespunzător, dar nu putea să se simtă onorat, asta nu. Stabilind că astfel stau lucrurile, Sara se mai linişti. Avea să-i vorbească clar şi logic, iar el îi va răspunde la fel. Se vor înţelege.

– Am avut un accident de maşină acum o  lună. Fiica mea a suferit o comoţie cerebrală. Starea ei este stabilă, dar nu îşi revine din comă. Aş dori un tratament nano.

– Nu este disponibil un astfel de tratament în spitalele umane?

– Mi-e greu să cred că nu sunteţi la curent cu ceea ce este posibil şi ce nu în spitalele umane.

– Sper că nu mă acuzaţi de nimic, zâmbi entul cu buzele sale minunat cizelate. Suntem la nivel de ambasadă, practic nu ar trebui să ştiu decât ceea ce ne este îngăduit să aflăm. Dar da, ştiu că nu dispuneţi de această tehnologie medicală. Am mai fost solicitaţi pentru o astfel de intervenţie acum un an. E regretabil, nu-i aşa, că oamenii s-au închis oricărei colaborări şi au ridicat acest zid ca să se despartă de primele fiinţe raţionale non-umane cu care au venit în contact.

Sara se foi pe locul ei. Ar fi avut ceva de obiectat în legătură cu faptul că un robot, chiar ent să fi fost, s-ar fi putut numi „fiinţă raţională”. Însă era oare acum momentul potrivit s-o facă? Acum când voia o favoare?

– Da, e păcat că s-a ajuns în acest punct, zise ea pe un ton neutru. Şi oamenii şi enţii ar fi avut de câştigat dacă…

Entul o privea în ochi, aşteptând să termine.

– Ar fi avut de câştigat dintr-o colaborare paşnică, vreau să zic, adăugă sec. Un om ar fi înţeles fraza suspendată, entul, nu.

– Mă bucur să aud că suntem de acord. Şi mă bucur că într-adevăr dispunem de tehnologia necesară salvării unor oameni. Aţi obţinut avizele necesare pentru a o transporta aici?

– Ah, deci o veţi trata? Vă mulţumesc, vă mulţumesc mult, nici nu vă puteţi da seama ce înseamnă…

– Sigur. Suntem gata oricând să ajutăm persoanele care se arată a fi favorabile unei lumi deschise. Faptul că vă putem fi de folos ar trebui să vă convingă de utilitatea unei colaborări, măcar a uneia individuale.

Sara privi mâinile entului care se jucau cu un pix de pe birou. Avea degete fine, cu unghii lucioase, cu pielea perfectă. Îi evita privirea ca şi cum de răspunsul ei ar fi depins decizia finală. Se dezmetici: entul îi cerea ceva în schimbul operaţiei. Era rândul ei să întrebe:

– Cu ce va pot fi de folos la rândul meu?

– Nu vă pot ascunde faptul că suntem foarte interesaţi de studiile dumneavoastră în domeniul biologiei moleculare.

– Dar… la ce le-ar folosi roboţilor, vă rog să mă scuzaţi, enţilor, studiile mele? Unde ar putea să le aplice?

„Roboţeii nu au ADN!”, gândi Sara pe un ton sarcastic.

– Cum la ce le-ar folosi? La tratat oameni. Iată cazul fiicei dumneavoastră… Tehnologia nano este extrem de avansată, practic suntem la frontierele cunoaşterii. Până la urmă nu e nici un secret, zise prompt ent Thor deschizând palmele într-un gest franc. Savanţii noştri încearcă să descifreze codul neuronal pentru a înţelege modul cum funcţionează mintea umană.

– E interesant că… sunteţi pasionaţi de cercetare.

– Dar nu e numai de dragul cercetării, doamnă. E pentru ca să ne îmbunătăţim propriile performanţe. Oamenii au creat roboţii şi i-au perfecţionat treptat până la a-i face să devină imbatabili la orice problemă cu răspuns fix, la tot ce presupune logică şi matematică. Eu însă mi-am propus să extind potenţialul inteligenţei artificiale aşa încât să reproducă splendida creativitate umană.

– După cum vorbiţi, aş crede că aţi reuşit deja.

– O, nu, nu! Mai avem încă mult. Trebuie să studiem cu exactitate care este rolul acizilor nucleici în cadrul păstrării şi transmiterii eredităţii, ca şi tot ce implică procesele de replicare şi translaţie a materialului genetic.

– Bine, dar acestea sunt procese specifice fiinţelor vii şi ţesuturilor organice.

Entul întâmpină cu un zâmbet îngăduitor banalitatea enunţului ei:

– Desigur. Doar că a venit momentul să fie revizuite limitele care definesc viaţa. Am ambiţia de a crea prima celulă vie. Vreau să obţin în eprubetă trecerea de la chimic la biologic.  Înţelegeţi că vă fac cunoscute toate aceste aspecte cu speranţa unei frumoase colaborări. De dragul fiicei dumneavoastră.

Mai târziu, pe când se afla în maşină parcurgând drumul de întoarcere, Sara se gândi înciudată la tonul condescendent al entului. Privi în oglinda retrovizoare clădirea ambasadei. De la distanţa la care se afla aducea cu un muşuroi de furnici la marginea deşertului. Trebuia să se grăbească dacă mai voia să ajungă şi la spital în după-amiaza aceea. Fusese apelată de la poliţie. Un anume inspector Toman o invitase să aducă anumite precizări în legătură cu declaraţia pe care o scrisese despre accident. Atâtea întrevederi transformau o zi de rutină într-o zi îngrozitoare. Abia aştepta să se întoarcă în laboratorul ei. Intrând în clădirea poliţiei se strădui să-şi compună un aer nonşalant şi nici nu băgă de seamă rânjetul ironic al ofiţerului de serviciu care îi explică pe unde s-o ia ca să ajungă la biroul inspectorului Toman.

– Cum spuneţi că vă numiţi?

– Lovin. Sara Lovin.

Dezordinea din birou era inimaginabilă. Capul cu păr vâlvoi al inspectorului se iţea dincolo de un vraf de dosare.

– Doamnă, mi-aţi dat de lucru, nu glumă. Taman cu câteva minute înainte de accidentul dumitale a avut loc o defecţiune tehnică şi a picat toată reţeaua de computere care supravegheau autostrada. Adio camere de luat vederi! Adio descriptori de comportament ai vehiculelor! Vă vine să credeţi că nu avem nimic decât declaraţia dumneavoastră şi ceea ce a văzut cu coada ochiului un muncitor de pe o bandă suprapusă care repara o linie de lumini pentru direcţionarea traficului?

Inspectorul se ridică din maldărul de hârţoage în care părea îngropat şi păşi spre ea. Sara îl privi cu un început de simpatie. Era un bărbat aproape de vârsta de pensionare, dar vânjos, cu hainele într-o stare de neorânduială pe care Sara o bănuia a fi cronică şi cu o ţigară neaprinsă în colţul gurii. Chiar în timp ce vorbea citea ceva de pe o foaie pe care o avea în mână.

– Ziceţi că aţi pierdut controlul volanului pe când aţi întors capul spre bancheta din spate, unde stătea fetiţa. Şi că în clipa aceea aţi lovit un parapet care desparte sensurile de circulaţie şi v-aţi dat peste cap.

– Da, domnule.

Îi era groază să-şi amintească. De ce trebuia s-o întrebe din nou din moment ce scrisese o declaraţie?

– S-ar părea că aţi lovit şi un biker.

– Imposibil!

– S-au găsit nişte cioburi pe care specialiştii noştri le-au identificat-o ca fiind dintr-o cască de protecţie pentru motociclişti.

– Nişte cioburi? Impactul cu o motocicletă ar fi lăsat urme mai mari de atât. Şi unde e motociclistul? întrebă exasperată după o secundă.

– Tocmai asta e: nu avem nici un motociclist şi nicio reclamaţie. Mă gândeam că o să mă puteţi lămuri.

Sara ar fi vrut să poată ţipa. Fiica ei zăcea inconştientă în spital, iar ea pierdea vremea dând explicaţii absurde despre motociclişti inexistenţi.

– Am scris totul în declaraţie. Nu am nimic de adăugat.

– Trebuie să mai fie ceva. Precis există amănunte pe care le-aţi uitat, cum e şi firesc, şocul…

– Ştiţi ceva? Am un copil în spital, un copil în stare foarte gravă şi vreau să merg acolo. Aveţi un motiv serios să mă reţineţi?

Inspectorul îşi puse ţigara rece în buzunarul cămăşii. Privi ceasul de pe mână şi schimbă abordarea:

– Un copil a fost grav rănit, era să vă pierdeţi viaţa amândouă. Nu credeţi că merită să cercetăm serios faptele? E ora cincisprezece. Acordaţi-mi o oră ca să discutăm liniştit. Doar nu vreţi să vă citez la interogatoriu? Putem merge la cafeneaua de la parter şi apoi aveţi tot timpul din lume ca să treceţi pe la spital.

În faţa ceştilor cu cafea tăcură preţ de câteva minute. După câteva sorbituri, inspectorul scoase din buzunarele hainei un carneţel şi-un pix.

– De ce zâmbiţi? întrebă circumspect.

– Şi eu tot aşa lucrez. Niciodată nu am scris pe notepad. Mai am şi o maşină de scris foarte veche.

– Cu ce vă ocupaţi?

– Fac cercetări în domeniul biologiei moleculare.

– A!, făcu inspectorul pierzându-şi brusc orice interes. Păi să începem cu începutul. Unde mergeaţi?

– Era într-o joi şi îmi duceam fiica la clubul Mensa, în oraşul universitar.

– Ce face acolo?

– Învaţă, se joacă. E un club pentru copii supradotaţi.

– De-asta aţi intrat pe autostradă, deci. Ca să mergeţi spre campus. Vă daţi seama că în douăzeci de ani de când a fost deschisă ruta de mare viteză între oraşe niciodată nu s-au defectat sistemele electronice de supraveghere? Cred că aţi avut un ghinion teribil. Mai departe! Rulaţi spre nord. Ce viteză aveaţi? Eraţi obosită?

– Calculatorul de bord a reţinut viteza, cu siguranţă. Şi nu, nu eram mai obosită decât de obicei. Zău, pierdem vremea, domnule inspector!

– O clipă! Vedeţi, eu consider că s-a petrecut ceva acolo în maşină. De ce aţi întors capul în spate? Puteaţi să vă vedeţi copilul în oglindă. Ceva acolo v-a speriat. Panica are şi ea o psihologie a ei. Practic, înlătură raţiunea, omul acţionează instinctiv. Ori dumneavoastră…

Poliţistul se opri gândindu-se la ceva. Lovea cu pixul în blocnotesul de pe masă.

– Nu-mi pot explica de ce aţi tras de volan spre stânga, zise până la urmă. Benzile din dreapta erau libere, iar în stânga era parapetul. Şoferii trag de volan spre dreapta, ştiţi, instinctul de conservare. Apoi, în afară de impactul devastator cu parapetul, chiar aţi mai lovit ceva frontal. Sunt nişte urme clare pe bara din faţă. S-au găsit cioburile de care v-am spus, dar părerea mea sinceră este că aţi dat peste ceva de mici dimensiuni. Ce era pe şosea, nu vă amintiţi?

Sara nu-şi putea lua ochii de pe mâinile inspectorului, de pe pixul cu care se juca. Părea să se gândească la cu totul altceva.

– Doamnă, mă ascultaţi? De ce aţi întors capul?

În clipa aceea Sara îşi aminti: „Mămico, uite o ţestoasă!” Roboţilor săritori, mititei şi rotunzi, Ema le spunea „ţestoase”.

– Ce v-aţi amintit?

– Există posibilitatea să fi fost pe şosea vreun robot?

– Aţi văzut vreun robot?

– Nu suport roboţii, se confesă ea dintr-o dată.

– De când s-au întors de pe Marte primii enţi vă asigur că nu-i mai suportă nimeni. Dar ce legătură are asta?

– Nu mă înţelegeţi. La mine nu e vorba de suspiciunea generală legată de ceea ce li s-a întâmplat acolo. Eu pur şi simplu… mi-e frică de ei!

Poliţistul chicoti, iar Sara îl privi consternată.

– Îmi cer scuze. Presupun că e o simplă fobie. Dacă mi-aţi spune că vă e teamă de enţi, poate că aş pricepe, oarecum… Vedeţi, într-un fel sau altul tuturor ne-a fost teamă, altfel nu-i îngrădeam în rezervaţii. Dar de roboţi… Vă temeţi de maşina de spălat? De entertainerul de acasă? De cei care ridică gunoiul? De PC? Sunt doar roboţi!

– Vă înşelaţi. Toţi sunt enţi.

– Haideţi să nu exagerăm. Care e de fapt problema cu teama asta?

– Cred că acolo, pe autostradă, am lovit un robot. Fiică-mea ţipase „Mami, o ţestoasă!” Am crezut că e ceva acolo, lângă ea, pe banchetă. De fapt, era ceva pe carosabil. Scaunul ei din spate e mai înalt.

– O ţestoasă?

– Aşa le zice ea roboţilor mici care au carcasă curbată şi se deplasează cu salturi mărunte.

– Astfel de roboţi sunt utilizaţi pentru întreţinerea şi curăţarea drumurilor, dar circulaţia se închide sau se restricţionează când sunt eliberaţi pe anumite tronsoane.

După ce poliţistul plecă să investigheze noua pistă pe care i-o sugerase, Sara înşiră pe măsuţa barului hârtiile cu aprobările pentru mutarea Emei la ambasada Edia: cardurile de identitate, fişa medicală, aprobările medicilor curanţi, o aprobare semnată de ministrul pentru sănătate publică, una de la poliţie, declaraţia sa pe proprie răspundere, viza de trecere. În plus, avea şi acceptul lui Ent Thor. Putea să aştepte ca Ema să îşi revină în mod natural. Poate a doua zi avea să-şi revină sau poate peste două săptămâni sau un an. Sau poate niciodată. Sau putea să o vindece de îndată cu o simplă injecţie. Toate cazurile rezolvate cu tratamente nano, nu multe ce-i drept, fuseseră reuşite. Nu voia nici măcar să se gândească la posibilitatea de a o pierde pe Ema. Era sufletul ei, era tot ce avea. Dacă exista un risc, pentru că existau riscuri şi când înghiţeai o aspirină, avea să şi-l asume. Categoric, între unele fapte se stabileau conexiuni ciudate. Enţii nu erau nici pe de parte îngeri. Nu-i plăcuse Thor şi nici felul cum se jucase absent cu pixul întocmai ca un om. Nu-i plăcuse nici defecţiunea de pe autostradă, singura în atâţia ani, şi se părea că Toman suspecta că „ţestoasa” fusese anume amplasată în calea lor… Ea nu avea nevoie de investigaţii ca să ştie toate astea. Dar dacă entul îşi dorea atât de mult notiţele ei, notiţele ei neintroduse în nici un computer, notiţele de pe caietele ei, cele păstrate în seif, în laboratorul subteran unde lucra, atunci, din dragoste pentru Ema, i le va da! Pentru o mamă, alegerea era chiar una simplă. Cu acest gând adună hârtiile şi plecă spre spital.

Ziua următoare era în drum spre ambasadă însoţind-o pe Ema, când primi un mesaj de la inspectorul Toman: „Am cercetat: pe autostradă era un robot de întreţinere. Se afla acolo în mod „accidental”. Chiar acum am aflat că aţi primit aprobarea pentru o injecţie nano la ambasadă. Ţinând cont de anumite circumstanţe, credeţi că e alegerea corectă?” Îşi închise aparatul. Nu voia nimic care să o facă să şovăie. Oricum trebuia să lupte cu spaima de-a reintra în muşuroiul de la marginea deşertului. Sigur că nu era corect ceea ce făcea. Conform unui contract, cercetările ei, lucrările ei aparţineau Institutului căruia îi cedase drepturile de autor, însă toate astea erau neînsemnate faţă de viaţa Emei. Sara îşi privi fetiţa. O ţinea de mână, deşi nu credea că micuţa ar fi putut fi conştientă de atingere. Iar transportorul se mişca lin pe şoseaua lucioasă şi nicio zdruncinătură serioasă nu ar fi putut s-o tulbure din somnul vecin cu moartea. Aparatele o ţineau în viaţă, dar o astfel de viaţă era mai rea decât neantul. Ambasada deschise trapa spre intrarea subterană. Sara se întrebă dacă nu cumva întreaga structură nu era o entitate imensă dotată cu propriul creier inteligent, cu propriii ochi şi propriii detectori. Erau aşteptate de mai mulţi oficianţi care le introduseră într-o încăpere largă plină cu dispozitive ciudate şi ecrane care clipeau. Sara îşi simţea genunchii moi. Absenţa ferestrelor îi dădea o senzaţie de claustrofobie. Lumina artificială era de slabă intensitate şi ochii enţilor sclipeau cu atât mai vizibil. Îi trecu prin cap că erau pe puţin cincizeci de entităţi în camera aceea. Toţi aşteptau, aşteptă şi ea. Apoi se auzi un zumzet şi o vibraţie fină se prelinse prin toţi roboţii. Sara ar fi putut să jure că îi atinsese şi ei mâna stângă. Şi dintr-o dată cel mai înalt dintre roboţi i se adresă:

– Sunt Ent Thor. Îmi cer scuze, dispozitivul cu formă umană e prins într-o altă întâlnire. Sper că nu vă deranjează să continuăm aşa. Injecţia cu nanoboţi este pregătită. Aţi adus documentele pe care vi le-am solicitat? Sara încuviinţă şi-i întinse servieta cu toate lucrările ei încă nepublicate. Entul o prinse între cârligele sale şi o deschise cu dexteritate. Extremităţile pe care le folosea ca mâini păreau să parcurgă scrisul de pe pagini. După un minut, se declară mulţumit:

– Să facem injecţia!

Doi oficianţi înfipseră ace în braţele fetiţei.

– Trebuie să îi furnizăm substanţe hrănitoare pentru ca nanoboţii să aibă material de construcţie şi refacere a ţesutului cerebral deteriorat. Iar aici vom injecta lucrătorii. Sara urmărea totul cu strângere de inimă, dar ştia că era prea târziu pentru îngrijorări. Entul o măsura cu luminile sale albastre şi prin fanta pentru emisii sonore îi explică:

– Citesc nelinişte pe figura dumneavoastră. Vă asigur că nu e cazul. După o oră, o oră şi ceva, în orice moment va fi posibil ca fetiţa să se trezească. Avem cele mai performante produse. Oamenii nu au reuşit decât să construiască aparate rudimentare. Computerele lor pot, cel mult, să citească gândurile. Au un cip care se implementează în creier, un electrod mic ce nu penetrează ţesutul mai mult de un milimetru şi apoi prinde impulsurile electrice generate de neuroni pe care le transmite fie unui ecran, fie unui dispozitiv. Trebuie să vă fie cunoscută tehnologia, nu-i aşa? întrebă el şi ledurile albastre îşi modificară intensitatea de parcă entul ar fi surâs.

– Într-adevăr, admise Sara.

– Înţelegeţi deci că în acest caz, calculatorul, adică acel microcip, nu este decât un interpret al reacţiilor fiziologice cerebrale pe care le transformă în algoritmi informatici. Pe când nanoboţii noştri sunt cu mult înainte. Fiecare nanobot poate localiza şi cuantifica o mulţime de parametri de stare ai realităţii, adică poate analiza metabolismul clinic, energetic sau informaţional al unui bio-sistem. Iar omul ce este, doamnă? suspină vocea electronică şi luminile pâlpâiră din nou. Omul însuşi e un sistem informaţional în care creierul e procesorul, adică elementul operant activ. Vom repara procesorul fiicei dumneavoastră!

– Nu e cazul să-mi explicaţi, nu cred că înţeleg. Avem o înţelegere şi eu mi-am respectat-o, spuse femeia cu glas stins. Limbaj logic! Răspunsuri logico-matematice. Adevărat-fals, 1-0. Totul se reducea la asta. Şi nu trebuia să uite să respire, căci corpul începuse să-i devină rigid de încordare.

– Ba da, cred că înţelegeţi foarte bine, deşi într-un fel, aceste chestiuni depăşesc sfera dumneavoastră de studiu. Ştiţi, acolo, pe Marte, m-am întrebat pentru prima dată ce este Omul. Sunt sufletul şi mintea sa o creaţie a lumii materiale? Dacă da, atunci ar trebui să ajung la acelaşi rezultat combinând aceleaşi elemente în aceleaşi condiţii şi proporţii, nu?

– Toată lumea se întreabă ce s-a petrecut de fapt pe Marte.

– Am avut o revelaţie. Mi-am dat seama că ceea ce lipseşte atunci când construieşti un om pe cale artificială este acel ceva transmis de părinţi. Un sistem perfecţionat poate să modeleze şi să recreeze –  deocamdată parţial, dar sper că în curând în totalitate –  persoana umană. Am realizat algoritmi subiectivanţi care pot să preia şi să memoreze nucleul personalizant şi memoria ereditară de la părinţi, adică individualitatea. În caz de abateri putem induce grefa comportamentală care va restrânge sau va lărgi anumite limite dinamice şi imaginative care pot amplifica trăirile, simţurile… Mă înţelegeţi? Numai că e nevoie, ca în cazul oricărei descoperiri măreţe, de mai multe încercări, de experimente.

Ema deschise ochii chiar în acel moment. Sara tresări puternic.

– Ema, scumpa mea, sunt aici.

Privirea copilei era fixă. Respiraţia care fusese rară şi regulată se acceleră puţin. Clipi de mai multe ori. Mânuţa până atunci inertă strânse mâna femeii.

– Mamă!

Doar două ore duraseră toate procedurile incluzând operaţia în sine şi recuperarea. Ema se ridicase şi mergea fără probleme. O oarecare paliditate rămăsese singura dovadă a accidentului suferit şi a lunii petrecute în comă. De îndată ce se constată reuşita intervenţiei, ambasada îşi deschise trapa din nou şi le îngădui să plece afară la lumină, la aer. Sara privi peste umăr. Simţea că în viitor sentimentele ei faţă de enţi aveau să se schimbe.

– M-am gândit că o să te bucuri dacă te aşteaptă cineva, Sara.

– O, da! răspunse ea radioasă inspectorului Toman. Bărbatul mai în vârstă renunţase la formulele de politeţe şi o învăluia cu o privire admirativă care îi transmitea senzaţia de siguranţă pe care şi-o dorise toată viaţa.

După o lună de la operaţie şi două luni de la accident s-ar fi întors la rutina zilelor de dinainte dacă ar fi reuşit să găsească o persoană adecvată care să stea cu Ema cât timp ea era la institut. De două, trei ori o ajutase maică-sa, apoi refuzase spunând că e prea obosită pentru un copil atât de activ ca nepoata ei. Nu avea altă soluţie decât să plătească dublu şi să o lase în fiecare după-amiază la clubul Mensa. Şi în acea zi, Ema fusese la club de la prânz şi până seara. Trebuia să se grăbească s-o ia, supraveghetorilor nu le plăcea să stea peste program aşteptând. Parcă maşina în campus şi intră grăbită pe holul clădirii mari a clubului.

– Sunt ultima? întrebă ea dispecerul de la pupitrul de control încercând să zâmbească drăguţ ca să nu fie atenţionată din nou pentru întârziere.

– De data asta, nu. Bărbatul consultă un ecran. Ema Lovin… E sus, în planetariu.

Sara fugi la lifturi; planetariul era la etajul zece. Era de acord că inteligenţa are nevoie de libertate pentru a se dezvolta, dar parcă prea erau lăsaţi să facă tot ce pofteau copiii de la Mensa! Etajul zece! De cum păşi în camera imensă auzi glasul Emei certându-se cu cineva. Încăperea era foarte slab luminată şi sub tavan strălucea spirala unei galaxii care se rotea lent.

– Minţi! Ştii că eu am dreptate şi te oblig să recunoşti!

– Ema, unde eşti? Am venit să te iau acasă.

Ema însă nu era în camera centrală, probabil se afla într-una din încăperile mai mici dedicate planetelor din sistemul solar.

– Recunoaşte! se auzi din nou ţipătul Emei. Sara grăbi pasul îngrijorată. Desluşi cuvinte amestecate cu plâns. Dintr-o dată se porni alarma clădirii. Atunci Sara ştiu că dispecerul văzuse ceva rău pe ecranul lui.

– Ema! Unde eşti? Fii cuminte! Sara alerga înnebunită dintr-o cameră în alta. Până la urmă văzu cele două copile în faţa ferestrei deschise din Pluto.

– Zi sau te arunc! Ema o ţinea de bretele rochiţei pe Silvia Boban care sughiţa de plâns dar se pare că nu voia să recunoască ceea ce-i pretindea Ema.

– Ema, haide, veniţi încoace! încercă Sara să o ademenească de lângă fereastra mare, deschisă până la parchet.

– Nu! Mamă, această fată trebuie pedepsită. Nu recunoaşte că am fost mai bună decât ea la test. Stai acolo, nu te apropia! Trebuie să recunoască cinstit.

– Ema, te rog! Să nu alunecaţi. Vino încoace. Am o surpriză pentru tine, încercă ea, deşi trucul nu ţinuse niciodată. Sara privea cu răsuflarea tăiată şi, fără să-şi dea seama, se apropia de fete cu paşi milimetrici. Vedea cum mâinile Emei se luptau s-o împingă pe Silvia dincolo de pervaz şi vedea şi efortul cu care fetiţa mai mică se opunea. Nu se mai auzeau decât icniturile fetelor care se luptau şi, când ajunse la o lungime de braţ de ele, Sara întinse mâinile să le apuce, dar Ema o simţi şi se întoarse s-o respingă. Mişcarea bruscă de răsucire trimise un impuls neaşteptat Silviei. Fetiţa căzu peste pervaz trăgând-o după ea şi pe oponenta ei care încă o mai ţinea cu mâna de bretele. Sara, căzând lată pe parchetul lucios, le prinse pe amândouă, fiecare în câte-o mână. Realiză că nu le va putea ţine, că le scăpa. O scenă dintr-un film vechi fulgeră în mintea ei. Încercă să gândească, dar presiunea efortului îi strivea creierul. În plus, Ema continua chiar şi aşa, suspendată deasupra caldarâmului parcării din nordul clădirii, să încerce s-o lovească pe colega ei. „Doamne, ajută-mă!” suspină Sara în gând.

– Ema, potoleşte-te. Am să vă scap. şopti femeia.

– De ce nu recunoaşte?! ţipă fetiţa isterică şi Sara o scăpă. Auzi bufnetul surd pe asfaltul de jos. Cu mâna liberă şi cu povara înjumătăţită o trase înăuntru pe Silvia care amuţise de groază. Pe uşa camerei năvăli ofiţerul de la parter. Privi pe fereastră şi-şi trecu o mână peste obraz.

– Nu aveai cum să le ţii pe amândouă. Nici un bărbat normal n-ar fi putut. Poate doar un atlet. Am chemat salvarea.

Sara stătea aşezată cu spatele lipit de perete. Omul o credea în stare de şoc şi ea nu aveam cum să-i explice la ce se gândea în acel moment. Poate doar Toman o va înţelege. Toman va pricepe de ce şi-a lăsat fiica să se prăbuşească de la etajul al zecelea, cu toate că o apucase strâns, strâns de tot cu mâna ei de fier, cu proteza bionică. Lui Toman îi va putea povesti despre accesele de furie ale Emei, despre incidentul foarte neplăcut cu bunică-sa şi despre refuzul bonelor de a mai sta cu ea. Chiar şi despre căţeluşul ucis îi va putea povesti. El avea să înţeleagă tot, până şi faptul că Thor nu dorise neapărat studiile ei, ci altceva.

Sara se ridică şi ieşi aproape somnambulic din cameră. Căută liftul şi coborî. La parter se orientă şi ieşi în parcarea din nord. Voia să ajungă lângă Ema. Dar trupuşorul ei nu zăcea pe asfalt şi nici vreo pată de un roşu întunecat nu se vedea pe nicăieri. Zări fetiţa mai încolo, pe o bancă, smulgând petalele unei flori. Se uită spre maică-sa făcând o mutriţă voit bosumflată şi zise poznaş:

– Bună, mămico!

Diana Alzner
Latest posts by Diana Alzner (see all)