1.
Pe podea, câteva pete luminoase formau un șir. Lui Snorg îi plăcea să se uite cum se mișcă încet peste dalele mate. Petele de lumină erau diferite de sclipirea care scălda Camera. Descoperise cu un oarecare timp în urmă că sursa acestei lumini consta în ferestruicile de lângă tavan. Îi plăcea să stea întins pe podea astfel încât petele să-l încălzească. Voia să facă asta acum. Încercă să miște brațele dar nu reuși decât să cadă neajutorat din pat.
— Dags…, șuieră printre dinții încleștați.
Nu-și putea mișca maxilarul amorțit.
— Dags…, repetă cu efort.
Unul dintre dagsi întoarse capul de la ecran — mai degrabă ca reacție la bufnitura trupului decât la vocea lui Snorg. Moosy fredona tot timpul o melodie, scoțând mici țipete în loc de cuvinte. Din câteva smucituri rapide, dagsul își croi drum până la Snorg și-l plesni cu putere peste față. Amândoi dagsii aveau mâini puternice. Nu-și foloseau prea mult picioarele subdezvoltate.
— Pa… pa…, se bâlbâi dagsul, făcând mișcări ritmice din umeri pentru a spune că Snorg avea să-și poată mișca mâinile într-un minut.
Se apucă să agațe de Snorg încâlceala de fire. Veniră și ceilalți dagsi, smucindu-se, și-l traseră pe Snorg de păr. Îl duru, dar durerea era exact ceea ce voia Snorg.
— Capul meu… capul…
Simțea un bubuit în țeastă.
— Bine… bine.
În secunda următoare, dagsul înfipse un deget în ochiul lui Snorg. Snorg răsuci capul și răcni. Primul dags îl lovi pe al doilea dags până când acesta se rostogoli pe jos. Ochiul lui Snorg era plin de lacrimi, așa că nu vedea dacă primul dags fixa bine toți electrozii. Dar nu-și făcea griji, pentru că dagsul nu greșea de obicei. Și-l imagină pe dags atașând cablurile mașinii, și-l imagină înclinând caraghios capul în timp ce lucra. Amândoi dagsii aveau ochii atât de îndepărtați unul de altul încât trebuiau să încline capul.
— Tavegner!… Vrei să asculți o poveste?
Era vocea lină, sonoră a lui Piecky. Snorg admira felul în care vorbea Piecky. Putea distinge fiecare cuvânt, deși lipsa urechilor externe îi limita auzul. Lui Piecky i se răspunse cu un gâlgâit puternic. Tavegner tot nu se putea mișca. Își anunța prezența doar prin gâlgâieli. Dacă s-ar fi ridicat în picioare, ar fi fost cel mai înalt dintre ei, mai înalt decât Tib sau Aspe. Numai Tib era în picioare, așa că ea era cea mai înaltă.
„S-ar putea să fiu mai înalt decât Tib dacă aș putea sta în picioare”, gândi Snorg.
Era mulțumit că astăzi avea senzații în tot capul. Durerea era un serviciu pe care dagsii i-l ofereau zilnic.
— Piecky, taci din gură! strigă Moosy. Poți să-i spui povestea mai târziu… acum cânt!
Mâinile lui Snorg erau amorțite, ca niște bucăți de lemn, dar se mișcau potrivit voinței sale. Se smulse din încâlceala de cabluri și de tuburi. Se ciupi de braț. Nu simțea nimic. „Măcar pot să-l mișc”, cugetă el. Își examină tăieturile și vânătăile de pe corp. Cele mai multe erau pe cale să se vindece. Dar avea două tăieturi noi de la ultima cădere din pat. Tăieturile erau blestemul lui Snorg: o clipă de neatenție și putea să se poticnească de ceva și să-și sfâșie pielea fără să știe. Se temea încontinuu că n-o să observe la timp o tăietură și că o să se infecteze. Se târî până la ecran. Tib stătea alături, rigidă, în timp ce unul dintre dagsi încerca să o dezbrace trăgând hainele din partea de jos.
„Oare cine-o îmbracă?” se întrebă Snorg. În fiecare zi, dagsii făceau același lucru și, în fiecare zi, dimineața, Tib era îmbrăcată la loc.
În sfârșit, rochia gri a lui Tib căzu pe podea, iar dagsul porni să urce pe piciorul ei. Snorg se uită la el. Ceea ce se întâmplă fu ceea ce se întâmpla totdeauna: micul dags nu ajunse nicăieri. Când se află destul de sus, Tib încrucișă pur și simplu picioarele. Dagsul, resemnat, se duse și se ghemui în fața ecranului și se holbă la el cu gura căscată.
„Nu-i chiar atât de proastă”, gândi Snorg. „Întotdeauna își apropie picioarele la timp…”
Tib era femeie — doar în ultima vreme își dăduse Snorg seama de asta. Semăna mult cu femeile pe care le arăta ecranul în timpul lecțiilor.
„S-ar putea să aibă șolduri puțin cam înguste, și e prea înaltă, dar tot restul e la locul lui…” Până acum se gândise la ea ca la o piesă de mobilă, ca un ornament nemișcat al Camerei. Părea și mai înaltă de la podea. Cândva i-ar plăcea să stea de vorbă cu ea. Tib era singura persoană din Cameră cu care nu reușise să comunice. Chiar și Tavegner, care zăcea ca o movilă de carne și nu putea scoate nici un cuvânt, avea lucruri interesante de spus. Vorbeai cu el cu ajutorul unei șmecherii: un gâlgâit însemna da, două însemnau nu. Tavegner umplea aproape jumătate de Cameră și, pentru multă vreme, toată lumea crezuse că era ca Tib. Piecky era cel care-și dăduse seama cum să discute cu el. Înainte de asta, dagsii descoperiseră că Tavegner reacționa la împunsături, pentru că le plăcea să se tolănească pe corpul lui uriaș, moale și cald. Cu istețime, Piecky inventase felul în care Tavegner să gâlgâie „da” pentru litera din alfabet pe care o voia și să gâlgâie de două ori ca să termine un cuvânt. Cu toții se adunau în jurul lui să asculte. Snorg aducea cutia care-l adăpostea pe Piecky, iar dagsii o trăgeau pe Moosy. Toți laolaltă silabiseau literă cu literă.
— Eu sunt Tavegner, zise Tavegner.
Apoi le spuse câteva lucruri. Le spuse că îi plăcea când dagsii se tolăneau pe el, îi mulțumi lui Piecky și le ceru să-l mute puțin ca să vadă mai bine ecranul. Dar în ultima vreme Tavegner se lenevise; prefera să i se pună întrebări simple, la care să poată răspunde cu da sau nu.
Snorg se mișcă spre Piecky.
— Piecky, ești bărbat sau femeie? întrebă el și se apucă să despăturească cearșaful.
— Încetează, la naiba, Snorg… Nu contează ce sunt. Trupul mărunt al lui Piecky se răsuci, dar Snorg îl desfăcu de tot. Apoi îl împături la loc.
— N-ai nimic, vorbi el,.
— Ce credeai, prostule? întrebă Piecky pe ton batjocoritor. Dagsii ar fi aflat cu mult timp în urmă dacă aș fi…
Capul lui Piecky arăta minunat. Era mai mare chiar decât al lui Snorg și mai bine alcătuit decât capetele oamenilor de pe ecran.
— Ai un cap foarte frumos, Piecky, comentă Snorg, ca să-i îmbunătățească dispoziția.
Piecky roși de-a binelea.
— Știu, răspunse el. Iar al tău e urât, dar alcătuit normal, în general, în afară de urechi… Eu sunt creierul aici, și-o să fiu prin preajmă mult după ce or să se descotorosească de voi.
— Ce tot vorbești?
— Nimic… Am nevoie de aspirator, acum.
Snorg scoase tubul pentru excremente de pe perete, îl înfipse în Piecky și plecă de lângă el. Ecranul arăta arbori, o mulțime de arbori. Erau frumoși, colorați și se mișcau cu grație. Snorg nu văzuse niciodată copaci, dar visa să doarmă într-unul. Își închipuia crengi aranjate în jurul lui astfel încât să formeze un pat moale, cald. Ecranul arăta totdeauna lucruri frumoase: peisaje întinse, oameni alcătuiți corect. Afla o mulțime de informații folositoare.
Snorg regreta că nu era frumos ca oamenii pe care-i vedea pe ecran și care se ocupau de tot felul de activități complicate. Din perspectiva podelei și a defectelor lui fizice, acești oameni păreau să reprezinte perfecțiunea. Era vina lui că era așa cum era în loc să arate ca ei, deși nu știa de ce era vina lui. Privind ecranul, uita de toate. Absorbea cu ochii scenele și faptele care se revărsau din el. Vedea lucruri care nu existaseră niciodată în Cameră, lucruri care, fără ecran, i-ar fi rămas necunoscute pe vecie. Apăru o femeie. Stătea în picioare, nemișcată. Era un model menit să demonstreze proporțiile unei femei alcătuite corect. Lângă ecran, Tib stătea nemișcată și privea cu ochii sticloși. Snorg o compară cu femeia de pe ecran. Tib era cheală, ceea ce îi făcea capul diferit de cel al femeii de pe ecran, dar când Snorg încercă să-și imagineze păr pe capul lui Tib, comparația nu era atât de rea. Tib avea urechi delicate, puțin ieșite în relief și translucide. Snorg o invidia pentru aceste urechi. Pe ecran apăreau linii, arătând proporțiile corecte. Snorg se târî către Tib să-i măsoare proporțiile cu o sfoară. Nu numai că avea brațele de lungime egală și picioarele egale, dar, în plus, brațele erau mai scurte decât picioarele, și chiar în cele mai mici detalii, conformația lui Tib era în concordanță cu cea a modelului. Ca să măsoare capul în proporție cu restul corpului, se ridică în genunchi și întinse mâinile cât mai sus cu putință. Totul era așa cum trebuia.
„Corpul ei e în întregime corect”, gândi el și apoi își dădu seama că reușise să se ridice pe genunchii amorțiți. Căzu imediat.
Murmurul din urechi îl anunță că își pierduse cunoștința în cădere. Când murmurul se stinse, Snorg îl auzi pe Piecky țipând la Moosy.
— Calmează-te! Încetează să te mai bați! Când o să termine, o să plece, zicea Piecky.
Moosy suspină.
— Nu suport… E scârbos, un animal… Încetează! Lasă-mă-n pace…
Snorg înălță capul; unul dintre dagsi se urcase în cutie cu Moosy.
„Asta devine de nesuportat”, cugetă el. Nu ne putem apăra împotriva lor… și nu putem trăi cu ei.
Dagsul se opri din gâfâitul răgușit și căzu cu un plescăit pe podea.
2.
Piecky urma să spună o poveste. Dagsii îi ridicau brațul ca să gesticuleze, deși el nu putea face decât gesturile cele mai restrânse. Se scărpină pe față cu mâna.
— Grozav, minunat, spunea el fără încetare. Voi nici nu știți cum să vă folosiți corpul.
Câteva plesnituri din partea dagsilor îl readuseră la realitate. Se apucă să spună povestea.
— A fost un vis fermecător.
Piecky închise ochii.
— Pluteam în aer… Era ca în paradis… Aveam aripile astea drepte, negre, de-o parte și de alta, ca cele pe care le vedem câteodată pe ecran… Aerul se mișca odată cu mine. Era extraordinar de răcoros, coborî el vocea, ca pentru sine. Moosy zbura alături de mine. Aripile ei erau de un verde strălucitor. Avea patru aripi și le flutura atât de frumos, îmi părea rău că eram doar Piecky…
Din colț se auzi un gâlgâit.
— Tavegner îți cere să vorbești mai tare, explică Snorg, iar următorul gâlgâit înfundat confirmă acest lucru.
— Bine. Camera devenea din ce în ce mai mică, continuă el, și totul în jurul meu era tot mai verde. Amândoi dagsii zburau dedesubtul nostru, în aceeași direcție ca și noi… și era minunat, pentru că cerul către care zburam era un ecran uriaș, și pe măsură ce te apropiai, puteai vedea pixelii. Mă puteam mișca în orice direcție…
Din colțul în care se afla cutia lui Moosy se auzi un suspin slab. Snorg se trase către ea.
— Ai nevoie de ceva? întrebă el.
— Voiam să te chem pe tine, pentru că dacă vine unul dintre dagsi, o să facă iar lucrul pe care-l urăsc. Pune-mă lângă Piecky, te rog, ceru ea.
— Povestea asta te-a emoționat? o întrebă Snorg pe Moosy, uitându-se la ea.
Spre deosebire de Piecky, ea avea toate membrele, deși erau chircite.
— Nu e Piecky, e Tavegner, răspunse ea printre lacrimi. Ultima oară când Piecky a spus o poveste, Tavegner i-a cerut să vorbească pe litere… și a zis… a zis că vrea să se ducă în tocător în locul lui Piecky…
— Tocător?
— Piecky a aflat despre el cu multă vreme în urmă, explică Moosy. Analizează tot ce se spune pe ecran. Îi aleg pe cei mai buni dintre noi… cei care sunt alcătuiți cel mai bine, iar restul — se duc în tocător.
— Adică, lucrul pe care-l arată pe ecran și-l numesc război?
Ea dădu din cap că da.
— Pune-mă lângă Piecky, zise ea. De fiecare dată când termină de povestit visul lui cel frumos, e atât de slăbit…
Făcând un efort imens, Snorg o ridică pe Moosy din cutia ei și o puse în leagănul în care era întins Piecky, după care fu nevoit să alunece în grabă la loc pe podea, pentru că Tib făcea pe ea. Îi atașă aspiratorul. Când ea termină, o apucă de șolduri cu toată puterea și se trase în genunchi.
— N-o face așa, bine…? vorbi el, înălțând ochii către ea.
Tib se uită în jos la el și-i văzu chipul contorsionat de efort. Urechile ei ieșeau puțin în afară și lumina lucea prin ele. Păreau extraordinar de frumoase. Snorg își încleștă maxilarul amorțit și o luă pe Tib de umeri. Simți că îl ajuta, pentru că nu se trăgea înapoi ci încerca să stea dreaptă, să-l susțină. Continua să-l privească în față. Între buzele ei întredeschise, se zăreau dinți albi.
Ridicându-se, Snorg se simți mare, uriaș… Stătea în picioare. Pentru prima oară, stătea pe picioarele lui paralizate. Acum se uita la ea nu de dedesubt, ci de deasupra… se uita la Tib, care era înaltă cât cerul.
Cu toții se opriră din vorbă.
Se hotărî să facă un pas. Simțea putere… Dintr-o dată văzu că unul dintre picioare i se mișca spre ea…
— Tib! Merg…
Era menit să fie un strigăt, dar ieși ca un sforăit sau un suspin. Brusc, Camera se legănă, iar Snorg căzu lat pe spate cu o bufnitură.
Va urma.
Titlul original : „Wróciee’ Sneogg, wiedziaam…”
Traducere de Cristina Ghidoveanu.
Textul a fost tradus cu permisiunea autorului. Îi mulțumim.
