…sau cum Hollywood-ul reușește încă o dată sa rateze aproape complet esența unei cărți extraordinare… Trailer-ul de mai jos e semnificativ pentru ce vreau să spun:
Premiera a fost pe 31 octombrie, așa ca m-am prezentat cu ceva speranțe la Haydn, unul dintre cinematografele vieneze care-i lasă pe actori să vorbeasca englezește – mare lucru. Nu mă așteptam, desigur, ca filmul să prindă în întregime complexitatea romanului lui Card. Știam că se va insista pe partea SF, fiindcă e foarte spectaculoasă și oferă potențial cât cuprinde pentru un blockbuster – confruntările din sala de luptă, bătăliile din simulările video din școala de comandă, jocul minții. Iar din acest punct de vedere filmul este realizat impecabil, mai bine decât m-aș fi asteptat. Sunt aproape convinsă ca omuletzii care au lucrat la scenele respective au citit și răscitit cartea cu pasiune pentru c-au redat cu acuratețe și fantezie atât spațiile, cât și atmosfera imaginate de scriitor. Muzica, deplasarea, luminile, efectele speciale – toate elementele conlucrează perfect pentru a te angaja emoțional. De departe cele mai izbutite scene de confruntare, de luptă din toate filmele văzute de mine – și aici nu includ numai ecranizările sau scenariile originale science fiction. Iar din comparația cu filmele SF, Ender iese și mai clar învingător la toate nivelurile. Poate și datorită excelenței tehnice (dar aici avem și Avatar si Prometheus, dintre cele mai recente), însă, în special, datorită ritmului și conținutului acțiunii, redate cu pasiune și fidelitate de realizatori – spre deosebire de ecranizările Dune, spre exemplu, care sunt complet retardate.
Un alt aspect pozitiv clar este alegerea puștiului care-l interpretează pe Ender. E drept că m-a deranjat puțin ca are 15-16 ani din start, nu între 6 și 11 cât ar fi trebuit, dar înțeleg limitările impuse de necesitatea concentrării poveștii din carte către film, așa că nu insist. Actorul este atât de bun, încât reușește, în opinia mea, să transmită mai mult decât au intenționat scenariștii ! Dacă-l urmărești atent pe el, ai o mică șansă să treci dincolo de stratul complet superficial al personalității personajului pe care scenariștii au ales să-l expună. Asa Butterfield, un nume de care sper să mai aud. Din fericire, nu numai el este ales bine, ci și ceilalți copii – Petra, Alai, Dink și Bean. Cu toate că atât pe Petra, cât și pe Bean, îi pun să joace personaje cu totul diferite de cele din carte, o mare greșeală, în opinia mea, adolescenții-actori fac o treabă de invidiat.
Dar vai! Dar of! Ce ne facem cu restul?! Ce dezastru…
Cum să schilodesti în asemenea hal personajul colonelului Graff punându-l pe imbecilul de Harrison Ford, poate cel mai unilateral și lipsit de subtilitate actor de blockbustere de la Hollywood, să joace o fantoșă ? Genul militar cretin lobotomizat vorbind exclusiv în clișee încrâncenate ? Și nu este deloc lipsit de importanță, pentru că lipsa de adâncime a lui Graff e corelată cu lipsa de adâncime a lui Ender, determină cel puțin o fațetă esențială lipsă din construcția lui Card ! Contrapunerea maiorului Anderson (al cărui rol în carte e diferit) în calitate de apărător emotțional al lui Ender nu e suficientă, nu e același lucru ! Este esențial pentru înțelegerea poveștii că Graff este în permanență conștient de răul pe care i-l face lui Ender, e esențial că e permanent sfîșiat de regrete, că blestemă poziția în care se află, că trece prin chinurile iadului !
Cum să ratezi taman esența poveștii lui Card, adică evoluția interioară a lui Ender? Motivațiile lui, mutațiile în conștiință, conflictul emoțional ?! Spectatorii filmului n-au nici cea mai vagă idee la final de ce anume Ender acționeaza așa cum o face ! Se prezintă exclusiv o pojghiță subțire – regretul pentru violența împotriva colegilor și a gândacilor, se mețtionează ideea că atunci când îți înțelegi adversarul ajungi să-l iubesti și se arată (stupid și gresit, prin întâlnirea face-to-face cu o matcă) decizia lui de a readuce la viață specia pe care tocmai a exterminat-o. Dar lucrurile astea care sunt evidente pentru mine, pentru că știu cartea pe dinafară, în economia filmului sunt aproape invizibile!
Pentru că momentul crucial, în care Ender refuză să se mai supună regulilor după uciderea lui Bonzo Madrid, e redat la nivel de clasa întâi primară. Este prezentat fals de la cap la coadă ! Cu Ender amenințându-l stupid pe Graff cu milioanele investite in el. 🙁 Și cu decizia lui Ender de a se întoarce determinată de un discurs complet imbeciloido-patriotic al lui Valentine ! Or Ender pleacă și de durere, dar și pentru că înțelege perfect strategia de lobotomizare și cruzime pe care i-o aplică școala, iar asta îi redeșteaptă frica primordială, esențială pentru înțelegerea personajului, aceea de a nu se transforma în fratele său, Peter !
Iar argumentul suprem al lui Val este „tu nu esti Peter !” – numai asta îl putea determina să revină la comandă ! Convingerea că este nevoie de el nu pentru că este cel mai bun comandant – așa cum e prezentat idiot și unilateral în scenariu – ci pentru că ceea ce reprezintă omul Ender, conștiința Ender, sufletul lui, este important pentru cum anume va fi dusă lupta ! Ender acceptă povara ca să apere umanitatea de consecințele unei atitudini ca cea a fratelui său ! Acceptă să faca parte din joc fiindcă altfel jocul e probabil să fie jucat după regulile unui Peter ! Și de asta tragedia lui este atât de completă și devastatoare, pentru că este forțat (manipulat și mințit) să actioneze exact cu partea din el care este Peter !
Din nefericire, acest film va da apă la moară din plin celor care sunt dezinteresați complet de science fiction ca gen. Fiindcă, ratând mesajul lui Card, construcția rămâne un schelet firav. În loc să vadă elementele science fiction drept ceea ce sunt – decor – spectatorii vor reține clișeul amenințare extraterestră (bullshit) – erou copil care salvează omenirea – o grămadă de technical gimmicks. Valoare zero. Am trăit reacția pe pielea mea și m-a întristat nespus, dar este perfect justificată ! Filmul nu te face să trăiești decât nivelul de thriller. Nu comunică absolut nimic din drama lui Ender, nu trezește pic de empatie cu adevăratul Andrew Wiggin. Păcat!
© Rodica Guja
Textul a fost republicat cu acordul autoarei. Îi mulțumim.
