Nu știm nimic despre viitor: iată concluzia, recunosc, dezamăgitoare. Sau știm atât de multe lucruri, și atât de contradictorii, încât e ca și cum n-am ști.” – Lucian Boia

Francis Fukuyama s-a înșelat. Milioanele sale de cititori ar trebui să-și primească banii înapoi. Istoria nu s-a sfârșit, iar modelul occidental nu s-a instaurat ca unică epistemă viabilă. Ba, dimpotrivă: acest model secular și-a consumat, treptat, resursele și potențialul persuasiv. În prezent, este iminentă o prefacere a sa, o renaștere din propria cenușă ori o contaminare cu alte modele care câștigă teren în paradigma socio-politică a lumii. Aceasta este teza ultimei cărți a istoricului imaginarului: Lucian Boia.

Înainte de a verifica diferitele scenarii posibile ale unui viitor incert (doar pentru că nu s-a materializat încă), suntem invitați să facem o scurtă incursiune în trepidanta istorie a lumii occidentale. Sunt vizate acum nu neapărat evenimentele/faptele/personalitățile marcante, ci mai ales o anumită atitudine (în prezent în curs de modificare), tipic occidentală, față de lume. Un Weltanschauung occidental, care astăzi anunță (și denunță deja) modificări esențiale:

„Occidentul a oferit, autoritar și seducător totodată, modelul dominant, tehnologia, desigur, dar și toate valorile esențiale: etice, politice, culturale. Ultimele construcții alternative prăbușite în fața lui au fost sistemul comunist și utopia . Acum, acest cândva neobosit actor istoric a început să dea semne de oboseală.” (Lucian Boia, „Sfârșitul Occidentului. Spre lumea de mâine”, București, Humanitas, 2013)

Epilogul Occidentului implică, în mod necesar, și o apologie a sa (dar și o deconstrucție!). De-a lungul secolelor, Occidentul a impus modelul dominant, așezând în prim-plan o paradigmă care întrunește toate atributele virilității: elogiul activității, spiritul combativ, propensiunea pentru descoperire și cucerire, încrederea în infailibilitatea progresului și a credinței. Dacă entuziasmul științific încă se menține (corolar al progreselor tehnologice tot mai rapide și imposibil de contestat), s-a instalat o mefiență generală cu privire la inexistența progresului în zona moralei. Cu toate gadgeturile pe care le are la îndemână, omul nu se poate schimba dramatic. Natura umana este dată o dată pentru totdeauna (pe această idee se construiește critica modelului occidental întreprinsă în cartea despre care am mai scris aici: „Câini de paie”, John Gray) și nu este perfectibilă. Cu toate acestea, „Occidentul tinde spre atingerea desăvârșirii.”

Sau tindea. Pentru lumea actuală, Lucian Boia înregistrează o reducere a capitalului utopic, a încrederii în prefaceri revoluționare, care ar putea schimba fața întregii planete. Occidentul și-a pierdut aroganța, trufia de conchistador pornit în aventura cuceririi lumii. Smerenia și cumințenia au luat locul vechilor atitudini solare. Occidentul a intrat în haina modestiei, iar aceasta nu-l prea prinde: „Singura șansă pentru Occident, dacă nu vrea să-și grăbească declinul și să subscrie la propria-i dispariție, este regăsirea încrederii în sine și redescoperirea gustului marilor idealuri care l-au pus cândva în mișcare.”.

Cartea lui Lucian Boia este întocmai precum modelul pe care îl descrie: modestă. Însă e o modestie binevenită, înțeleasă ca absență a trufiei și a pedanteriei. Este vorba de bunul simț al teoreticianului care știe că nu există o singură teorie explicatoare ori un singur scenariu plauzibil pentru viitor. De aceea, singurele concluzii posibile ale acestui eseu sunt, de fapt, pseudoconcluzii: „Nu știm nimic despre viitor: iată concluzia, recunosc, dezamăgitoare. Sau știm atât de multe lucruri, și atât de contradictorii, încât e ca și cum n-am ști.”

© Adela Dinu

Articolul a fost republicat cu permisiunea autoarei şi a editorului revistei lapunkt.ro, domnul Eugen Stancu. Le mulţumim.

http://www.lapunkt.ro/2013/07/18/epilogul-occidentului/