Obeliscul domina ruinele, semnele stranii sculptate pe laturile lui strălucind în soarele după-amiezii. Era misterios, măreţ şi foarte, foarte enervant.
M-am dus lângă el şi m-am alăturat celorlalţi studenţi. Aşteptau toţi într-o linişte grea, măsurându-se agitaţi unii pe alţii şi încercând să ghicească dacă se afla printre ei unul mai norocos, care să fi descifrat deja enigma dată de profesorul Quilp. Miza era mare. Profesorul, unul din cei mai mari specialişti în xenoarheologie din Calea Lactee, mai avea un singur loc de asistent la catedra lui de la Academie. Concuram cinci candidaţi pe postul respectiv, iar acesta era testul nostru final.
În aceeaşi dimineaţă, mai devreme, ni s-a cerut să ne întâlnim cu profesorul Quilp în biroul lui şi să aducem cu noi orice echipamente considerăm necesare pentru o excursie didactică. Nu ni s-au dat amănunte suplimentare. Ni s-a spus doar că planeta pe care vom călători are atmosfera bazată pe oxigen şi că ne vom întoarce la Academie pe la ora prânzului. Pe de-o parte, vestea era excelentă, pentru că eu nu pot să trăiesc fără oxigen; mă punea în avantaj clar faţă de Xkinth şi Eetal. Pe de alta, însemna că urma să primim o sarcină scurtă, iar eu întotdeauna lucrez mai bine dacă am la dispoziţie suficient timp ca să analizez temeinic problema.
Profesorul Quilp ne aştepta deja în biroul său, deşi noi toţi ne-am străduit să ajungem mai devreme de ora stabilită. Ne aşteptau şi nişte informaţii, dar atât de puţine, încât ar fi putut fi redactate şi de un proaspăt absolvent al facultăţii de educaţie fizică.
Planeta în cauză fusese cândva populată de mamifere bipede care ştiau să folosească diverse unelte şi aflaseră structura atomului puţin prea repede pentru propriul lor bine – un scenariu atât de comun în această parte a galaxiei, încât unităţile de stocare sunt pline de exemple în acest sens, trecute toate la categoria „plictisitoare”. Mamiferele bipede reprezintă cam cincizeci la sută din speciile inteligente din univers. (Şi eu mă număr printre ele.) Asta după ce aproximativ nouăzeci la sută din civilizaţiile mamifere reuşesc să se autodistrugă în timp ce se târăsc pe drumul anevoios al evoluţiei. Poate că nu e corect politic să spun lucrul acesta, însă culturile mamiferelor nu sunt înclinate spre a-şi făuri o arhitectură foarte interesantă. Au întotdeauna „piramida cutare” sau „castelul cutare”. Nu seamănă cu cristalele receptive de pe Galco III, care-şi construiesc locuinţele în vis.
Dar divaghez.
Locuitorii planetei pe care urma să mergem s-au autodistrus cu numai câteva sute de ani în urmă. Planeta lor era locul cel mai căutat de arheologi – radiaţiile scăzuseră, iarna nucleară trecuse, însă majoritatea structurilor se păstraseră intacte. Cele mai multe erau rămăşiţe tipice ale civilizaţiei industriale – zgârie-nori, locuinţe suburbane şi o puzderie de fast-fooduri. Exista însă o suprafaţă de dimensiuni mari care nu se potrivea deloc în peisaj. O acopereau numeroase clădiri bizare, în mijlocul cărora trona un obelisc impresionant. Nu alcătuiau o zonă rezidenţială, nici un centru de producţie. Însărcinarea noastră era să ne deplasăm pe planetă, să studiem obeliscul şi împrejurimile lui şi să găsim cea mai plauzibilă explicaţie a scopului său – toate într-o singură oră.
Am ieşit din portal la numai câţiva paşi de obelisc, în zăpuşeala unei după-amieze în deşert. Ne-am împrăştiat imediat, ca să ne urmăm direcţiile de cercetare. Posibilitatea cooperării era exclusă – la urma urmei, concuram cinci pentru un singur post.
Eu am ales să încep cu simbolurile cioplite pe părţile laterale ale obeliscului. Le-am scanat cu translatorul portabil. Aparatul a procesat datele un interval de timp foarte lung, dar fără să-mi dea nicio traducere. Translatoarele moderne sunt incredibil de sofisticate. Au mii de structuri lingvistice în baza lor de date. Dacă o structură e cât de cât logică, programul îi poate da de capăt. Uimit, am îndreptat translatorul spre nişte semne de pe clădirile din apropiere. Pe acelea mi le-a tradus imediat. Îndreptându-l din nou spre obelisc, a mai făcut o încercare, preţ de câteva minute, apoi a renunţat. Jur că l-am simţit ruşinându-se când a scos un bip şi mi-a afişat „Traducere imposibilă”, dar modelul respectiv nu era programat să aibă sentimente. Fie mesajul de pe obelisc era codat cu cel mai sofisticat cifru pe care îl întâlnisem până atunci, fie nu aveam de-a face cu un limbaj propriu-zis.
Mi-am petrecut jumătate din timp utilizând diverse dispozitive, măsurând şi analizând obeliscul de granit în cele mai mici detalii. Însă n-am făcut nicio descoperire măreaţă şi, din câte vedeam eu, nici concurenţii ceilalţi nu făcuseră vreuna. În momentul acela, mi-am dat seama că obeliscul n-avea să-mi ofere nicio soluţie şi nici nu mă inspira în vreun fel, aşa că mi-am zis să mă plimb puţin, ca să-mi lărgesc perspectiva. În ultima jumătate de oră, am cercetat împrejurimile. Pe măsură ce se apropia termenul limită, am început să-mi formulez o teorie. M-am alăturat celorlalţi studenţi în ultima clipă; profesorul Quilp s-a teleportat exact la timp.
– Arheologia, ne spuse el, în timp ce formam un semicerc în jurul lui, este artă, dar şi ştiinţă. Un cercetător, dacă vrea ca munca depusă de el să fie cât de cât mulţumitoare, va respecta şi va studia capodoperele civilizaţiei. Un explorator priceput va dezlega un mister ocazional, ca acesta, şi va şti să beneficieze de cunoştinţele astfel câştigate. Însă un arheolog cu adevărat ingenios se poate baza pe asistenţii lui ca să-l dezlege, cu iscusinţă, în locul său. Până acum, aţi avut cu toţii ocazia să examinaţi ruinele din vecinătate şi să constataţi că această construcţie nu se potriveşte cu celelalte. Întrebarea este din ce cauză. Sunt gata să vă ascult teoriile. Eetal, tu eşti prima.
Eetal părea incomodată de costumul ei greoi, însă el permitea fiinţelor care au nevoie de metan să supravieţuiască într-un mediu ostil. Cel puţin nu se pârjolea cu încetinitorul – sau era doar o impresie?
– După estimările mele, începu ea precaută, este imposibil ca acest obelisc să fi fost construit de fiinţele care au ridicat şi celelalte clădiri. Designul, stilul, materialele, până şi scrierea de pe el diferă de tot ceea ce se vede în jur. Ipoteza mea este că e vorba de un artefact aparţinând unei culturi foarte vechi, adus aici ca trofeu sau înălţat cu multă vreme înaintea celorlalte construcţii, iar populaţia a ales să ridice o colonie în jurul lui.
Nu-mi venea să-mi cred norocului. Eetal era una din concurentele cele mai periculoase şi nu-i stătea în fire să comită o asemenea gafă monumentală. Profesorul Quilp se încruntă; probabil gândea la fel ca mine.
– Doreşte cineva să combată această teorie? întrebă el, pe un ton neutru.
– Obeliscul a fost construit aproximativ în acelaşi timp cu structurile celelalte, se grăbi Q’orr să-şi pună rivala într-o poziţie stânjenitoare, aşa cum reiese foarte clar pentru cei ce s-au deranjat să facă testul descompunerii.
Afişă mândru echipamentul care estima vârsta clădirilor prin examinarea gradului de eroziune cauzată de intemperii. Aveam şi eu unul. Probabil că şi ceilalţi deţineau unul similar.
Eetal se uită în jur de parcă era gata să se teleporteze de ruşine.
– Eu sunt atrelliană, se bâlbâi ea.
Gafa ei îşi găsea acum explicaţia. Religia atrelliană pretindea că universul avea numai 50.000 de ani, iar adepţii ei nu aveau voie să aplice tehnica datării cu carbon şi testul descompunerii, care ar fi demonstrat altceva.
– Următoarea ipoteză, vă rog.
Profesorul Quilp grăbea lucrurile. Poate că voia să ne distragă atenţia de la Eetal sau de-abia aştepta să scape de vipie. Ca mine, de altfel.
Nevri, un student venit în schimb de experienţă din nebuloasa Orion, nu putea vorbi, aşa că proiectă trei imagini tridimensionale şi le însoţi de texte. Din ele reieşea că obeliscul era obiectul de adorare al localnicilor, iar poziţia lui în mijlocul coloniei, credea el, îi susţinea teoria. Am simţit că nu mai avea ce ne comunica altceva şi că gogomănia lui Eetal îi fusese sursă de inspiraţie pentru propria teorie şubredă.
– Mie nu mi se pare corect, rosti profesorul Quilp. Pe de-o parte, dacă obeliscul ar fi obiectul de adorare standard de pe această planetă, am fi găsit mai multe asemenea lui, împrăştiate peste tot. Pe de alta, dacă e un obiect unic, un loc de pelerinaj, să zicem, colonia ar fi fost dispusă altfel, pentru a uşura traficul îngreunat de pelerinii sosiţi în număr foarte mare.
Veni rândul lui Xkinth, a cărui specie era cunoscută pentru lingviştii ei pricepuţi. Dacă putea cineva să descifreze înţelesul semnelor de pe obelisc, atunci el era acela.
– Am făcut tot posibilul să traduc textul de pe obelisc şi-am ajuns la concluzia că este o aiureală, spuse Xkinth, spre uşurarea mea. Tiparul şi absenţa repetiţiei caracterelor sugerează că aceia care au construit obeliscul au încercat să evoce imaginea unui limbaj nefamiliar, în loc să folosească unul real pentru a comunica informaţiile. Întrucât nu e vorba de un text propriu-zis, sunt obligat să presupun că obiectul este o operă de artă creată exclusiv în scop estetic, şi nu în scop practic. Aşa s-ar explica atât locul important pe care îl ocupă, cât şi natura lui singulară.
– Nu-i rău, aprecie profesorul Quilp.
După expresia lui, nu mi-am dat seama dacă aprobă explicaţia lui Xkinth sau o consideră plauzibilă. Veni şi rândul meu:
– M-am plimbat prin vecinătate şi am descoperit o serie de clădiri care nu se potrivesc deloc cu ceea ce am găsit pe această planetă. Cele mai multe n-au nicio utilitate evidentă, dar este clar că au fost ridicate pentru a impresiona ochiul. Aşadar, sunt de acord cu ipoteza că sunt obiecte de artă, dar aş dezvolta-o, sugerând că teritoriul acesta este, în întregime, un muzeu în aer liber sau un fel de zonă experimentală în care localnicii veneau în mod special ca să vadă structurile neobişnuite, considerându-le o formă de amuzament.
– Îmi place că ai dovedit iniţiativă şi ai explorat şi spaţiul care nu se află în imediata vecinătate, spuse profesorul Quilp, înclinând mulţumit din cap. Ce altceva aţi mai aflat?
Q’orr, un membru cu pene cenuşii al unei rase de păsări, era studentul favorit din grupul nostru. Se întrecea pe sine la fiecare curs şi era, de departe, cel mai periculos concurent. Îşi prezentă încrezător teoria:
– Sunt multe elemente care indică faptul că locuitorii acestei planete şi-au dezvoltat o cultură comercială în grad ridicat. Aşa stând lucrurile, mi-e greu să cred că ar fi produs obiecte de artă atât de mari şi de costisitoare strict din motive estetice. Câştigul financiar trebuia să joace un rol major. Am găsit printre ruine imagini şi câteva artefacte mai mici, care sugerează că localnicii jucau în piese de teatru şi le înregistrau în scop distractiv. Soluţia pe care o dau eu acestei enigme este că obeliscul şi celelalte structuri bizare sunt simple elemente de recuzită folosite la realizarea înregistrărilor respective.
Am simţit cum mi se opresc amândouă inimile ascultând cum detaliază Q’orr faptele care-i sprijină teoria. Visul meu de-a lucra cu profesorul se destrăma. Q’orr îşi încheie explicaţiile şi privi triumfător la noi pe deasupra ciocului său îngâmfat.
– Teoria ta se potriveşte cu concluziile trase de xenoarheologii care au descoperit această planetă, vorbi profesorul Quilp. De fapt, se potriveşte mult prea bine cu ele.
Profesorul duse mâna în buzunarul de la piept, apoi continuă:
– Te-ai descurcat foarte bine la teste, Q’orr şi, cu toate că nimic nu mi-ar plăcea mai mult decât să pun acest lucru pe seama tehnicilor mele de predare superioare, mi-ai trezit nişte bănuieli.
Scoase la iveală un mic aparat pe care noi l-am recunoscut imediat drept un detector de telepaţi. Indicatorul lui pâlpâia gălbui, activat de o citire ilegală a gândurilor cuiva.
– Ai aflat răspunsurile scotocind prin mintea mea şi a altor profesori. Trebuia să te obligăm să foloseşti telepatia într-o zonă lipsită aproape complet de viaţă ca să te dăm în vileag, iar mica noastră excursie didactică a fost ocazia perfectă.
Cu un chirăit îngrozit, Q’orr ţâşni dintre noi şi dispăru prin portalul său. Eram convins că n-aveam să-l mai vedem vreodată; citirea gândurilor nu e doar înşelăciune, ci şi o infracţiune gravă în cultura noastră.
Profesorul Quilp îl urmări cum îşi ia tălpăşiţa, apoi se întoarse către noi, cei rămaşi pe loc.
– Îmi cer iertare că am fost nevoit să apelez la acest subterfugiu. Adevărul este că nu există niciun post de asistent în departamentul meu în acest moment. Voi ţine, totuşi, cont de performanţele voastre. Veţi primi credite suplimentare pe acest semestru.
Spunând acestea, profesorul plecă, mai mult ca sigur ca să raporteze decanului rezultatele „excursiei”.
Unul câte unul, studenţii se întoarseră la academie. Eu am rămas pe loc şi-am examinat îndelung obeliscul. Deşi profesorul Quilp ne-a spus clar că explicaţia originii lui era cea dată de Q’orr, mie tot ipoteza mea îmi plăcea mai mult. Poate că, într-o zi, voi reveni pe planeta aceea, ca s-o studiez în amănunt. Dacă voi dovedi că am dreptate, profesorul Quilp va fi foarte impresionat.
Am mângâiat cu tentaculele mele micul obiect metalic pe care îl culesesem de pe jos în timp ce mă plimbasem de colo-colo, în căutare de indicii. Ceea ce am desluşit pe el era, probabil, chipul unui localnic: două urechi rotunjite şi destul de mari, un nas ascuţit şi un zâmbet larg, care-i dezvelea dinţii. Translatorul meu a reuşit să descifreze textul de pe obiect foarte repede şi, cu toate că pentru mine cuvintele acelea nu însemnau nimic, mi-am zis că ar putea conţine, totuşi, nişte indicii utile.
Sigur exista cineva la Academie care ştia să-mi spună ce e acela un „Disney”.
© Alex Shvartsman
Titlul original : „Field Trip”
Traducere de Antuza Genescu
Textul a fost tradus cu acordul autorului. Îi mulțumim.
Alex Shvartsman este scriitor de science fiction și fantasy și game designer. Locuiește în Brooklyn, New York, S.U.A. cu soția și fiul său. Blog : www.alexshvartsman.com
Proze publicate :
„Requiem for a Druid”, Galaxy’s Edge 2013
„The Miracle on Tau Prime”, Daily Science Fiction, 2013
„The Tell-Tale Ear”, Nature’s Futures, 2012
„The Last Incantation”, Kazka Press, 2012
„Those Who Can’t Do”, Every Day Fiction, 2012
„A Better Tomorrow”, Interstellar Fiction, 2012
„Nuclear Family”, Kasma SF, 2012
„Ravages of Time”, Nature, 2012
„A Shard Glows in Brooklyn”, Buzzy Magazine 2012
„The Take”, Daily Science Fiction, 2012
„Spidersong”, Daily Science Fiction, 2011
