Mugetul wagnerian al Americii pierzându-și poziția hegemonică – o recenzie de Jonathan McCalmont (Marea Britanie)
În recenta mea recenzie a romanului „Moxyland” al scriitoarei sud-africane Lauren Beukes, am făcut două generalizări despre istoria cyberpunkului :
În primul rând, am susţinut că de la începutul mişcării respective din anii 1980, autorii cyberpunk şi post-cyberpunk au lucrat din greu în vederea deconectării tropilor cyberpunk din habitatul lor nativ al descompunerii oraşelor americane, în scopul de a le proiecta pe fundalul mult mai colorat al noilor economii globale. Această tendinţă ne-a dat nu numai romanul „Pashazade” (2001) al lui Jon Courtenay Grimwood dar şi volume precum „River Of Gods” (2004) şi „Brasyl” (2007) de Ian McDonald.
În al doilea rând, am sugerat trangresarea modului înţelegerii cyberpunkului ca „noir tehnologizat”, acel simplu mod al sciento-ficţionalizării genului poliţist ca în „Blade Runner” (1982), al lui Ridley Scott şi „Ghost In The Shell” (1989) de Mamoru Oshii. Am mai sugerat o transgresare a viziunii cyberpunk ca o formă de angst provocat de sfîrşitul-imperiului-american exprimat printr-un fel de milenarism literar post-apocaliptic ca în romanele „Distraction” (1998) de Bruce Sterling, „Snow Crash”¹ (1992) de Neal Stephenson şi „Postsingular” (2007) de Rudy Rucker.
Un mod mai potrivit de a scruta cyberpunkul este de a-l considera o literatură a alienării contemporane de clasă. Cyberpunk este o formă literară care se referă în întregime la exprimarea unui sentiment de deziluzie cu privire la structura de clasă existentă. Dezamăgire în legătură cu rolul pe care membrii clasei de mijloc ar fi trebuit să-l joace în societatea occidentală, dezamăgire referitoare la modul în care societatea încurajează individualismul şi auto-exprimarea doar pentru a cere concomitent conformism şi obedienţă.
O deziluzie care este exprimată în negarea nobilelor origini ale lui Ashraf Al-Mansur în seria „Arabesk” de Jon Courtenay Grimwood, în dispreţul lui Y.T. pentru slujba guvernamentală a mamei sale în „Snow Crash”, în caracterizarea rânjită a lui Lauren Beukes din „Moxyland” (2008) şi în furioasa percepţie de îmburghezire a lui Marcus Yallow în „Little Brother”² (2007) de Cory Doctorow.
Primul roman al lui Paolo Bacigalupi, „Fata modificată”³ (The Windup Up) nu numai că se potriveşte cu aceste generalizări, dar le şi întruchipează. Dacă cyberpunk-ul anilor ‘80 a fost un urlet angoasat ale unei alienate şi mic-burgheze clase de mijloc, care nu-şi mai regăsea locul în societate, atunci , „Fata modificată” este mugetul wagnerian al unei Americi, care şi-a pierdut poziţia hegemonică doar pentru a se găsi în faţa unui tsunami de resentimente şi ură, provenit din emisfera sudică, devenită periculoasă şi puternică la nivel mondial. Un sud global format din miliarde de oameni care nu sunt albi. Oameni infectaţi cu boli atât biologice cât şi politice, oameni cu bani de cheltuit. Oameni, printre care şi fete frumoase. Frumoase dar periculoase … O ambivalenţă despre alteritatea rasială şi politică a Americii goneşte prin întreg romanul ca o viitură vicioasă, antrenând personaje, evenimente şi, în cele din urmă, oraşe întregi. O avea „Fata modificată” acţiunea în Thailanda, dar într-un mod evident este foarte mult un roman despre America, chiar dacă se referă de asemenea, la aproximativ o jumătate de duzină de alte lucruri.
„Neuromantul” lui William Gibson începe cu o frază remarcabilă : „Deasupra portului, cerul avea culoarea unui ecran de televizor reglat pe un canal fără emisiune.” (traducere de Mihai-Dan Pavelescu).
Lirismul său laconic este o reminiscenţă á la Raymond Chandler, dar referinţele tehnologice au creat o expresivitate nouă diferită, şi străină. Începutul „Fetei modificate” este la fel de evocator, chiar dacă puterea sa nu constă în noutate sa discordantă ci în familiaritatea sa sufocantă. Ne face cunoștință cu un alb pe care-l cheamă Anderson Lake. Un bărbat alb într-o piaţă thailandeză încercând să cumpere fructe tropicale:
„În jurul lui, piața soi e în plină agitație a cumpărătorilor matinali din Bangkok. Mormane de durieni umplu aleile cu bălți împuțite și în acvarii pleoscăie cu pești cu cap de șarpe și cu plaa cu aripioare roșii. Deasupra, copertinele de polimer din ulei de palmier se lasă din cauza soarelui tropical, umbrind piața cu numeroasele firme ale companiilor de comerț naval scrise de mână și portretul îndrăgitei regine-copil. Un om se înghesuie în el, ținând găini roșii deasupra capului, care dau din aripi și cotcodăcesc furioase în drum spre tăiere, și femei în pha sin colorate aprins se tocmesc și le zâmbesc vânzătorilor, obținând un preț mai mic pentru orezul U-Tex piratat și noile specii de roșii.” (traducere de Alexandru Maniu)
Aceasta este tipul de imagine din sud-estul Asiei pe care-l vei găsi sub forma unei proze proaste pe un milion de site-uri de turism. Acesta este exotism de cel mai prost fel. Loveşte simţurile cu subtilitatea unei deraieri de tren evocând mirosul de fructe putrezite, cotcodăceala găinilor, căldura soarelui tropical, mirosurile mulţimii de cumpărători. Bacigalupi ne loveşte cu împroşcături de roşu : piepteni purpurii, aripioarele roşii ale peştilor plaa – şi în cazul în care am ratat – roşul intens al sarongurilor pha sin. Roşu pentru caniculă, roşu pentru pasiune, roşu pentru sânge…
Bacigalupi chiar transpune cu italice cuvintele thailandeze ca să ştim că nu sunt greşeli de ortografie. Iar alte cuvinte nu sunt din englezeşte ! Sunt cuvinte străine. Menţionarea unor constructe sciento-ficţionale cum ar fi „orez U-Tex” şi „neo-variant tomatoes” (noi specii de roșii) se presupune că ar fi la fel de uluitoare precum ecranul televizorului lui Gibson, dar nu este aşa. Nu poate fi. Alteritatea discordantă a ideilor SF ale lui Bacigalupi este zdrobită sub greutatea clişeelor, ale unui brand familiar de alteritate, de tipul „mărturiilor” care apar pe site-urile de turism : exact acelea pe care occidentalii ajung invariabil să le eclozeze ori de câte ori doresc să scrie despre sudul global. Pentru că într-adevăr, una din temele centrale ale „Fetei modificate” este modul în care America a început să vadă sudul global.
Dacă aţi citi cu atenţie cogitaţiile think-tank-urilor politice americane veţi constata emergenţa unui brand ciudat de literatură apocaliptică. Demonilor invocaţi cu uşurinţă – armele de distrugere în masă, terorismul – „futuriştii” politici ianchei le-au adaugat acum focarele pandemice virale, oraşele „bestiale”, şi tulburările gloatelor, pe lista „monstruozităţilor” pe care complexul militaro-industrial american trebuie să le „rezolve”… Zguduită de experienţa de putere dominantă şi ocupantă mondială, clasa politică a Americii îşi dă seama că se va confrunta cu un viitor în care va avea de a face cu un periculos şi ameninţător sud global.
De exemplu, insistenţa administraţiei Obama ca guvernul pakistanez chiar să se implice în pacificarea zonelor tribale de nord-vest, administrate federal a fost susţinută de o naraţiune politică, care a prezentat acele meleaguri ca pe nişte zone de război, care s-ar putea extinde brusc şi ar devora restul ţării. Deci, în timp ce pakistanezii din Lahore îşi vedeau de viaţa de zi cu zi, politicienii americani i-au avertizat că puţin mai lipsea până la declanşarea barbariei talibane. În mod similar, atunci când un cutremur a lovit Haiti, mass-media occidentală a fost extrem de rapidă în a prezenta Port-au-Prince ca un cazan clocotind de violenţă şi jafuri generalizate, o societate regresând la un nivel total de sălbăticie.
Thailanda lui Bacigalupi nu este Thailanda pe care ai putea-o recunoaşte din filmele cineaştilor thailandezi cum ar fi Apichatpong Weerasethakul sau Wisit Sasanatieng. Thailanda lui Bacigalupi nu este un loc al zâmbetelor sfielnice şi al cântecelor blânde, ci o distopie oribilă care pare să distileze stereotipurile negative pe care occidentul le colportează la nivel mondial despre sud.
Thailanda lui Bacigalupi este în mod endemică coruptă şi masiv supra-sindicalizată, muncile aparent arhaice apărate de o castă de brutali şi naţionalişti funcţionari publici având grade militare dar purtând „cămăşi albe”. Este, de asemenea, o societate intens rasistă :
„Jaidee are un oarecare respect pentru chinezii din Chaozhou. Fabricile lor sunt mari și bine administrate. De generații întregi au prins rădăcini în Thailanda, și îi sunt foarte loiali Maiestății Sale, regina-copil. Nu sunt ca pateticii refugiați chinezi care s-au revărsat aici din Malaysia, venind în țara sa, în căutare de ajutor după ce i-au distrus pe conaționalii lor. Dacă ar fi fost măcar pe jumătate la fel de isteți precum chinezii Chaozhou, s-ar fi convertit demult la Islam și s-ar fi integrat în canavaua societății thailandeze […] Chinezii Chaozhou sunt deștepți, pe când cei veniți din Malaysia sunt proști.” (traducere de Alexandru Maniu)
şi roasă de superstiţie:
„Va fi nevoie de opiu și mită și mahoutul va trebui să fie plătit din nou. Mituit să se întoarcă la lucru…Și vom fi nevoiți să angajăm călugări să facă un ritual la fabrică. Să-i liniștească pe muncitori. Phiii trebuie să fie împăcați…O să coste ceva. Oamenii vor spune că fabrica este bântuită de spirite malefice. Că e amplasată într-un loc nepotrivit sau că lăcașul spiritelor nu e suficient de mare. Sau că ați tăiat un copac al unui phii când fabrica a fost construită. Va trebui să aducem o prezicătoare, poate și un maestru feng shui ca să-i convingem că locul e sigur.” (traducere de Alexandru Maniu)
Thailanda este prezentată ca o ţară infectată cu boli atât biologice cât şi politice. Dacă străzile nu sunt scufundate într-o maree de sânge uman, vor fi curăţate de un torent nesfârşit de mortale boli infecţioase provenind din mahalalele înghesuite şi fundăturile din Bangkok. Thailanda lui Bacigalupi nu este altceva decât o distopie neoconservatoare – o viziune de coşmar al viitorului sudului global, un sud global cu care America va trebui să aibă de-a face.
În acest sens, „Fata modificată” urmează fidel tendinţa recentă a autorilor post-cyberpunk de a exporta dezolantele peisaje urbane americane ale primului val cyberpunk în lumea în curs de dezvoltare. Dar, în acelaşi timp, abordarea lui Bacigalupi este pe faţă negativă şi grotescă, chiar în comparaţie cu majoritatea textelor post-cyberpunk. Într-adevăr, în timp ce Gibson şi compania erau fericiţi descriind oraşele americane ale viitorului ca pe nişte cimitire imense ale iluziilor pierdute, au subliniat totuşi faptul că între umbre adânci şi fabrici vechi, erau şi raze de speranţă. Cyberpunk-ul s-a referit la alienarea clasei mijlocii, dar a incarnat de asemenea şi aspiraţii.
Cyberpunkşii nu au fost victime, erau midinete trăind visurile creatorilor lor. Visuri despre o viaţă trăită prin inteligenţa proprie şi în afara sistemului de clasă. Distopiile cyberpunk au fost întotdeauna infuzate cu sentimentul că, deşi viaţa în Lăbărţare era urâtă, brutală şi scurtă, era în acelaşi timp disperat-şi-nemaipomenit-de- mişto. În general, autorii post-cyberpunk au urmat acest model gibsonian prin lumile lor în curs de dezvoltare descrise ca fiind cultural vibrante, dar şi brutale şi periculoase. Într-adevăr, romanele lui McDonald sunt ode tuşante ale vitalităţii culturii Indiei şi Braziliei în timp ce seria „Arabesk” a lui Grimwood face clar faptul că Imperiul Otoman este încă un jucător global. Această sclipire de speranţă este interzisă cetăţenilor Thailandei lui Bacigalupi. Dar, în timp ce realitatea „Fetei modificate” refuză să fie aspiraţională, oferă explicaţii şi înţelegere.
Acțiunea romanului „Fata modificată” are loc în aceeași lume ca și povestirile lui Bacigalupi, „Omul-calorie” (2005) și „Omul cu cartelă galbenă” (2006). ( „The Calorie Man”/„Omul-calorie” , povestire distinsă cu Theodore Sturgeon Memorial Award – traducere de Ana-Veronica Mircea –, „Yellow Card Man”/„Omul cu cartelă galbenă” – traducere de Ana-Veronica Mircea – n.tr.)
Este o lume care nu și-a revenit dintr-o vastă criză a energiei. O criză provocată de epuizarea petrolului, de schimbările climatice și de încercarea multinaționalelor de origine americană de a controla business-ul agricol prin declanșarea unor plăgi teribile și utilizarea semințelor sterile ceea ce înseamnă că omenirea se află într-o competiție permanentă cu natura. În fiecare an, apar mutații ale maladiilor și inginerii geneticieni trebuie să țină pasul prin proiectele lor, în scopul de a hrăni miliardele de oameni.
Este o lume în care contează fiecare calorie finală. În timp ce alte națiuni sud-est asiatice au fost spulberate de foamete sau au fost aruncate în haos, Thailanda a reușit să-și păstreze capul deasupra valurilor datorită unor investiții abile în ingineria genetică, precum și prin capacitatea guvernului de a asigura protecția mediului dar situația rămâne periculos de instabilă. O instabilitate manifestată prin costisitoarea dependență a guvernului de tehnologia externă și printr-un devotament religios de a salva Bangkok-ul de la dispariția sub valurile oceanului în creștere:
„Ajuns la Thanon Na Phralan, Jaidee ia mâinile de pe ghidon ca să se închine în trecere către altarul Coloanei Orașului, șoptind o rugăciune pentru siguranța inimii spirituale a Bangkok-ului. E locul în care regele Rama al XII-a a anunțat pentru prima oară că nu vor lăsa orașul pradă mării ce se ridica. Acum, incantațiile călugărilor pentru supraviețuirea orașului care răsună în stradă îl umplu de un sentiment de pace. Își ridică mâinile la frunte de trei ori, doar o picătură din torentul de cicliști care fac la fel.” (traducere de Alexandru Maniu)
În curând devine clar că în timp ce „Fata modificată” urmează peripețiile mai multor personaje, narațiunea este dominată în special de punctul de vedere al unuia: Anderson Lake, un american care lucrează pentru o malefică și multinațională corporație, și care ar fi fost zdrobit în picioare până la moarte de către megadonții modificați genetic în cazul în care guvernul thailandez ar afla vreodată cine sunt cu adevărat angajatorii lui. Bacigalupi ne face să urâm Thailanda numai pentru a oferi apoi informații suficiente ca să ne dăm seama, că de fapt, singurul motiv pentru care regatul nu a cedat presiunilor lumii exterioare, este tocmai pentru că este dominat de sindicate, deoarece are un guvern puternic intervenționist, deoarece este în stare să-și păzească granițele și pentru că îi suspectează pe cei din afară, care ar putea să aducă tot felul de boli cu ei.
Thailandezii nu sunt sălbatici înapoiați transgresând valorile liberale din ignoranță, sunt strălucit de pragmatici și sunt vii. Poate nu ne place Thailanda lui Bacigalupi, dar putem, cel puțin trebuie să o respectăm. Ambivalența pe care Bacigalupi o construiește cu atenție și o induce cititorilor săi este o reflectare a ambivalenței simțite de personajul său principal: Anderson Lake urăște Thailanda și, totuși, el este aici în Thailanda. Ca și personajele care stau în barul de la începutul romanului „Neuromantul”, el nu poate sta deoparte. Această ambivalență despre lumea non-occidentală, în general, și despre sudul global, în special, nu este numai un element central al genului post-cyberpunk, este, de asemenea, tot mai importantă pentru corpul politic american.
„Fata modificată” nu altceva decât o examinare a dilemelor morale create de angajamentul Americii cu restul lumii şi convingerea că, oricât de neplăcută ar fi lumea, este încă treaba Americii s-o salveze. Această combinaţie complexă de atracţie şi de repulsie este strălucit explorată prin relaţia lui Anderson Lake cu fata modificată însăşi. Aceasta este o creaţie foarte similară cu organismele modificate genetic care bântuie paginile strălucitei colecţii de povestiri a lui Bacigalupi, „Pump Six And Other Stories” (2008). Aflată la intersecţia dintre ingineria genetică şi manipularea ciberneticii, fata modificată este o „persoană nouă”. Un tip de persoană care este „construită” pentru a se potrivi unui mediu de la care a fost complet deconectată:
„Emiko își trece degetele prin inelele de umezeală de pe bar, lăsate de broboanele sticlelor calde de bere. Inele umede și netede, la fel de netede ca fetele și bărbații din club, la fel de netede ca pielea ei când o unge cu uleiuri ca să lucească, să fie moale ca untul la atingerea unui bărbat. Moale pe cât poate să fie pielea și poate chiar mai moale, căci, deși mișcările corpului îi sunt sacadate, de parcă ar fi văzută în lumina unui stroboscop, pielea ei e mai mult decât desăvârșită. Chiar și cu vederea ei augmentată artificial abia dacă își zărește porii. Sunt atât de mici. De delicați. De optimi. Dar creați pentru vremea niponă și pentru un bogătaș cu control climateric, nu pentru locul ăsta. Aici, îi este prea cald și transpiră prea puțin.”
Emiko se conformează perfect imaginii tradiţionale a frumuseţii japoneze. Este o păpuşică, atât de frumoasă, atât de fragilă, atât de exotică. Mişcările sale sacadate sunt cu totul ciudate, dar nu sunt monstruoase. Sunt stilizate, cum ar fi mersul pe jos cu picioarele mutilate ale femeilor din filmele avînd acţiunea în epoca feudală a Japoniei. La fel ca piața thailandeză, Emiko este „altceva”, recognoscibilă instantaneu ochilor străini. E doar suficient de diferită pentru a fi exotică, fără a părea inumană.
Când Anderson Lake o întâlneşte pentru prima dată, momentul este electric. Atracţia lui pentru ea este la fel de tangibilă ca şi dorinţa ei să i se supună dar repulsia şi circumspecţia lui determină distanţa încât cei doi se orbitează reciproc precum doi sateliţi – el afirmându-şi autoritatea, ea subminându-i-o, – provocându-l să se afirme mai mult. Negând ce vrea, chiar dacă el nu îşi dă încă seama că o vrea.
Această întâlnire furtunoasă nu este doar o explorare minunată a psihologiei fetei modificate, este o încapsulare perfectă a atitudinii capitalismului american faţă de lumea din afara Americii: Anderson Lake este îngrozit, este dezgustat şi totuşi, este înnebunit să i-o tragă. Desigur, Emiko este o creaţie literară complexă. Nu este doar asiatică, ea este, de asemenea, reprezentanta unei umanităţi care riscă să devină din ce în ce mai nepotrivită pentru viaţa pe o planetă al cărui climat este într-un brutal curs de schimbare.
Lupta ei de a rupe lanţurile geneticii şi condiţionării este reprezentativă pentru lupta statelor în curs de dezvoltare, sfâşiate între dorinţa de mândrie naţională şi independenţă şi avantajele de a fi exploatate de către occident. De fapt, cu cât citeşti mai mult această carte, cu cât îţi dai seama că personajele sunt doar indicatoare pentru o serie de bătălii intelectuale care au loc în subtextul aglomerat al cărţii. Alte componente ale intrigii includ un război între ministerele comerţului şi mediului, simbolizând contestatarea politicii cauzate de schimbările climatice, un hacker genetic îmbătrânit şi concubina sa, transgenică care reprezintă o umanitate eliberată de dictatele naturii, un funcţionar public care se ceartă cu fantoma şefului ei într-un mod care simbolizează lupta având caracter personal cu care toţi ne confruntăm între a face ceea ce este uşor pentru noi şi ceea ce este bine pentru societate.
Practic fiecare aspect al fetei modificate poate fi văzut ca o manifestare a uriaşelor conflicte sociale şi ideologice care vor modela lumea în anii care vor veni. Dar în timp ce acest lucru duce la o densitate uimitoare de idei, face de asemenea, din „Fata modificată”, o carte profund inumană. Într-adevăr, dezbrăcat de aspiraţionalismul gibsonian, „Fata modificată” este un roman sumbru, plin de personaje profund antipatice trăind vieţi de mizerie perpetuă şi de pericol. Aceste personaje au culoare şi sunt, uneori, minunat elaborate, dar este imposibil să-ţi pese ce se întâmplă cu ele pentru că nu sunt mai mult decât nişte cifruri intelectuale – simboluri literare, care servesc o funcţie în marea ecuaţie a derivei tematice a cărţii dar care sunt extrem de lipsite de sens pe cont propriu.
În timp ce romanul „Fata modificată” are un început, un mijloc şi un sfârşit, nu există nici un motiv dramatic real pentru ca această naraţiune să înceapă sau se termine în cazul în care o face. Narațiunea ar putea fi la fel de uşor să fi început cu Anderson Lake strecurându-se în Thailanda şi încercând să pună în ordine fabrica folosită de el ca acoperire. În mod similar, romanul ar fi putut să se fi ocupat de înlocuitorul lui Lake încercând să găsească o modalitate de supravieţuire cu regimul existent. Este un roman care are momente de urâţenie viscerală şi chiar o anumită tensiune şi acţiune, dar foarte puţină energie dramatică, per total.
Pentru faptul că recenzez romanul, această lipsă de umanitate mă plasează într-o poziţie dificilă. Admir capacitatea lui Bacigalupi pentru jocul metaforic şi îmi place foarte mult faptul că el este mult mai angajat politic şi mai subtil decît practic oricare din scriitorii contemporani de science fiction.
Îmi plac unele dintre confruntările şi turnirurile verbale care vizualizează vaste infrastructuri intelectuale ce luptă pentru dominare prin argumente, retorică şi insultă. Chiar cred că refuzul lui Bacigalupi de a fi aspiraţional este un reper important în evoluţia post-cyberpunk-ului. Există o mulţime de lucruri care-mi plac la acest roman, dar în acelaşi timp, nu pot trece cu vederea problemele sale reale, apăsat tehnice şi conceptuale. Nu pot ignora faptul că în mod clar Bacigalupi se luptă pentru a gestiona un personaj de tip „arc peste întinderea unui roman” întreg. Nu pot închide ochii la faptul că romanul nu are nici o intrigă de ansamblu despre care să merite să se vorbească. Nu pot ignora faptul că romanul are atât de multe idei pe jumătate formate şi nestructurate încât nici una dintre ele nu se dezvoltă în ceva ce s-ar putea apropia de un argument coerent.
Volumul „Pump Six And Other Stories” dovedeşte că Paolo Bacigalupi are o capacitate extraordinară atunci când vine vorba de scris proză scurtă dar la fel de mult cum îmi plac ideile din „Fata modificată”, nu pot recomanda romanul acesta din toată inima, deşi este plin de idei fascinante şi încearcă mai mult decât orice text SF pe care l-am citit în ultimul timp, să se refere la marile probleme ale timpului nostru. Continui să cred că Bacigalupi are o mare lucrare de science fiction înlăuntrul său.
© Jonathan McCalmont
Traducere de Cristian Tamaș.
Traducerea și publicarea recenziei s-au făcut cu acordul autorului și a site-ului The Zone. Le mulțumim.
http://www.zone-sf.com/wordworks/windgirl1.html
Note :
¹ „Snow Crash” (1992) de Neal Stephenson : traducere românească de Ana-Veronica Mircea, editura Leda, 2010.
² „Little Brother” (2007) de Cory Doctorow : traducere românească de Ana-Veronica Mircea, colecția Nemira Junior, editura Nemira, 2010.
³ „Fata modificată” (The Windup Girl, 2009) de Paolo Bacigalupi : traducere românească de Alexandru Maniu, colecția Nautilus SF, editura Nemira, 2013 ; citatele din recenzie aparțin ediției românești menționate.
Jonathan McCalmont este un critic literar și de film independent din Marea Britanie. Colaborează cu mai multe reviste și site-uri cu articole, eseuri, recenzii despre cărți, filme, albume de benzi desenate, jocuri video. Site-ul său, „Ruthless Culture” este unul dintre cele mai bune din Europa în domeniul criticii cinematografice: citiți de exemplu, cronica filmului „Eu cînd vreau să fluier, fluier” în regia lui Florin Șerban : http://ruthlessculture.com/2012/08/23/review-if-i-want-to-whistle-i-whistle-2010/
„Laşitate, lene și ironie: cum și-a pierdut science fiction-ul viitorul” (partea I) – Jonathan McCalmont
„Lașitate, lene și ironie: cum și-a pierdut science fiction-ul viitorul” (partea a II-a) – Jonathan McCalmont
„Laşitate, lene şi ironie: cum şi-a pierdut science fiction-ul viitorul” (partea a III-a) – Jonathan McCalmont
„Laşitate, lene, ironie: cum şi-a pierdut science fiction-ul viitorul” (partea a IV-a) – Jonathan McCalmont
