Ana Veronica Mircea,

Floarea de loldilal,

Nemira, Bucureşti, 2012

E multă vreme de când n-am mai fost atât de mulţumită de povestirea care deschide un volum de autor. Paradisul bărbaţilor, prima destinaţie a itinerarului propus de Ana Veronica Mircea, are tot ce-i trebuie ca să te determine s-o citeşti fără întrerupere până la ultimul rând, mai ales dacă aparţii sexului feminin. Nu vreau să stric bucuria celor care n-au citit încă volumul Veronicăi, aşa că nu mai dau decât un singur amănunt picant din acest text: specia extraterestră oscri, cu care intră pământenii în conflict la un moment dat. Numele lor, anagrama substantivului socri, aminteşte de faptul că şirul nesfârşit de neveste cu care se pomeneşte însurat protagonistul presupune un şir la fel de nesfârşit de perechi de socri. Voită sau nu, anagrama e un prim semn al iscusinţei literare a Veronicăi, regăsită cu prisosinţă în cele şaisprezece „petale” ale Florii de loldilal. Nu vă grăbiţi să credeţi cumva, din cauza acestei metafore, că proza Veronicăi ar fi una de factură romantică. N-aţi putea fi nicicând mai departe de adevăr.

Povestirea care dă titlul volumului are o găselniţă (iertare pentru acest cuvânt nu tocmai nobil, dar foarte potrivit aici) nemaipomenită: numele personajelor ei prind sens şi dau culoare dacă sunt citite invers. Conducerea Imperiului – seneşalul Ored Lever, comandantul suprem Leira şi Mareşalul Anob – vor să cureţe oraşul de impurităţi. Ce sunt aceste impurităţi? Călugări Orbi care duhnesc, cu „ochii ascunşi de nişte cochilii brune”; Fecioare Zbârcite, cu „farmece mucegăite şi purtând către noi miasma pe care o crezusem pierdută” – iată o imagine argheziană, în stilul Florilor de mucigai, prefigurând viziunea de ansamblu a textului; gigaviespi înzestrate fiecare cu cinci ace lucioase. Iar aceste impurităţi, odată „ucise”, emană „arteziene de clăbuc cafeniu” însoţite de „putoarea” de rigoare (Călugării Orbi), un praf „cafeniu, înecăcios, puturos” (Fecioarele Zbârcite) sau „fulgi fetizi, cafenii” (gigaviespile). De remarcat câmpul semantic al agresivităţii vizual-olfactive: „putoare”, „miasma”, „duhoare”, „băltoacă putred-cafenie”, „arteziene de clăbuc cafeniu”, „zoaie cafenie”. Toate acestea ne pun în faţa unui text predominant vizual şi olfactiv, un tablou în mişcare suprarealist (şi nu science-fiction!), dar categoric impresionant la nivelul celor două simţuri care colaborează, spre copleşirea totală a cititorului, până în final.

Povestirea este, cum am spus, o uriaşă „floare de mucigai” pe care o vezi şi o miroşi la fiecare rând şi se plasează în contrast deplin cu floarea de loldilal (aclimatizată în oraş de străbunul lui Anob, „renegatul Nalper”), care răspândeşte un parfum minunat, are însuşiri carnivore şi e singura în stare să învingă „putoarea de latrină înconjurată de hoituri” – apogeul violenţei vizual-olfactive din text.

Din punct de vedere strict science-fiction, povestirea cea mai reuşită e Slujbă temporară, urmată de Sfinte Dumnezeule! şi Ghinion. Iar din punctul de vedere al echilibrului actului narativ, Închisoare contravenţională e pe primul loc în topul meu personal.

Componenta SF, predominantă în primele patru proze, e strecurată printre texte mai degrabă fantastice, ca Izvoditorul, o poveste scurtă, cu morală, despre capacitatea omului de-a anula puterea făuritorilor de soartă. Şi tocmai această capacitate, de care omul profită din plin, e cea care va duce, cândva, la sfârşitul lumii, aşa cum, într-o legendă religioasă, dorinţa mamei ca fiul ei să nu cunoască niciodată suferinţa va duce la moartea lui. Despre sfârşitul omenirii se vorbeşte în Revelion cu scăunel şi pisică, o povestire cu titlu de pictură. O piesă într-un act, care s-ar fi putut numi şi Menajeria cu pandalii, sintagmă foarte inspirată, folosită de autoare în ultimul alineat. Precumpăneşte ironia la adresa sectelor care prevăd un nou final de omenire ori de câte ori au ocazia, a formaţiunilor politice, a predilecţiei caraghioase pentru utilizarea siglelor (CCSIT, de pildă, sau PSL, adică Propovăduitorii Sfârşitului Lumii), a programelor de televiziune care prostesc, adesea deliberat, câteodată involuntar, minţile privitorilor, a abundenţei de false finaluri fericite din filme, dar şi din traiul zilnic. Pe scurt, umor şi zâmbete tragi-comice într-o proză în care SF-ul e doar un pretext.

Râpa amăgirilor e o combinaţie stranie, un fel de „folclor” SF cu elemente de hard SF. Citim despre nave care se prăbuşesc, despre o flotă imperială, aflăm despre lumi legate de alţi sori, despre narzi şi nard-umbre; iar printre ele se strecoară cu înţelepciune talismane, descântece, licori, vrăjitori sau farmecfăcătoare. Lexicul şi topica sunt populare („sortitoare”, „povaţă”, „tihnă”, „mas”, „zgârcit la grai”; „Că fi-va Copăiţa, pentru cei ucişi, plăcut mormânt”), apar şi apelative de politeţe arhaice („Domnia Ta”).

Personajele au nume cu rezonanţe prea diferite: Maud, Alonda, Loena, Hylm, Trom. Sunt prea multe, după cum prea multe se întâmplă în nuvela aceasta şi poate din acest motiv e mai greu de urmărit, de dus până la capăt. Iniţial pare a se aplica tehnica povestirii în ramă, dar personajele nu relatează întâmplări diferite, ci ne spune fiecare cum a trăit sau a auzit un eveniment. Povestea e presărată cu denumiri greu de rostit şi de reţinut: Ub-ubaria, Ub-ubar, Ubarul Budd, Ubru-Cu-Du-Bru (o „abracadabra” mai sacadată şi cu rezonanţe sumbre, precum vocala gravă şi închisă care o înlocuieşte pe cea originală). Răzbate, în ciuda acţiunii alambicate şi a personajelor cu nume ameţitoare, efortul creator depus de autoare. Un efort depus însă cu mare plăcere, căci şi această plăcere reiese limpede din text, pe lângă atmosfera foarte bine pusă în evidenţă – marea reuşită a prozei. Cred, totuşi, că autoarea a reuşit ce-a intenţionat. Dacă citeşti cu creionul în mână, vei găsi ordinea şi esenţa haosului aparent al prozei, însă dacă vrei să simţi plăcere la citit, e obligatoriu să reiei lectura când ştii bine cine e fiecare, ce vrea să facă şi ce face până la urmă.

Aş putea da o explicaţie amuzantă înverşunării literare cu care a scris Veronica Râpa amăgirilor. Traducătoare fiind, tălmăceşte de atâţia ani în limba română cele scrise de unii şi alţii, încât probabil s-a hotărât ca textele ei proprii, cel puţin o parte din ele, să fie cât se poate de greu de tradus în alte limbi. Şi, totuşi, aflu de pe blogul ei că n-am dreptate, fiindcă ne spune acolo următorul lucru: „Îmi place să scriu, dar e mai uşor – şi mai rentabil – să traduc ce-au scris alţii!”

Puterea pereche, ultima proză din carte, aparţine fantasticului rural „curat”, fără elementele de hard SF din Râpa amăgirilor. Nu lipsesc cucuveaua, vârcolacul care muşcă flămând din lună, lupii – embleme ale spaimelor ancestrale care îi cuprind chiar şi pe cei mai viteji din rândul oamenilor, dar şi al animalelor. Povestirea curge în ritmul agale al descrierilor sadoveniene, care vin foarte bine autoarei: „Pentru că tainele firii nu se lasă pătrunse sub tăria luminii şi nici puterile peste fire nu se unesc cu temei sub căuşul unui cer sfidător de senin”. Umorul dulceag tot iz sadovenian poartă, dar parcă seamănă puţin şi cu cel al Rodicăi Ojog-Braşoveanu, în romanele ei istorice: „… desfătările cele simple – la îndestulatul burţii şi la zăbava în sălaş călduros şi ferit…” (Cât de artistic se insinuează sentimentul lenei în cititor, mai ales dacă e înclinat spre trândăveală!) În prima parte a prozei se reia un fragment de trei ori, dar cu schimbări esenţiale: personajul miau-miau simte mai întâi mireasmă de lapte cu gust dulce şi cald, apoi de sânge cu gust sărat şi sălbatic, apoi de moarte cu gust acru şi crud…

Frumos finalul de volum, frumos întreg volumul, a cărui prefaţă, scrisă cu căldură de Liviu Radu, e una din cele mai bune recomandări pentru un autor de la noi.