Selectează o Pagină

1.

 

Trăiau într-o sărăcie cruntă. Nu mai aveau bani nici de țigări, nici de net. Luciano făcea incursiuni în fiecare dimineața devreme să colecteze mucuri de țigară din jurul blocului. Din fericire, nu prea existau coșuri de gunoi, iar, pe lângă aceasta, mare parte din vecini își aruncau mucurile de la fereastră sau balcon.

 

Dominique identifica rețele wifi disponibile tot din vecini și spărgea codurile de acces, după care încerca să găsească noi și noi oportunități de a evada din gaura neagră financiară. Urma o incursiune în doi pe la depozitele din spate ale magazinelor alimentare, în căutare de produse expirate sau pe acolo. Cu sacoșele pline, urma activitatea sportivă de evitare a administratorului blocului sau a vecinilor solidari cu acesta în înfierarea datornicilor la întreținere care acumulaseră peste 12 luni de restanțe. De obicei, Dominique, pricepându-se să treacă neobservată, se strecura în casă, iar sacoșele și Luciano soseau pe balcon (deoarece locuiau la parter), prin învăluire.

 

Trăiseră în aproape toată Europa. Amândoi copii ai unor familii de expați (ai lui Luciano în Italia, sau în ceea ce acum se numește Piemont; ai lui Dominique în Franța, sau în ceea ce se numește acum Bretania). De unde și numele lor.

 

Tatăl lui Dominique sfârșise într-un spital de nebuni, iar al lui Luciano într-un malaxor. Inevitabil, mamele lor își refăcuseră viața cu parteneri locali și nu mai doriseră să fie deranjate de progeniturile din căsătoria românească. Adolescenți, Dominique și Luciano fuseseră aruncați din loc în loc, de la rude din (pe vremea aceea) Franța sau Italia către bunici sau diverși unchi sau cumetri din teritoriul care se numea pe atunci România. Reușiseră de tineri să-și dea seama că porniseră cu handicap în jocul vieții acesteia și-și promiseseră în repetate rânduri că nimic în afară de ei nu va conta mai mult pe lume.

Se cunoscuseră la Groningen, unde Dominique tocmai termina cu greu un curs universitar de arhitectură peisagistică, iar Luciano încerca a 12-a oară să termine cursurile de anul I la o facultate tehnică.

 

De fapt, Luciano fusese cel care călătorise cel mai mult. Încercase mai multe filiere în inginerie de tehnologia informațiilor, știința materialelor, dezvoltare sustenabilă, chimie aplicată, construcții de mașini, informatică teoretică, utilaje petroliere, robotică, econofizică, științe cognitive (și altele ale căror denumiri nici măcar nu le mai cunoștea cu exactitate) în Catalonia (Tarragona), Valonia (Namur), Sicilia (Catania), Transilvania (Kolozsvár) sau Bucovina (Suceava). Nicăieri nu se adaptase. Profi imbecili, colegi bulangii. La Groningen, pe lângă sporadica lui prezență la universitatea tehnică, spăla trotuare în așteptarea revelației privind rostul lui pe lumea aceasta, pentru că era convins că acesta exista, dar stătea bine ascuns.

 

Astfel o întâlnise pe Dominique, care își luxase piciorul alunecând pe spumele pe care le împrăștia el prin oraș. Din vorbă în vorbă, a dus-o la el acasă, au băut și fumat bine, iar de a doua zi au fost nedespărțiți. Acum, este adevărat că Dominique era bondoacă, cu pistrui și picioare scurte, părul cam rar pe cap și cam des în alte locuri, dar avea sâni generoși și-ți făceai treaba cu ea.

 

Nu că Luciano ar fi fost vreun mascul feroce. Era deșirat și cu o calviție precoce, îngrozitor de slab și cu capul turtit într-o parte din motive pe care le putem lăsa la alegerea cititorului:

(a) la naștere, țâșnise în Realitate cu prea mult aplomb și era și mult prea plin de secreții, astfel încât le alunecase printre degete, iar primul contact cu lumea aceasta îl constituise gresia spitalului;

(b) o tumoră pe creier din copilărie pe care o operaseră cum putuseră niște medici rezidenți valahi, fără să aibă suficient material pentru reconstrucția craniană;

(c) participase în primele rânduri la insurecția din Navarra, pentru o mie de Euro și bonuri de masă, iar această acțiune, chiar dacă benefică pentru poporul navarrez, nu se sfârșise cu bine pentru toți participanții, mai ales pentru aceia situați față în față cu trupele CRS franceze. Pot fi și toate cele trei variante, fiecare cu denivelarea ei, deoarece capul lui cam mare și pleșuv suportă multe.

 

Iar acum, după ce evoluaseră prin cam toată Europa, eșuaseră într-o garsonieră din Berceni, București, Valahia.

 

În ziua în care se presupune că începe această povestire, Dominique nu dormise. Prinsese un acces la internet cu viteză decentă și petrecuse noaptea analizând toate posibilitățile de diverse slujbe, contracte, jocuri piramidale sau moșteniri ale prinților nigerieni. Metodică, își lua notițe pe o tabletă spartă. Știa că a doua zi Luciano îi va demonta toate aceste propuneri, cu luciditatea lui macabră. Acolo n-or să te angajeze, ăia vor păpuși Barbie, uită-te în oglindă. Dincolo e cam dubios, vezi să nu rămâi fără rinichi. Acolo e clar că e o pocnitoare, uită-te ce față de poponar are directorul lor. Iar aici nu se dau niciun fel de detalii despre natura job-ului.

 

– Dar ce ți se pare greșit să lucrezi de acasă la dezvoltarea unui mediu ambiental pentru un joc?

– Eu habar n-am să fac așa ceva.

– Eu mă mai pricep. Am făcut la facultate o astfel de specializare.

– Daa? Serios, nu știam. Eu credeam că te ocupi de spații verzi.

– N-am mai dat examenul, dar ceva-ceva s-a lipit de mine pe la seminare și exerciții practice.

– Las-o baltă. Mă duc să caut țigări.

 

A vrut să strige după el, să-i spună că dacă nici măcar la o asemenea ofertă nu pun botul, atunci mai era puțin și se termina povestea lor de pe lumea aceasta. Administratorul îi amenințase cu Poliția și cu confiscarea garsonierei, moștenite în condiții cam dubioase despre care n-are rost să insistăm acum.

 

Însă Luciano plecase trântind ușa, iar Dominique își spuse mai dă-l în puii mei și completă datele personale (adresa de e-mail, număr de telefon, CNP, număr de cont) pentru oferta de job pe care o analizase, pradă insomniei, între 3 și 6 dimineața.

 

Lui Luciano nu-i spusese că intrase pe mai multe forumuri de discuții și cam toți încurajau tinerii în căutare de job-uri convenabile (fără șefi dobitoci, fără futaiuri sau perversiuni și, în general, fără prea multe obligații) să aplice pentru crearea de environment pentru jocuri sau alte aplicații de realitate virtuală.

 

2.

 

Sper că a fost un început decent de povestire. Capta aut benevolentiam aut mortem. În mod clar, nu este la nivelul celebrului “Call me Ishmael” a lui Melville.

 

Însă important este să nu abandoneze cititorul după primele rânduri. Sper că aceste două personaje au fost schițate într-un mod convingător, la limita anti-eroilor. Caractere contorsionate, afectate de tarele educative și emoționale din tinerețe, ca noi toți, de altfel, cel puțin generația mea și cea de după noi, și cea de după ei.

 

Pe urmă, mai este o chestiune pe care puțini cititori o cunosc. Nu este vorba numai despre faptul că un posibil consumator ar abandona povestea după primele rânduri din dezinteres, plictiseală, dezgust sau furie.

 

Problema este că un început prost îl poate determina chiar pe autor să abandoneze scrierea povestirii cu pricina. Avort. Game over. Povestirile au un fel de viață și respirație a lor, iar de multe ori autorul nu este decât un fel de antenă legată la câteva degete care transcriu istoriile de unde sunt ele pe un suport oarecare, accesibil și altora. Am mai spus-o și cu alte ocazii: povestirile, cele mai reușite, se scriu singure.

 

Aceasta nu înseamnă că autorul este doar un dispozitiv automat de transcriere; pentru a realiza aceasta, autorul trebuie să dispună de o sensibilitate specială în a captura oscilațiile acelea pe care cu siguranță peste vreo 200 de ani fizicienii (sau urmașii lor) le vor transpune în ecuații numai de ei înțelese. Această sensibilitate specială se cultivă prin cultură, prin lecturi, se exersează prin scrieri. Altfel, precum un pianist bun care nu mai repetă, scriitorul nu va fi capabil să emită acel lucru care există undeva și pe care numai el îl poate percepe. La fel, pianistului bun niște partituri îi induc direct senzația muzicală din ele, dar de aici până la a o reda în mod convenabil pentru public mai este un pas important de făcut.

 

Și astfel ajungem la problema principală a acestei a doua povești care se înfiripă, cam de capul ei. Subsemnatul, autorul acestor rânduri, n-a mai „repetat” de multișor. N-am mai scris vreun text literar de peste un an: în același timp, și cu lecturile stau extrem de prost.

 

S-au adunat cel puțin treizeci de cărți pe care îmi doresc imperativ să le citesc, numai că iar și iar n-am timp. Orice moment trebuie să mi-l sacrific ingurgitând pe nemestecate zeci și zeci de articole de fizică și chimie pentru serviciul de care nu reușesc să mă desprind. S-au acumulat extrem de multe date experimentale, dar nimeni nu se înhamă să le priceapă, să tragă niște concluzii, să compare ce obținem noi cu ce-au mai făcut și alte grupuri și, mai ales, să scrie articolele cu pricina.

 

Publish or perish.

 

În același timp, am termene limită necruțătoare pentru articole, revizii, raportări la proiecte, totul coroborat cu o birocrație stufoasă de care m-am plâns și cu alte ocazii; iar de văicăreala aceasta, oricum, n-am de gând să vă scutesc în cele ce urmează. În plus, am făcut greșeala să mă intereseze mai multe subiecte și trebuie să mă țin la curent cu tot ce se mai publică în toate aceste arii de cercetare.

 

Unul dintre domeniile la care lucrez este acela extrem de vast al magnetismului. Profitând de pandemie, am revizuit (zic eu, acceptabil) modelele de bază ale feromagnetismului și, de exemplu, o concluzie interesantă a fost următoarea: se știe că ordonarea feromagnetică dispare la temperaturi mai ridicate decât o anumită temperatură, numită temperatura Curie.

 

În noile mele modele, am demonstrat că la temperaturi foarte ridicate, dacă reușești să menții un corp în stare solidă, el redevine feromagnetic. Este vorba despre temperaturi de mii de grade, la care metalele în condiții normale nu numai că se topesc, dar se și evaporă. Dar aceste condiții de temperaturi extreme sunt satisfăcute în centrul Pământului, de exemplu. Nucleul solid al Pământului, despre care se știe că există, deoarece reflectă undele seismice, ar fi, astfel, un imens magnet permanent. De prisos să spun că teoria de până acum nu lua în considerare această ipoteză. Originea câmpului magnetic al Pământului este considerată a fi dată de mișcarea de rotație-convecție a miezului lichid al Pământului, în jurul miezului solid. Există armate de simulatori ale acestor mișcări ale miezului lichid, folosind supercomputere demne de o realitate mai bună și care publică în Nature și Science. Scopul ar fi să se poată prevedea în ce condiții va avea loc viitoarea inversare a polilor magnetici ale planetei, eveniment care ar trebui să producă o serie întreagă de catastrofe, din cauza penetrării spre suprafața planetei a radiațiilor cosmice, care altfel sunt „captate” de câmpul geomagnetic și formează centurile Van Allen.

 

Am publicat ce am dedus în două reviste respectabile, Results in Physics și Physics of the Earth and Planetary Interiors (ambele la Elsevier) și constat că la doi ani de la publicare nimeni nu citează aceste studii, deși concluzia este clară, simplă și de bun augur: inversarea polilor magnetici, atunci când se va produce, nu va fi prin diminuarea câmpului magnetic, ci doar prin rotația lui, drept care suprafața planetei va fi în continuare protejată de radiațiile cosmice.

 

Scenarii apocalitice, precum în filmul The Core regizat de Jon Amiel (2003) sau în cartea scrisă de Alanna Mitchell, The Spinning Magnet: The Electromagnetic Force That Created the Modern World – and Could Destroy It. (Dutton, New York, 2018) nu vor avea cum să aibă loc. Însă probabil că lumea aceasta nu este permeabilă la vești bune.

 

Mă ocup de aceste lucruri fundamentale în pragul senectuții, pentru că din diverse motive, chiar dacă am considerat de timpuriu că aveam aptitudini teoretice (chiar mă pricepeam la matematică), realitatea s-a opus în permanență devenirii mele ca teoretician.

 

După ce am început să lucrez în facultate cu un prof de la catedra de teorie, rectorul a dat dispoziție că studenții de la Fizică Tehnologică nu au voie să-și facă diploma în domenii teoretice. După ce m-am înscris la un doctorat în teorie la Universitatea din București, a trebuit să plec în străinătate și să-mi găsesc de lucru, evident, în domeniul experimental (mult desen tehnic, programare, șurubărie, schimbat ulei la pompe și rezistențe la cuptoare etc.). Și de atunci până acum, adică de treizeci de ani, n-am mai putut desfășura niciun fel de activitate teoretică.

 

Stimulat de aceste succese (chiar dacă fără aplauze publice) am continuat cu feromagnetismul și am re-dedus teoria domeniilor feromagnetice față de articolele originale ale lui Charles Kittel, 1946 și 1949 (încă un articol publicat anul acesta în Results in Physics).

 

Pentru noul plan de finanțare instituțională, ni s-a impus într-o primă etapă să venim cu niște idei „revoluționare”, așa-numitele high-risk-high-gain și atunci am elaborat un proiect unde se urmărește ca prin dinamica domeniilor magnetice de pe o anumită probă să se emuleze fizic procesele de deep learning, adică suprafața să poată fi văzută ca o rețea neuronală, iar domeniile acelea magnetice să definească modul în care curg curenții electrici pe suprafață. Legătura dintre domeniile din straturile succesive, care ar constitui perceptronii, ar fi pur și simplu distribuția densității de curent care traversează aceste straturi, iar matricea de transfer ar fi pur și simplu topografia domeniilor magnetice. Acum îmi pare rău că am propus așa ceva, deoarece între timp toți ceilalți au propus chestiuni „incrementale” sau pe care le-au făcut deja; deci, nu vor avea bătăi de cap la predarea fazelor de cercetare și la încasarea banilor aferenți. Iar eu voi sfârși, probabil, la balamuc.

 

Scriu acestea ca să demonstrez că în toți acești ani n-am stat degeaba, dar că posibila mea lipsă de tracțiune literară s-ar putea să aibă oarece cauze obiective. Sper ca Dominique și Luciano, care, mie cel puțin, mi-au devenit relativ simpatici, să nu sufere prea mult din cauza aceasta.

 

3.

 

Când Luciano s-a întors cu punga de țigări pe jumătate consumate, inclusiv un trabuc care fusese abia aprins, Dominique se înrolase în programul de dezvoltare a unei realități virtuale și primise un acont frumușel, din care comandase două laptop-uri la mâna a doua și plătise abonamentul la net.

– Ce ți-a venit să-mi cumperi și mie calculator? s-a aprins el. Cu banii ăștia trăiam două luni. Sau plăteam restanța la întreținere.

Dobitocule, a vrut să-i spună Dominique. Uite, pe măsură ce livrăm “conținut”, acesta este instantaneu evaluat și suntem plătiți pentru el. Dar l-a lăsat să pufăie din trabuc. Garsoniera s-a umplut de un miros de pucioasă.

 

Deși mima dezinteresul și, în general, avea o impresie mai degrabă proastă despre abilitățile intelectuale ale partenerei lui, perspectiva de a câștiga niște bănuți și de a duce o viață liniștită îl determinară pe Luciano să mai tragă din când în când cu ochiul spre ecranul unde Dominique se iniția în aplicațiile necesare pentru simularea mediului ambiental.

 

– Pare să fie un fel de Minecraft, nu? eram copil când jucam jocul acesta.

– Nu chiar. Nu modelezi numai teritoriul. Poți modela și legile fizicii din lumea pe care o creezi.

– Da? glumi el. Atunci poți, de exemplu, să faci ca gravitația să acționeze numai asupra personajelor care realizează că sunt suspendate în gol?

– Și asta, și altele. Deocamdată trebuie să mă creez pe mine. Hai, intră și tu.

 

Și Dominique își creă un avatar, evident demn de o lume mai bună. Petrecu două zile încheiate să-și modeleze curbura șoldurilor (absentă la ea), picioarele lungi și subțiri, iar figura și-o generă pornind de la mai multe aplicații de Inteligență Artificială, abandonând în mod repetat atunci când i se părea că arăta prea mult a curvă, tocilară sau sfântă mucenică.

 

Până la urmă, reuși să-și sintetizeze o combinație între cele trei versiuni. Pe scurt, își încropi o aparență pe care, dacă ai întâlni-o în viața reală, ai renunța la tot Metaversul pentru câteva minute în prezența ei. Simulatorul făcea minuni, nu mai văzuseră în niciun joc sau VR o asemenea abundență de mijloace de editare și de gestiune a tuturor nuanțelor.

 

– Dar știi că ai talent? spuse Luciano, și se înrolă și el în program, cu ochii la avatarul ei. Primiră avansul cuvenit angajării lui, din care, după câteva argumente mai mult sau mai puțin contondente, deciseră să plătească restanța la întreținere.

 

Luciano, care urmărea în continuare cu coada ochiului ce executa Dominique, își creă și el un avatar, însă nu insistă prea mult: în mare, era cam tot el, dar mai scund, nu așa deșirat, cu păr pe capul fără denivelări și își permise să-și adauge și un cioc pe bărbie. Barba lui cam rară nu i-ar fi permis în viața reală așa ceva. Dominique, care băuse prima sticlă de vin din noua lor viață, din banii câștigați cinstit, îi adăugă și niște coarne.

 

Aceasta nu-l deranjă, pentru că avatarul lui se ținea ață după al ei, iar din când în când ea-l aștepta, se îmbrățișau, se sărutau, făceau dragoste. Iar ei, cei reali, le împărtășeau extazul, n-are rost să mai intrăm acum în detalii despre cum se întâmpla asta. Relația lor, care până deunăzi fusese de acceptare reciprocă în lipsă de ceva mai bun, tindea spre împlinire. Dacă erau și puțin amețiți, le ieșea și mai bine.

 

Partea mai grea acum începea. Realitatea la care lucrau ei nu era altceva decât o masă amorfă de pixeli necorelați (scuzați pleonasmul). Un fel de ceață gri prin care se deplasau zburând (de ce nu? încă nu inventaseră gravitația), explorând butoanele și pseudo-potențiometrele din panoul de administrare.

 

Dominique învățase că cel mai important buton era cel de “Undo”. De câte ori experimenta câte ceva, invariabil se adresa acestui buton. (Dacă și în viața reală am avea la dispoziție așa ceva, lumea ar fi mult mai simplă și noi mult mai fericiți.) Din păcate, Luciano nu-l prea folosea.

 

– Ce-ai făcut, prostule? uite, acum ne-ai băgat în beznă.

– Da, dar măcar am terminat-o cu ceața aceea, din cauza căreia nu vedeam nimic.

– Dar nici n-aveai ce să vezi.

– Nu acum. Dar ne-ar fi împiedicat să vedem ce facem.

– Auzi, pleacă de aici. Du-te în bucătărie.

 

Nu că ar fi fost prea ascultător, dar Luciano își luă laptopul și-și amenajă un spațiu de lucru și trândăveală în bucătărie. Aici putea fuma trabuce și bea whisky, fără ca ea să-l mai bată la cap. Oricum, Dominique cea reală începuse să nu-l mai intereseze.

 

Ea găsi până la urmă modalitatea de a produce lumină în lumea aceea. Era o lumină difuză, care pâlpâia periodic. Atunci, cu lumina aceea la dispoziție, avu neplăcerea să constate că tot teritoriul era fluid, nu se putea construi nimic acolo.

– Hai la culcare! îl strigă pe Luciano.

Dormiră neîntorși.

 

Explorară lichidul acela în toate direcțiile, oprindu-se când și când pentru câte o partidă de amor. Dominique era, în general, mai puțin mobilă și mai în așteptare, iar Luciano o asalta din diferite direcții și configurații. Pentru a-și îmbunătăți performanțele hidrodinamice și echilibrul, el își adăugă o coadă, care-i folosea și la amplificarea îmbrățișărilor pe care i le administra ei și la alte lucruri legate de același tip de activitate. Treptat, ajunseră la concluzia că lichidul le îngreuna mișcările și că ar fi fost bine să existe și un oarecare spațiu liber. După multiple investigații, reușiră să creeze o bulă de nimic în interiorul lichidului și să-i sporească dimensiunile până când lichidul, pe suprafața căruia se formaseră valuri, devenea din ce în ce mai depărtat de ei. Partidele de amor în mijlocul bulei erau mai dure, dar cu atât mai excitante. După fiecare partidă de sex, fiecare trebuia să-și vindece avatarul de vânătăile care le apăreau pe tot corpul. Timp în care mâncau și beau, fiecare cu o mână pe mouse-ul calculatorului. Petrecură o zi în felul acesta, probabil cea mai intensă zi din viața lor de până atunci.

 

Noaptea, când Luciano sforăia, Dominique se gândi că prea era lichid oriîncotro te uitai, drept care nu aveau sens noțiunile de sus/jos/înainte/înapoi/stânga/dreapta și că ar fi fost mai bine ca lichidul acela să formeze un singur plan. Matematic, aceasta se numește o operațiune de rupere de simetrie. În același timp, devenise din ce în ce mai clar că sursa luminii se afla undeva în masa de fluid. Propriu-zis, nu era vorba de lumină, ci mai degrabă despre un fel de câmp care dădea formă corpurilor, chiar dacă în prezent acele corpuri erau numai două – al ei și al lui Luciano.

 

Analizând structura spectrală a acestui câmp (chiar dacă Dominique nu înțelegea prea bine ce înseamnă “structura spectrală”, însă mulți dintre noi analizăm lucruri pe care nu putem să le definim) Dominique realiză că era de zece feluri, cumva suprapuse. Adică prima caracteristică le îngloba pe celelalte nouă, a doua pe următoarele opt și așa mai departe. Dominique aplică atunci operațiunea de rupere de simetrie și brusc se prăbuși în gol. Odată cu definirea unei direcții privilegiate în lume, apăruse și gravitația. În același timp, lichidul de deasupra rămase închis într-un soi de vase încolăcite, câte unul pentru fiecare caracteristică spectrală. Lumina se filtra interesant și refracta multiplu prin pereții acestor vase, producând felurite irizații de care nu se mai sătura admirându-le. Îi dădu un ghiont lui Luciano, să vadă noua minune.

 

Acesta mormăi și-și activă avatarul, ca să vadă mai bine. Ajutat de coadă și aripile care-i crescuseră, Luciano navigă în lumea aceasta până la peretele de sus. Aceasta în timp ce Dominique rămăsese blocată în mijlocul Universului, într-o zonă fără gravitație pe care reușise să o creeze butonând cam la întâmplare. Luciano ciocăni în primul vas și lumina prinse a fremăta, unduindu-se pe corpul lui Dominique în irizații care-l lăsară fără suflare. Ciocăni și în al doilea vas, iar lumina prinse a intona un melos nemaiauzit, ascuțit și grav în același timp, răscolindu-i măruntaiele. Vecinii începură să bată în țeava de la calorifer. Luciano atinse și al treilea vas, iar camera se umplu de un miros primăvăratic de tot ce poate fi mai bun pe lumea aceasta, cum ar fi trandafiri, mosc, busuioc, grătar și feromonii lui Charlize Theron.

 

Atinse și peretele următorului vas, producând o învolburare care, de data aceasta, nu se mai propagă în lumea lor. Cele șapte tipuri de lumini se încolăciră, se ciocniră, se amplificară și, cu un uruit insuportabil însoțit de urletul “Chem Poliția!” al vecinului de la etajul I, se sparseră într-un număr inimaginabil de cioburi, care ninseră peste Dominique. Iar apele se prelinseră și formară o singură mare înspumată, la picioarele lor.

 

– Strici pe tot pe ce pui mâna! se burzului ea.

– Dar nu asta ai vrut? replică el nesigur. (De unde știa că ea-și dorise aceasta, doar el dormea?)

– Poate că am vrut la un moment dat, dar mă răzgândisem. Îmi plăcea lumina din cele zece vase. Mi-e dor de lucrul acela.

– Atunci dă-i Undo.

Ceea ce ea încercă, de mai multe ori, însă primi o eroare de sistem. Concomitent, fu anunțată de bancă de un transfer de o sumă de bani care le-ar fi permis să trăiască binișor vreo câțiva ani. Cineva de la conducere apreciase operațiunea de spargere a vaselor.

– Ești un bou, se resemnă ea.

 

4.

 

Înainte de a încheia acest capitol, ar trebui să menționez că Luciano este un antitalent notoriu în ceea ce privește orice activitate practică. Nu reușește nici măcar să armeze o siguranță automată sau să golească sacul de la aspirator. De câte ori este solicitat să execute vreo activitate practică, dă, invariabil, greș și apoi demonstrează foarte clar, cu creionul pe hârtie dacă era posibil, de ce a procedat bine și că anumite lucruri nu sunt în regulă cu obiectul acela. Fie instrucțiunile sunt eronate, fie aparatul este prost conceput, fie s-a născut el în Universul greșit. Probabil că antitalentele lui au contribuit și ele la performanța submediocră din toate universitățile tehnice pe care a încercat să le urmeze. Fără a dezvălui ce urmează, se va dovedi treptat că Luciano are înclinații certe pentru fizica teoretică și un dispreț profund pentru aspectele experimentale ale existenței. Faptul că nu a urmat această disciplină se datorează numai absenței unei îndrumări adecvate.

 

Probabil că un fel de Luciano ar fi fost și autorul acestor rânduri, dacă viața nu l-ar fi aruncat de timpuriu înspre partea experimentală a realității. Acolo unde contează mușchiul și nu creierul, anduranța la a munci în picioare 24/24 și nu imaginația, rezistența la urletele câte unui șef descreierat că de ce s-a stricat cutare lucru și nu creativitatea. Mi s-a spus, în repetate rînduri, în mai multe rânduri: Nu avem nevoie de genii! Nu că m-aș fi considerat eu așa ceva. Însă cred că Luciano, în sinea lui, se cam consideră genial. Și, bineînțeles, neînțeles. La un moment dat, le va arăta el lor.

 

Un alt lucru legat cumva de antitalentul lui Luciano este permanenta șovăială a lui Dominique de a finaliza ceva. Când aveau garsoniera goală, au achiziționat într-o vreme ceva mobilă de la Ikea. Nu numai că Luciano nu se pricepea deloc să o monteze (ajungea invariabil la concluzia că instrucțiunile sunt de cacao), dar și Dominique, care în cele din urmă se înhăma ea să șurubărească, până la urmă se arăta dezamăgită de rezultat, deșuruba totul, îl punea apoi pe Luciano să le înghesuie la loc în cutii (evident că nu mai încăpeau), apoi să care totul în spinare la dubița vărului pe care nu-l suportau (nici el pe ei) și înapoi la Ikea.

Era predestinată folosirii facilității de Undo.

 

4bis.

 

Trebuie să mă opresc aici, deocamdată. A devenit urgent să mă ocup de “Matricea de conformitate” din sistemul de achiziții publice (SICAP) pentru microscopul cu efect Kerr. Propoziția de mai sus se cere decriptată prin definirea mai multor noțiuni, pentru cei din afara “sistemului”.

 

Efectul Kerr magneto-optic, sau MOKE (Magneto-Optical Kerr Effect) a fost descoperit de reverendul scoțian John Kerr în 1877, pe când noi ne băteam cu turcii pentru Independență. Acest efect constă în rotația polarizării luminii atunci când este reflectată de suprafața unui mediu magnetic. Analiza cu efect Kerr este unul dintre cele mai elegante moduri de a vedea starea de magnetizare a unei substanțe. De asemenea, dacă se folosește un microscop cu lumină polarizată, această analiză permite vizualizarea directă a domeniilor magnetice. Trebuie doar adaptat și un sistem pentru generarea câmpului magnetic la nivelul probei.

 

Deși relativ simplu de realizat experimental, microscopul cu efect Kerr era mai degrabă construit cu mijloace de bord în laboratoarele de profil. Mai multe grupuri și-au dezvoltat propriile astfel de dispozitive și ne puteam aștepta ca la un moment dat cineva să-și lanseze un spin-off încercând să comercializeze un astfel de aparat, extrem de util pentru micromagnetism. Atunci când am montat proiectul despre care am povestit mai sus, efectuasem o analiză sumară a posibilităților de a achiziționa un astfel de dispozitiv “la cheie”; altfel, mi-am zis, nu ar fi mare lucru să ne apucăm noi să punem în funcțiune așa ceva. Spre deosebire de Luciano, consider că am și ceva abilități de a realiza în mod practic ceva. Am explicat mai sus de ce.

 

De curând, am fost anunțat de conducere că există posibilitatea de a se achiziționa acest microscop Kerr chiar de anul acesta, deși prevăzusem să-l cumpăr peste doi-trei ani. “Dar mișcă-te repede, altfel pierdem banii de achiziții”. Aceasta putea fi o veste bună, pentru că mi-ar permite să testez povestea cu emularea proceselor de deep learning pe probe magnetice mai din timp. Astfel, am efectuat o cercetare mai amănunțită pe internet și am găsit un singur producător: așa cum mi-am imaginat, este un spin-off creat de un profesor de magnetism destul de cunoscut de la Dresda (Rudolf Schäfer, autor al cărții Magnetic domains: the analysis of magnetic microstructures, Springer, Berlin, 1998), iar dispozitivul pe care-l propune este cam ce-mi imaginam eu că ne-ar trebui. (Am mai găsit și un alt spin-off din Indonezia care vinde așa ceva, dar acel aparat este mai scump și, dacă mai pui și taxele vamale și complicațiile importului din afara Uniunii Europene, reiese în mod clar că soluția din Germania este mai bună.)

 

În mod normal, ar fi trebuit să dau cu subsemnatul că nu există decât un producător care satisface cerințele tehnico-economice și să inițiem procedura de cumpărare directă. Însă de la Biroul de Achiziții Publice mi s-a spus că decizia autorităților este aceea de a se organiza o licitație publică pentru orice dotare, ca să nu existe discuții. Drept care m-am înhămat la toată birocrația aferentă, iar “matricea de conformitate” este unul din documentele care trebuie elaborate de comisia tehnică, pe care o conduc. Această “matrice” este de fapt un tabel în care sunt prinse toate caracteristicile tehnice cerute (și care, oricum, au fost elaborate pe baza unei oferte preliminare ale singurului producător), cum sunt ele satisfăcute, cu trimiterile aferente și citările de la diferite pagini ale broșurii.

 

Dacă munca aceasta vi se pare inutilă, să știți că sunt altele și mai și. De exemplu, am condus niște proiecte unde aveam mai mulți parteneri și unde trebuia să predau în fiecare lună fișele de pontaj cu numărul de ore lucrate de fiecare salariat, de la fiecare partener, pe fiecare tip de sub-proiect, pe fiecare tip de activitate și pe laboratoarele unde sunt încadrați acești salariați. Bineînțeles, cu semnături de la acești salariați, de la directorul de proiect, directorii de subproiecte, șefii de laboratoare, economiștii de laborator, directorul economic, directorul general. În contabilitate spațiul a devenit extrem de multi-dimensional. De când ministerul nostru se numește “și al Digitalizării” ne-au inundat cu cerințe birocratice incredibile. Cea mai simplă cerință este că orice hârtie care pleacă la minister și se depune cu un număr de înregistrare se cere apoi scanată și încărcată pe ceva platformă care de obicei nu prea funcționează.

 

 

5.

 

Matricea de conformitate este gata. Achiziția a fost validată, după câteva sute de pagini pline de greșeli pe care nu am reușit să le corectez, scrise cu caractere diferite și aliniate aiurea, câteva zeci de semnături pe procese verbale, iar acum se așteaptă acum semnarea contractului. Ce te faci, însă, atunci când realitatea din povestirea pe care o scrii (sau care se scrie, prin intermediul tău) te atrage mai mult decât viața reală? Chiar mă întrebam – și sper că ne întrebam cu toții – ce se mai întâmplă cu Dominique, Luciano și cu lumea pe care se străduiau s-o creeze.

 

Era a treia zi de când începuseră. Dominique trebui să exploreze în ce mod puteau genera uscatul. La urma urmei, spargerea vaselor și cioburile acelea care se împrăștiaseră în oceanul fără sfârșit de dedesubt fusese totuși benefică, deoarece apăruse, chiar și într-o stare dispersată, materia solidă din care se putea construi ceva. În același timp, Luciano se delecta populând lichidul cu inserții din cioburile vaselor și lichidul înconjurător, formând tot felul de monstruozități pline de tentacule, ventuze, țepi și dinți. Generarea uscatului i-a produs mari bătăi de cap lui Dominique, mai ales că, imediat ce reușea să genereze vreo insulă, creaturile lui Luciano urcau pe părticica aceea de uscat și o devorau, ca și când ar fi fost vorbite să nu lase să fie creat teritoriu neacoperit de ape.

 

– Zi-le să se astâmpere, îi spuse Dominique lui Luciano la masa de prânz (acum își permiteau să-și comande pizza).

– Nu pot, replică el, am descoperit cum le pot face independente. Nu mai sunt teleghidate de mine, fac ce vor ele. Am inventat autodeterminarea și liberul arbitru.

– Și nu poți face nimic?

– Ba da, dar nu cred că-ți dorești asta.

 

Uite, o dată cu definirea unei direcții în lume, vorbi el deși ea nu-l asculta – ai văzut că a apărut gravitația. Pe tine te interesează numai spațiul care a fost generat, dar eu am constatat că a apărut și timpul. Cred că mi-am dat seama cum funcționează. Așa că pot să le omor. Am descoperit moartea în cioburile care s-au împrăștiat prin lume. Este legată de faptul că orice asamblare mai acătări trebuie să se auto-întrețină, adică să se regenereze periodic. Setul de date corespunzător “pierde” blocuri de informație, pe care trebuie să și le rescrie. Așa au fost concepute cioburile acelea. Poate de aceea s-au și spart vasele. Nu aveau cum să dureze. Material prost.

 

– Fă-o numai o dată, acum, cu jivinele astea care ne împiedică să creăm uscatul.

– Ai grijă că la operațiunea asta n-am văzut vreo posibilitate să-i dai Undo.

– N-am să te rog de două ori.

– Treaba ta.

 

Se cam săturase să-i dea ordine, așa că activă moartea, iar primele creaturi cu liber arbitru își dădură seama în curând că au făcut o alegere proastă să se înfiripe în lumea aceea.

Uscatul se adună, umed și reavăn, fremătând de o fertilitate în eternă așteptare. Iar Dominique, folosind un fel de baghetă magică, înverzi instantaneu acel uscat.

 

– De ce verde și nu roșu? obiectă el. Sau mov cu galben?

 

Dominique nu-i răspunse, îi întoarse fundul ei gol (evident, acolo, nu aici), dar aceasta nu-l mai impresionă, ca alte dăți.

Luciano se închidea în sine. Se concentră, în lipsă de altceva mai bun, la descifrarea până la capăt a lumii formate din fluid, lumină și rămășițele vaselor. De exemplu, reuși să generalizeze acel concept de autodeterminare pe care-l dezvoltase pentru creaturile cu care voia s-o impresioneze pe Dominique (aceea, evident). Când pachetul de programe de autodeterminare i se păru oarecum decent, și-l aplică propriului avatar. Devenea interesant să nu mai acționeze în lume în permanență cu ochii cât cepele, atent să nu mai facă vreo stricăciune și obsedat de posibile reproșuri ale celor două Dominique. Pur și simplu acum urmărea fascinat ce executa Luciano acela, constatând de fiecare dată că procedase bine și că el, cel real, n-ar fi avut niciodată altă opțiune. Însă în autodeterminarea și liberul arbitru pe care și le impusese avu grijă să nu integreze niciun fragment de ciob aducător de moarte.

 

Nu se mai înțelegeau. Nu se mai împerecheaseră de mai mult de o zi. Apariția gravitației îi făcea evoluțiile mai greoaie lui Dominique, iar ea nu avea abilitatea lui Luciano de a-și crea fie o coadă, fie aripi, fie un dispozitiv de propulsie. Dominique lucra mai mult cu aspecte statice, crea din nimic diverse lucruri (urmate de Undo), pe când Luciano se pare că pătrunsese modul în care putea folosi și combina diferitele tipuri de lumină (a se citi: câmpuri fundamentale) care se revărsaseră în lume. Dominique încerca să modeleze spațiul, el se juca cu timpul, cu procesele care puteau sau ar fi trebuit să aibă loc.

 

În scurtă vreme, Dominique nu mai avu loc pentru el, iar el nu mai avu timp pentru ea.

Nu-și mai vorbeau. Luciano se mai simțea vag atras de avatarul ei divin, însă imediat ce realiza că era teleghidat de ființa aceea pocită, cicălitoare și aproximativ nespălată din mijlocul patului, își făcea de lucru la altceva.

Răscolind prin diferitele setări ale programului, ajunsese la concluzia că resursele nu erau chiar infinite și că nu puteau face chiar tot ce voiau.

 

Însă tocmai atunci îi muri bateria la laptop și constată că Dominique îi confiscase încărcătorul și se închisese în camera-dormitor. Vru să strige, să bate în ușă, dar își aminti de vecinul care le bătea în calorifer și care-i amenința cu Poliția. Pereții erau extrem de subțiri. Se puteau dezintegra, și aceștia, în orice moment. Așa că Luciano făcu ce nu mai experimentase de câteva secole: ieși la plimbare prin cartier.

 

Se părea că spargerea vaselor și împrăștierea cioburilor nu afectase numai lumea pe care o creau, ci-i afecta și pe ei, în (era să spună fosta) lume reală. Brusc și deodată, nu se mai simți atras de Dominique, garsoniera mizerabilă, lumea aceea care se forma cu greu și care-i provoca bătăi de cap, când nu erau bătăile în calorifer și urletele vecinului isteric.

Trebuie să fac ceva să se termine cu chestiile astea, își spuse el. Dar ce?

 

 

Mai vreți povești de groază din cercetarea de pe la noi? mai am. De exemplu, în ceea ce numim unii Legea Cercetării, iar alții O.G. nr. 57/2002 se specifică foarte clar care sunt rezultatele cercetării în viziunea înțeleaptă a guvernanților:

 

“Capitolul VII. Rezultatele activităților de cercetare-dezvoltare

Articolul 74

(1) În sensul prezentei ordonanțe, prin rezultatele activităților de cercetare-dezvoltare obținute în baza derulării unui contract finanțat din fonduri publice, denumite în continuare rezultatele cercetării, se înțelege:

  1. a) documentații, studii, lucrări, planuri, scheme și altele asemenea;
  2. b) brevete de invenție, certificate de înregistrare a desenelor și modelelor industriale și altele asemenea;
  3. c) tehnologii, procedee, produse informatice, rețete, formule, metode și altele asemenea;
  4. d) obiecte fizice și produse realizate în cadrul derulării contractului respectiv;
  5. e) colecții și baze de date conținând înregistrări analogice sau digitale, izvoare istorice, eșantioane, specimene, fotografii, observații, roci, fosile și altele asemenea, împreună cu informațiile necesare arhivării, regăsirii și precizării contextului în care au fost obținute.
  6. f) creații biologice noi în domeniul producției vegetale și producției animale – soiuri, hibrizi, linii, populații, cu performanțe superioare și rezistente la condițiile climatice și la boli, verigi tehnologice.”

Evident, toate aceste “realizări” trebuie cumva inventariate, iar de aceasta se ocupă Ordinul M.E.C.I Nr. 3845/20 (privind aprobarea modelului pentru Registrul de evidență a rezultatelor activităților de cercetare-dezvoltare și a Metodologiei de înregistrare a rezultatelor activității de cercetare-dezvoltare), care spune așa:

“Art. 5. — (1) Pentru fiecare proiect de cercetare-dezvoltare se întocmește, după aprobarea raportului final de activitate, Fișa de evidență a rezultatului/rezultatelor activităților de cercetare-dezvoltare, denumită în continuare fișă, conform modelului prevăzut în anexa nr. 1 la ordin.

(2) Fișa se completează în sistem on-line, pe site-ul oficial al autorității de stat pentru cercetare-dezvoltare, în cadrul unei secțiuni dedicate, prin utilizarea unui sistem informatic specializat pentru înregistrarea și evidența rezultatelor cercetării.

Art. 6. — (1) Registrul se păstrează atât în format electronic, fiind disponibil în vederea vizualizării pe pagina web a persoanei juridice executante, cât și în format tipărit.

(2) Registrul în format tipărit, compus din totalitatea fișelor menționate la art. 5, se șnuruiește, se sigilează și se certifică cu numărul de pagini, sub semnătura conducătorului persoanei juridice executante și a șefului compartimentului financiar-contabil.

(3) Conducătorul persoanei juridice executante numește, prin decizie, persoana autorizată să completeze registrul de evidență a rezultatelor cercetării.”

 

Nu reproduc și cum arată modelul pentru fișele acestea, dar important este că fiecare rezultat are asociată o anumită valoare de la care poate începe negocierea cu un eventual beneficiar extern.

 

Istoria consemnează următoarele: la un moment dat, Curtea de Conturi a descins la Ministerul Cercetării cu o întrebare legitimă din punctul ei de vedere: pe ce se duc banii alocați cercetării?

 

Li s-au pus în față niște contracte, dar n-au fost mulțumiți: ce au produs până la urmă doamnele și domnii cercetători, ingineri de dezvoltare tehnologică, asistenți de cercetare și tehnicieni pentru acești bani?

Păi știință, li s-a spus, cunoaștere pură.

 

Bun, a glăsuit Curtea de Conturi, vrem să vedem și noi niște știință din aceasta, niște cunoaștere pură.

 

Li s-au pus în față rapoarte de cercetare, nu au părut prea convinși. Li s-au arătat articole publicate sau brevete acordate. Nici asta nu i-a înduioșat: maculatură.

 

Noi vrem să vedem ceva concret. Produse, tehnologii, instalații, bani din contracte cu beneficiari externi.

 

Și atunci s-a făcut apel la Legea Cercetării, unde se spunea foarte clar care sunt rezultatele cercetării în Capitolul VII citat mai sus (observați că articolele publicate sau participările la conferințe internaționale nu figurează ca rezultate ale cercetării).

 

Astfel, a luat naștere obligația ca fiecare descoperire, cât de mică, să fie fișată, iar toate aceste fișe să fie prinse într-un registru obligatoriu șnuruit (și încărcate pe un site al ministerului, evident).

 

Fiecare rezultat are atribuită o anumită sumă în contabilitate, suma de la care poate începe negocierea cu cine o vrea să cumpere așa ceva. Probabil că ar fi trebuit elaborate și standarde de preț pentru aceste rezultate, pornindu-se de la valorile estimate ale ecuațiilor lui Maxwell, de exemplu (se poate estima toată bogăția materială a lumii care s-a generat pornindu-se de la utilizarea electromagnetismului), sau a ecuației lui Einstein E = mc2 (practic, guvernează tot ce ține de fizica nucleară și a particulelor elementare), sau a ecuației lui Schrödinger (fără de care fizica cuantică, electronica, laserii nu ar fi fost posibili). Nu mai vorbim de valoarea legii lui Arhimede sau a teoremei lui Pitagora. La urma urmei, și inventarea lui Dumnezeu drept creator al tuturor lucrurilor poate fi catalogată ca un efort timpuriu al activității de cercetare al omenirii și ar trebui să aibă o anumită valoare într-un anumit registru –  desigur, șnuruit.

Poate că registrul acela există pe undeva.

 

7.

 

Luciano făcu o incursiune la un Mall și-și schimbă aspectul cu unul relativ rezonabil. Aruncă la gunoi punga cu treningul din care nu mai ieșise de câțiva ani, apoi prinse a cutreiera centrul celei mai anoste capitale din Europa. Își freca din când în când, în buzunar, ecranul telefonului mobil, unde aplicația bancară îl liniștea că avea o sumă frumușică în cont și că putea trăi fără griji o perioadă, poate până la sfârșitul lumii.

 

Interesant era faptul că, din când în când, suma se mărea, ceea ce însemna că acolo, avatarul lui executa diferite operațiuni care-i încântau pe administratorii care finanțau generarea realității lor. La urma urmei, cea mai simplă metodă de a trăi “moca”: îți creezi ceea ce se numește în jocuri bine-definite un NPC (personaj nejucător), dar care să aibă un grad înalt de autodeterminare și care să acționeza și să acumuleze puncte, bani sau alte assets în locul tău.

 

Așa gîndea Luciano, trântit într-un fotoliu moale cu un mare pahar de Martini în față. Muzica bubuia, prin fața lui se perindau fel și fel de creaturi pe care intuia că și le putea permite; însă, în același timp, încă se simțea vlăguit în urma zilei când zburdase cu Dominique în lumea lor și făcuseră sex de câteva zeci sau sute de ori. Atunci, înainte de spargerea vaselor.

 

În același timp, Dominique se lupta cu modelarea uscatului. Constata că, periodic, verdele acelea se îngălbenea sau se înroșea și trebuia să aloce noi și noi resurse pentru regenerarea lor. Între timp, modela cu aplomb peisajul, încrețea munți, crea insule, râuri, lacuri și continente. Tot plimbându-se pe deasupra lumii, i se păru că, la un moment dat, descoperă o zonă pe care o modelase cu câteva ore mai înainte.

 

– Ce mai este și porcăria asta? Luciano!

El apăru, cam confuz, mișcându-se într-un fel pe care ea nu-l mai văzuse până atunci. Parcă sacadat, parcă ar fi dansat pe o melodie numai de el auzită.

– Poate-mi spui și mie ce s-a întîmplat aici.

– Consumai resurse inutil. Lumea ta nu avea cum să fie infinită.

– Și ce-ai făcut?

– Destul de simplu. Am curbat apa și uscatul. Acum nu te mai miști deasupra unui plan, ci deasupra unei sfere. De fapt, cioburile mi-au sugerat asta. Uite, dacă dai click pe…

– Dar cum ai putut să faci așa ceva fără să mă întrebi?

– Erai ocupată. Oricum, n-aveai încotro. Administratorii nu te-ar fi lăsat să modelezi peisaje la infinit. Trebuia să treci la nivelul următor.

– Sigur că da. Tu le știi pe toate.

– Și mai este ceva. Lumina din lume este cam aiurea. Sunt felurite nuanțe aleatorii, care iradiază din toate direcțiile. Nu poți avea niciun fel de perspectivă. Nu așa arată o lume rezonabilă.

– Și ce propui, atunci?

– Să adunăm lumina într-un singur loc. Să iradieze, de exemplu, dintr-un astru. Iar acest astru să se rotească în jurul lumii. Uite, de fapt, ai opțiunea asta în meniul…

Tăcu. Dominique înțelesese, mai ales că reminescențele studiilor pe care le absolvise, totuși, în Țările de Jos își spuseră cuvântul. Așa că ajustă astrul central la o dimensiune convenabilă și lumea se schimbă puternic. Obiectele începură să fie însoțite de umbre, iar relieful tridimensional deveni mult mai vizibil.

 

– E bine, spuse ea.

– Numai că ai grijă că nu poți ilumina toată lumea simultan. Pe partea cealaltă va fi beznă totală.

 

Și atunci Dominique creă și un al doilea astru, de aproximativ aceleași dimensiuni, care să ilumineze partea întunecată. Numai că din niște motive neștiute, nu reuși să sincronizeze cei doi aștri; pe primul reușise să-l determine să se învârtă în jurul lumii în aproximativ o zi, dar traiectoria nu era complet stabilă. Însă al doilea alese parcă singur să se rotească în aproape o lună. În plus, forma i se schimba în mod constant. Nu era foarte grav. Doar din când în când nopțile erau foarte întunecate, iar alteori astrul nopții ilumina cu putere maximă. Dominique avea prea multe lucruri de făcut, astfel încât își propuse să reglementeze situația aceasta mai încolo.

 

Mai ales că Luciano nu-i mai era de niciun fel de ajutor. Dispăruse din nou, probabil că cine știe ce “procedee, produse informatice, rețete, formule” explora în momentul de față. Nu avea de unde să știe că în momentul acela Luciano (cel adevărat) zăcea într-un șanț de pe Drumul între Tarlale, rezultat al unui început de aventură amoroasă care începuse pe Str. Șelari, continuase într-un taxi Apolodor și se sfârșise cu el tamponat bine și fără telefon mobil.

 

8.

 

Din când în când, se mai întâmplă și lucruri bune, chiar și la noi. Microscopul cu efect Kerr a fost livrat cu vreo două luni înainte de data limită și a funcționat din prima. A devenit fascinant să analizez distribuția domeniilor feromagnetice. Cel mai adesea, sunt tot felul de șerpișori încolăciți, cu dimensiuni laterale de ordinul micrometrilor. Foarte interesant este că nu apar structuri bidimensionale, de exemplu n-am reușit să văd ceva care să semene a tablă de șah, chiar și cu domenii dreptunghiulare, alungite. Interesant: atunci n-a fost greu să generalizez teoria cu domeniile feromagnetice de care am amintit mai înainte și să demonstrez (numeric, nu analitic, deoarece formulele sunt complicate) că, și în cazul considerării fenomenului de formare a domeniilor în două dimensiuni, energia minimă se realizează atunci când o latură a domeniului devine foarte mare, practic cât toată dimensiunea probei pe una din direcții, iar cealaltă devine foarte mică. Practic, în articolul precedent mă luasem după Charles Kittel, care analizase fenomenul domeniilor infinite (sau, oricum, cât proba) după o direcție și finite (de ordinul micronilor) după cealaltă direcție. Iată însă că avem acum și demonstrația de ce se întâmplă lucrul acesta.

Alt rezultat important pe care l-am obținut este că, la nivel microscopic, feromagnetismul este cu mult mai prezent decât te-ai aștepta din lumea macroscopică. Multe materiale care nu sunt magnetice, atunci când sunt ultracurate, prezintă magnetism de suprafață. Am pus în evidență lucrul acesta în platină, de exemplu și pot afirma cu certitudine că numai primele două straturi atomice de la suprafața platinei prezintă asimetrie de spin, adică feromagnetism. Aceste experimente nu aveau nimic în comun cu noul microscop Kerr, ele au fost realizate folosind o metodă care se numește spectrometria de electroni cu rezoluție de spin, unde se poate vedea direct care este orientarea spinului (deci și a momentului magnetic) al electronilor care provin din banda de conducție. Măsurătorile s-au realizat într-o instalație a noastră, delocalizată la Trieste, unde colaborăm cu un grup de acolo. Însă italienii, deși nu prea au participat la experimente, s-au declarat în total dezacord cu publicarea acestor rezultate experimentale, deși probabil că acestea ar fi meritat să fie expuse într-o revistă de prim rang. Cu argumente destul de puerile și neadevărate. Nu am vrut să mă iau în gură cu ei. Le-am scris tuturor colaboratorilor că s-a decis ca acel manuscris să nu fie trimis și cu asta basta. Din punctul meu de vedere, extazul s-a produs, am văzut cum platina devine feromagnetică: de ce ar trebui acum să știe chiar toată lumea lucrul acesta?

Microscopul Kerr a confirmat că foarte multe materiale, chiar dacă nu au o magnetizare netă, bine definită în exterior, prezintă totuși o structură de domenii. Practic, la un moment dat ne era greu să găsim materiale care să nu prezinte micromagnetism (am găsit, totuși, vreo câteva). Aceasta m-a încurajat, pentru că era unul din rezultatele prevăzute de teoria mea pe care nu o citează nimeni: feromagnetismul, la nivel microscopic, pare a fi regula și nu excepția.

Următorul pas a fost scrierea unui program care să analizeze topografia domeniilor, acele patterns pe care le observam experimental. Se extrag componentele principale, iar caracteristicile lor se stochează în mai multe fișiere. Este suficient să fac un film cu evoluția unor domenii feromagnetice în funcție de câmpul magnetic aplicat și/sau de temperatură și filmul este descompus cadru cu cadru, componentele principale ale imaginilor sunt extrase, după care se trasează dependența lor de timp, câmp aplicat sau temperatura, aceste dependențe se simulează cu niște funcții suficient de flexibile și în final se deduc câțiva parametri fundamentali.

Scopul final al acestei cercetări high-risk-high-gain este să se exprime imaginile domeniilor și evoluțiile lor cu un număr decent de parametri, după care să se vadă cum evoluează acești parametri în cursul unui proces de învățare profundă, unde se injectează curenți prin niște terminale situate la o extremitate a probei și se aplică nișe tensiuni la terminalele din cealaltă extremitate (terminalele fiind câteva mii, realizate prin nanolitografie). Curenții care se injectează reprezintă variabile de intrare, iar tensiunile care se aplică la ieșire reprezintă variabile de ieșire care corespund acelui set bine definit de variabile de intrare. Sistemul se auto-organizează prin deplasarea și re-formarea domeniilor magnetice, astfel încât să potrivească setul de variabile de intrare cu acelea de ieșire. După aceea, procesul se repetă cu alte ansambluri de variabile de intrare și ieșire – și tot așa (de fapt, au loc câteva zeci de astfel de inițializări pe secundă). La sfârșit, din toate structurile de domenii, adică matricile de transfer, se extrag componentele principale și se găsesc caracteristicile comune. Aceasta conduce la generarea unei structuri de domenii care este un fel de medie a tuturor proceselor de învățare de până atunci. Această structură este scrisă pe substrat folosindu-se microscopia de forță magnetică. Rezultă un chip care conține toate procesele de învățare de până atunci și care poate acum analiza noi configurații de intrare, unde răspunsul nu este neapărat cunoscut.

Însă mai este mult de lucru. Oricum, pentru proiectele în curs, sper să reușesc să rup gura comisiei de avizare cu suficiente “documentații, studii, lucrări, planuri, scheme, procedee, produse informatice, rețete, formule, metode” și chiar “obiecte fizice și produse” sau “colecții și baze de date conținând înregistrări analogice sau digitale”. Poate obosește comisia înainte să mă întrebe ceva mai substanțial. Presupun că acesta este și scopul stufoșeniei din sistemul de cercetare de la noi.

 

9.

 

Dominique fabrica acum viețuitoare. Treaba aceasta era cu mult mai complexă decât se aștepta, pentru că multe din acestea, înainte să fie terminate, începeau să zburde, iar ei îi era greu să se țină după ele.

 

În plus, Luciano, care apărea din ce în ce mai rar, sub forma unui moș bărbos și agasant, îi tot dădea indicații care o enervau, pentru că, pe de o parte, o surprindeau, apoi o contrariau, apoi o înfuriau când își dădea seama că erau foarte bine articulate. De exemplu, trompa elefantului era mult mai utilă în față, chiar dacă risca animalul să calce pe ea, decât arcuită în spate, pe spinare. Sângele pe bază de ioni de fier era mai eficace în transportul oxigenului decât cel pe bază de ioni de cupru și de aceea caracatițele nu erau capabile de eforturi susținute. Animalele oceanice care foloseau oxigenul direct de la suprafață și-l stocau în plămâni puternici erau mult mai eficiente decât cele care extrăgeau oxigenul dizolvat în apă, chiar dacă primele trebuiau să iasă periodic la suprafață ca să-și reîmprospăteze rezervele de aer. Animalele cu endoschelet puteau evolua mai ușor și erau mai fiabile, chiar dacă, la prima vedere, păreau mai vulnerabile decât cele cu exoschelet. Pe de altă parte, o parte de endoschelet trebuia păstrată pentru protecția unităților centrale de procesare a informației.

Însă ce o enervă cel mai mult pe Dominique fu frenezia cu care vietățile acelea începură să copuleze, din toate pozițiile posibile. Practic, ocupația principală pentru toate aceste seminții a fost din primul moment să se împerecheze. Dominique bănuia că Luciano trebuia să se afle undeva în spatele acestei opțiuni pe care n-o putea dezactiva, mai ales că o enerva faptul că avatarul ei rămăsese cam neprihănit de vreo câteva zile încoace.

 

În acest răstimp, Luciano (cel adevărat, adică deșirat și cu capul turtit) se chinuia să facă o plângere la Poliția Sectorului 3. Le povestise oamenilor legii ce-și mai amintea din seara precedentă și se ajunsese la concluzia că va trebui să dea o declarație, însă nu mai aveau hârtie și pix la secție, așa că fu îndrumat spre cea mai apropiată papetărie.

 

Nemaiavând telefonul pe care avea înrolat cardul de credit, nu putea cumpăra nimic. Cu greu, reuși să-l determine pe unul din agenți să-i împrumute telefonul lui ca s-o poată suna pe Dominique, însă aceasta refuză să se întâlnească cu el să-i dea un card sau niște bani gheață, deoarece lucra la un model de mamifer a cărui inimă să-i poată oxigena creierul situat la 5 metri deasupra solului. Luciano, cel din virtual, îi explicase că o asemenea inimă trebuia să poată dezvolta o suprapresiune de jumătate de bar, ceea ce nu se putea realiza cu tehnologia existentă.

 

Și, de altfel, Dominique îi explică faptul că s-a cam săturat de el și că ar face bine să-și găsească alt loc de trăit și alt viitor.

 

Astfel că Luciano trebui să recurgă la jefuirea unei bătrâne care vindea zarzavaturi în piață, ca să poată să-și înregistreze declarația la Poliție.

 

Agenta căreia îi predă declarația și care semăna destul de mult cu avatarul lui Dominique cu un plus de “curvă” și un minus de “tocilară” îi mărturisi că se vor șterge undeva cu acea hârtie și că ar face bine să se cam care de acolo, până nu i se întâmplă ceva nu foarte plăcut.

 

Ei, Poliția Valahă și în special aceeea din Sectorul 3, aveau chestiuni infinit mai importante de rezolvat. Astfel că Luciano plecă târșindu-și picioarele pînă la cea mai apropiată bombă din cartier, unde-și preschimbă restul rodul jafului de adineauri într-o poșircă plină de glicoli, fenoli și esteri, creați, de altfel, de el însuși, acela din realitatea virtuală.

 

Revenind la Dominique, aceasta tocmai discuta în lumea ei cu Luciano, versiunea moș sfătos și agasant.

– Mă enervează la culme obsesia lor de a se împerechea tot timpul.

– Vietățile tale se vor dezintegra – toate – în scurt timp. Cioburile din care sunt făcute poartă în ele moartea, sau dezorganizarea. Singura lor soluție este să se reproducă. Un fel de reset. Ce este atât de greu de înțeles?

– Înțeleg că au nevoie de energie ca să se reconstruiască. Dar uite, le-am dat acces la carbon în stare redusă, produs de plante, ar trebui să le ajungă.

– Nu pot mânca și deci nu pot produce energie în permanență. Iar atunci când nu o fac, fenotipul lor se degradează. Informația se pierde. La aceasta contribuie și lumina cu care le iradiezi. Moleculele se destramă și numai unele din ele pot fi refăcute. Vor deveni din ce în ce mai imperfecte, până vor înceta să mai funcționeze. Ar mai fi soluția să le pui să se consume unele pe celelalte. Unele, de altfel, constat că au început să o facă.

– Dar nu există vreo soluție să se limiteze efectele luminii? Sau să se stocheze undeva informația din ele? Informație care să poată fi reutilizată fie de ele, atunci când dispun de energie, fie de progeniturile lor.

– Hm, spuse el.

 

9bis.

 

Lucrul pe care urma să-l sesizeze Luciano (nu contează care dintre ei) era că imperfecțiunea se propaga, chiar și în cazul reproducerii viețuitoarelor. Noii născuți erau invariabil mai pociți, mai prostănaci și mai bolnăvicioși decât părinții lor. Creația este imperfectă prin definiție, au spus alții, iar așa-numita lor lume nu făcea excepție.

 

10.

 

Acum am făcut o pauză lungă. Nu-mi vine să cred ce am găsit, am tot verificat și răsverificat. Pe scurt, ajunsesem cu povestea aceasta paralelă la faptul că, folosind microscopul cu efect Kerr, inventariem toate structurile de domenii magnetice și extragem un fel de informație esențială din aceste structuri. Acest lucru trebuia să se întâmple pentru un soi de chip semiconductor, pe suprafață căruia se formează domenii magnetice, după multiple aplicări de distribuții de curenți de intrare și tensiuni de ieșire, care să simuleze procesele de învățare. Acest chip, cred că v-am spus, s-ar realiza prin nanolitografie cu fascicul electronic. De această fabricație trebuiau să se ocupe alți colegi, nu este specialitatea mea.

 

Numai că, vorba valahului, “ori se rupe hamul, ori se cacă calul”. Niciodată nu s-au întrunit toate condițiile realizării acelui dispozitiv. Fie persoana care se pricepea să-l facă era în concediu de boală, fie a trebuit să ne ocupăm rapid de vreo nouă inovație birocratică a Ministerului, fie s-a ars filamentul, fie s-a contaminat vidul cu ceva, fie au crăpat ventilatoarele de la camera curată, fie s-a pârlit un modul electronic, fie a fost un cutremur care a dezaliniat niște subansamble, fie pur și simplu calul din zicala de mai sus s-a stricat din nou la stomac.

 

În așteptarea întrunirii din ce în ce mai puțin probabile a tuturor condițiilor necesare, am continuat cu microscopul cu efect Kerr să analizez probă după probă, din cele mai diverse: metale magnetice și nemagnetice, cioburi de siliciu, niște pietroaie adunate de prin curte, staniol, bucăți de doze de bere, o bucată din lanțul de aur al lui Nicolae Guță (contract economic mijlocit de organizația județeană a PSD). În același timp, am perfecționat programul acela de analiză de imagini despre care v-am povestit.

 

Rezultatul destul de definitiv a fost că toate structurile de domenii analizate, indiferent de material și de proveniență, prezintă câteva caracteristici comune. Este ca și cum înlănțuirile acelea de șerpișori ar spune, toate, aceeași poveste.

 

Atenție: prin structuri similare nu se înțelege structuri identice. În mod evident, o probă de tip strat subțire va avea domenii mai fine decât una mai groasă. Unele materiale au magnetizarea orientată în planul probei, altele perpendicular. Însă corelația dintre domeniile magnetice, chiar dacă sunt la scale diferite, modul de șerpuire, dacă vreți, chiar și imperfecțiunile “arată cam la fel”, indiferent de proba analizată. Nu trebuie neapărat să folosești un program sofisticat de analize de imagini (hai să nu vă mai scutesc: prin transformate Fourier) ca să realizezi acest lucru. Ar fi suficient să stai relaxat și să privești succesiunile de imagini. Dacă s-ar transpune aceste șerpuiri în muzică și presupunând că poate exista muzică bidimensională, melodiile ar fi cam aceleași.

 

Apare, bineînțeles, întrebarea: cum este posibil ca tot ce este magnetic sau micromagnetic pe lumea aceasta să aibă o structură similară? Cumva, informația aceasta s-ar transmite, nealterată, din aproape în aproape, astfel încât toate materialele magnetice de pe suprafața planetei noastre să aibă suprafețe cu textură magnetică asemănătoare.

 

Noi transmitem informația, de regulă, prin unde. Acum câteva sute de ani, băteam tobe sau urlam unii la alții. Acum folosim în special unde electromagnetice. Pentru emisia și recepția acestor unde avem nevoie de energie. Însă probele mele magnetice sau micromagnetice nu dispun de nicio sursă de energie. Astfel, procedând prin excludere, singura modalitate de a se transmite informația de la o probă la alta, de la niște cioburi la o bucată de fier ruginit și mai departe la lanțul lui Nicolae Guță, ar fi prin câmpul magnetic static.

 

Ideea nu este deloc de lepădat.

 

Din cauza faptului că nu există sarcină magnetică (monopoli magnetici), orice câmp magnetic se poate propaga aproape neperturbat prin vid sau materie. Ceea ce nu este adevărat pentru un câmp electric: imediat ce câmpul electric produs de cineva întâlnește un perete metalic, nu poate trece dincolo de acel perete, deoarece sarcinile libere din metal ecranează câmpul aplicat, astfel încât potențialul metalului să fie constant. Însă pentru câmpul magnetic, acest lucru nu se produce, în general, exceptând în vecinătatea strictă a unor materiale cu permeabilitatea magnetică foarte ridicată. Și, când te depărtezi de acești pereți, câmpul magnetic revine la valoarea pe care ar fi avut-o în absența pereților. Deci reținem faptul că prin intermediul câmpului magnetic se poate transmite informație în mod static, permanent, fără consum de energie, ceea ce nu este cazul transmiterii de informație folosind un câmp electromagnetic.

 

Încercările de a detecta care ar fi influența reciprocă a câmpului magnetic static între corpuri de dimensiuni medii, situate la distanță medie, vor fi afectate de prezența câmpului magnetic al Pământului. Se poate calcula că un magnet permanent cu dimensiuni laterale de aproximativ un centimetru, la o distanță de un metru, produce un câmp magnetic de câteva zeci de ori mai scăzut decât câmpul magnetic terestru. Nu mai vorbim de un corp care nu prezintă un moment magnetic net, dar care are o microstructură magnetică, așa cum sunt marea majoritate a materialelor, sau cel puțin a acelora pe care le-am analizat eu. Influențele magnetostatice reciproce ale unor asemenea obiecte sunt de ordinul de mărime al fluctuațiilor câmpului geomagnetic și, oricum, la limita detecției.

 

Poate că la un moment dat cineva o să aibă geniu, timp și bani să studieze și fenomenul acesta de similitudine a structurii micromagnetice a obiectelor. Îl consemnez aici (fenomenul), doar ca să nu se uite.

 

11.

 

Lui Dominique îi era acum clar că Luciano, care îi apărea uneori sub formă de moș bărbos cu togă albă, iar din ce în ce mai rar negricios, cu cioc, coarne, aripi și coadă – nu mai avea nicio legătură cu fostul ei partener, pe care-l cunoscuse pe trotuarele din Groningen. Lucrul acesta îi fu confirmat și de telefonul primit de la Poliție. După cum știm, l-a trimis la plimbare pe acela, fascinată fiind de acesta, cel care avea întotdeauna dreptate în discuțiile care urmau diferite simulări.

 

Și, lucru deloc de neglijat, de câte ori, în urma sfaturilor primite, reușea să mai progreseze fie în definirea unei noi specii, fie în rezolvarea unei probleme de biomecanică sau de termodinamica proceselor ireversibile, contul din bancă i se rotunjea binișor.

 

Începuse să inventarieze multiplele setări posibile care-l determinaseră la un moment dat pe Luciano să obțină autodeterminarea (și, de ce nu? conștiința de sine) a avatarului său. După multiple încercări și Undo-uri, i se păru că reușise să-și doteze și propriul avatar cu caracteristici cumva similare. Nu mai trebuia să se piloteze în permanență, acum avatarul ei cu care se identifica din ce în ce mai mult căpătase o oarecare autonomie și putea executa anumite operații de bază, cum ar fi hrănirea sau defecarea, fără sprijin extern.

 

Numai că în curând realiză că marea majoritate a acțiunilor propriului avatar erau împovărate de o dorință insațiabilă de a se împerechea cu cineva.

Dominique din lumea virtuală se topea văzând cu ochii, încercând să inventeze felurite moduri de a se auto-satisface. Cel mai adesea, aceste procedee nu dădeau rezultatele scontate, iar atunci purcedea în căutarea lui Luciano în întreaga lume. Îl găsi la un moment dat într-un fotoliu cu rotile, cu capul imobil pe spate, într-o parte, cu un ecran de calculator în față și articulându-i cu o voce metalică: lumea aceasta, așa cum ți se pare ție că ai creat-o, este destinată neantului.

 

Privi cu furie cum i se împereceau toate vietățile pe suprafața (acum) sferică a lumii ei. Încercă să spargă aștrii în bucăți și împânzi cerul cu mici înțepături luminoase. Întoarse pe dos oceanele în căutarea altui Luciano mai adecvat dorințelor ei, hălădui prin vulcani și pe sub ghețari, sparse în bucăți continentul uscat.

În zadar, celălalt era de negăsit.

 

Însă, când totul era pierdut, constată că panoul de administrare se reconfigurase și că putea crea pe cineva asemenea ei.

 

Nu ezită să o facă.

Îl numi A.

Era un mascul foarte arătos, cu toate dotările necesare satisfacerii zeiței Dominique. Bărbia despicată, numărul 47 la picior. Îl creă vegetarian și-l hrăni cu ghimbir, țelină, usturoi și maracuja. Iar el îi produse plăcerile atât de necesare.

 

A nu zbura, Dominique își rezervase privilegiul acesta numai ei. De multe ori se avântau spre ceruri, ea ținându-l între picioare și înfigându-și unghiile în ceafa lui. Îl întorcea, îl determina s-o penetreze în zbor, apoi îl scăpa. Îl lăsa să se prăvălească în gol și-l recupera în ultimul moment, deasupra stâncilor ascuțite. Ceea ce lui îi provoca o nouă erecție și puteau s-o ia de la capăt.

 

Acum, A era totuși cam tembel; nu prea vorbea și, oricum, nici n-ar fi avut ce să-i spună. Dominique fu extrem de precaută cu orice rudiment de auto-determinare sau de conștiință de sine. Deocamdată, era absolut suficient. Se identificase, de data aceasta definitiv, cu avatarul ei, lumea pe care o crease chiar îi plăcea, n-o mai iritau viețuitoarele care copulau și uneori se mai sfâșiau între ele, lumina se recompunea treptat în cioburi luminoase, totul avea să fie ca în visele ei cele mai colorate și aromate.

Însă, pe undeva, începea să i se facă dor și de celălalt, atât în varianta bătrânicioasă și agasantă, cât și în cealaltă, mai impetuoasă, însă inaccesibilă.

 

11bis.

 

În acest răstimp, Luciano, cel din Berceni, reușise să ajungă pe multiple cărări în preajma blocului lor. Dormise lângă ghenă, pentru că Dominique nu-i deschisese.

 

Iar, odată dimineața sosită împreună cu o mare durere de cap și fotofobia aferente stării precare în care se afla, se descurcă să facă rost de un topor. Pândi vecinul isteric care pleca la piață. Reuși, după mai multe tentative, să urce pe balcon și se năpusti asupra ferestrei dormitorului. Termopanele erau de proastă calitate, astfel încât reuși destul de ușor să penetreze în dormitor, zgâriindu-se pe ambele antebrațe în așchiile de plastic.

 

O văzu pe Dominique, cu casca de realitate virtuală pe cap și mâinile prinse în consolă. Casca fu prima care cedă, urmând apoi exoscheletul unității de procesare a lui Dominique. Aceasta tocmai reușise să-l localizeze pe Luciano, care se pregătea să plonjeze într-un vulcan submarin proaspăt apărut. Însă nu apucă să-i spună prea multe, pentru că autonomia ei era limitată, în absența entității care o pilota.

Meticulos, Luciano aplică lovituri de topor în cam tot ce mai ținea de ansamblul fizico-chimic al ceea ce fusese la un moment dat Dominique, ocolind cu grijă calculatorul.

Ar fi putut părăsi locul acela, la urma urmei nu-l văzuse nimeni. Putea simula un jaf.

Ar fi putut fugi undeva în lume. Era un om destul de bogat, la urma urmei. Siberia nu a extrădat niciodată pe cineva.

Ar fi putut merge să extragă suficient cash pentru ca polițiștii, indiferent când ar fi apărut, să închidă ochii la ce se întîmplase.

Ar fi putut plânge. Ar fi putut voma pe tastatura de unde vă scriu eu acum.

 

Însă el își puse casca de realitate virtuală și consideră că era îndreptățit să aducă ultimele ajustări lumii aceleia. Îl închise pe Luciano (avatarul) în centrul planetei și-l destină creării și modulării unui câmp magnetic, care să se manifeste până la suprafața lumii. Câmpul acela magnetic fu o invenție benefică. Nici nu știa cum de-i venise ideea aceasta.

 

Mai concret, realiza următoarele:

(a) Ecrana suprafața lumii de radiațiile luminii concentrate în astrul zilei, pentru că Luciano își dădu repede seama că acea lumină conținea de fapt foarte multe fragmente din cioburile vaselor pe care le spărsese cu miliarde de ani în urmă, iar cioburile purtau cu ele electricitate, deci puteau fi deviate în câmp magnetic. Noii născuți ai viețuitoarelor din lumea aceea deveniră mai puțin pociți sau prostănaci.

(b) Câmpul magnetic îi permise să dirijeze, prin mici variații ale acestuia, comunicații mai robuste între entitățile din lume (apă, roci, viețuitoare) decât ar fi putut realiza prin semnale electrice sau electromagnetice. Aceasta îi permise să definească fiecare viețuitoare ca un fel de celulă a unei entități mai globale, care la urma urmei era sau trebuia să fie întreaga lume.

(c) Tot câmpul magnetic parcă îl mai ilumină un pic și pe A, care începu să mai execute și alte operații în afară de a se masturba în așteptarea lui Dominique.

(d) Înduioșat (de fapt: mai degrabă deranjat) de suferințele lui A, Luciano o creă pe B, care inițial fusese din punct de vedere fizic un fel de Dominique varianta 2.0, dar din cauze necunoscute evoluă spre o creatură cam anostă, cu sânii lăsați, șoldurile largi și gura mare. Greși și doza de autodeterminare. Dar A își făcea treaba cu ea.

Era deja prea târziu să mai facă Undo. Poliția bătea la ușă.

 

12.

 

Mărturisesc că-l așteptam. Era 3:33 dimineața și se trecea la ora de iarnă. (Peste încă 27 de minute, urma să fie ora trei.)

Nu contează cum intrase. La poarta blocului avem paznic. Dar unul ca el nu se împiedică de așa ceva.

Își lăsase coada și aripile la vestiar, păstrase numai ciocul, era scund și smead, imaginați-v-il pe d’Artagnan costumat (oarecum) modern.

 

– Bravo, meștere, spuse el, termini în curând, nu?

– Eu așa zic. Încă o poveste care s-a scris singură.

– Ar trebui să bem pentru asta.

– Nu prea mai beau. Dacă te tentează, caută în frigider. Cred că mai este vreo jumătate de sticlă de bere.

Se îndreptă spre frigiderul care prinse a mugi de protest, iar el pufni dezaprobator:

– Așa-l aștepți tu pe Creatorul lumii tale? Uite, nu mai ai decât un gât de bere fără alcool. Noroc că am învățat să mă descurc singur.

Ținea în mână o sticlă de Macallan vechi de 18 ani. M-am simțit dator să furnizez două pahare.

– Gheață n-ai, nu? Hai că-i bun și așa.

Și, după ce topi conținutul primului pahar și și-l turnă pe următorul:

– Cred că știu ce urmează să se mai întâmple. A și B urmează să creeze omenirea asta nevolnică. Desecendenți din ce în ce mai neviabili, mai idioți, mai timorați. Noroc cu câmpul magnetic, nu?

– Păi da, nu este greu să ne dăm seama că genele recesive ar fi trebuit să conducă în scurtă vreme la neviabilitatea nu numai a speciei umane, ci și a tuturor speciilor.

Privi coliviile mele cu cei 12 peruși.

– Ăștia toți sunt a nu știu câta generație, și toți provin numai din doi părinți. În mod normal, ar fi trebuit să nu mai fie viabili. Dar uite că sunt.

– Ai prins ideea. Există niște influențe foarte fine, datorate câmpului magnetic, care corectează imperfecțiunile naturii. Iar totul este gestionat de acolo, din miezul solid incandescent al Pământului. Acolo unde l-am închis pe Luciano.

– Nu prea l-ai închis. Să spunem pur și simplu că varietatea de entități și de lucruri care se întîmplă acolo, în miezul fierbinte al planetei, depășesc orice imaginație a celor de aici, de pe suprafață. Faptul că aici se transmite informația, că există un câmp al tuturor vietăților și nevietăților, este nimic față de bogăția de informație, de idei, de sentimente, de acolo. Luciano nu va avea niciodată chef să se arate vouă, la suprafață. Dar hai, spune, ce urmează să se mai întâmple?

– De acolo de unde se află, Luciano va reuși să influențeze rezultatele tuturor experimentelor urmașilor lui A și B. Le va furniza rezultate care să-i conducă la ipoteza că lumea lor este numai una din multele posibile. Că lumea lor se învârte în jurul astrului luminos și nu invers. Că mai sunt și alți aștri, și alte lumi. Că vor reuși să ajungă la un moment dat măcar până pe suprafața astrului mai puțin luminos, și poate pe suprafața și a altor aștri. Totul prin semnale electromagnetice și nimic altceva. Luciano va asambla roci și fosile care să-i facă să creadă că lumea lor este mult mai veche. Va varia lungimea de undă a astrelor-cioburi, ca să le dea impresia că sunt sori care se depărtează.

– Asta cu fosilele îngropate apare și în Ghidul autostopistului galactic, spuse el.

Mă privi obraznic și nu m-am mai putut abține. De fapt, începeam să nu-l mai văd bine. Contururile lui tremurau, camera devenise cumva cețoasă. Televizorul porni singur, lătră o reclamă la jocuri de noroc și se opri brusc, înainte să găsesc telecomanda.

 

– Mai sunt și alte idei de exploatat. Lumea aceea, creată inițial de Dominique și Luciano, apoi de Luciano singur, va evolua, va deveni din ce în ce mai complexă, iar urmașii lui A și B vor fi la un moment dat capabili să genereze, la rândul lor, lumi. Iar una din lumile produse de ei este, de fapt, cea în care trăim noi.

– Nici aici nu prea ești original. A fost un documentar pe Discovery pe tema asta.

– Nu trebuie neapărat să fiu original. Totul este să fie transpusă ideea cu suficientă forță în plan literar. Și, de altfel, știi foarte bine care este ideea mea fixă: povestea există undeva, autorul nu face decât s-o transcrie. Deci, dacă iese bine sau rău, nu are rost să blamezi așa-numitul autor al poveștii. Așa a fost povestea creată. Există povestiri bune și povestiri mai puțin bune.

– Acum o să sar la altceva, spuse el. Tu chiar îți imaginezi că acel chip semiconductor unde domeniile magnetice învață singure și ajung să gîndească autonom nu există pe undeva? O-ho-ho!

Mă privi în ochi și simțeam cum mă prăbușesc. În jur, parcă realitatea se dezintegra. Ușor-ușor, contururile familiare din jur se estompau, lumina devenea difuză, afară tuna parcă din alt Univers.

– Este, de fapt, mai grav decât îți imaginezi. Fă un efort de gândire, șopti el.

De ce crezi că n-ai fost lăsat să faci teorie?

De ce crezi că ai avut în permanență șefi idioți?

De ce crezi că, imediat ce descoperi ceva, cineva îți pune piedică să publici sau să faci cunoscut ce ai descoperit?

De ce crezi că ești obligat să faci atât de multă birocrație? De ce te-ai născut în țara unde numai șmecherii limitați ajung la putere?

De ce nu-ți citează nimeni articolele cu magnetismul și cu miezul Pământului?

– Nu știu, am spus.

– Ba știi, spuse el. Hai, somn ușor.

Se făcuse ora 4, adică ora 3. Lumina din cameră se adunase undeva deasupra spot-urilor luminoase, întruchipînd șerpișori multiplu colorați. Materia din încăpere se sparse în cioburi care se îndreptară spre tavan, încătușând lumina în vase care abia prindeau contur, apoi formară eprubete și alambicuri prin care lumina se scurgea, pâlpâind, până când întruchipă o mare inscripție verde, apoi mov cu galben, apoi cu intonațiile din uvertura Tannhäuser, apoi cu mirosul feromonilor lui Charlize Theron:

Game over.

 

23 mai 23

Author

  • Cristian M. Teodorescu

    Cristian-Mihail Teodorescu (n. 19 octombrie 1966, Bucuresti), fizician si scriitor, a absolvit Facultatea de Fizica Tehnologica din cadrul Universitatii din Bucuresti si a obtinut doctoratul în Chimie Fizica la Universitatea Paris Sud, Franta. Între 1991 si 2002 a lucrat în strainatate. Din 2002, a revenit definitiv în tara, la Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor Bucuresti-Magurele. A publicat povestiri în Almanahul Anticipatia, în antologia La orizont aceasta constelatie (Albatros, 1990) si în Almanahul Science Fiction. A primit Premiul pentru Povestire la Consfatuirea Nationala, Craiova (1987) si Premiul I la Concursul de proza SF Helion (2007). A publicat volumele SF Unu (2008) si SF Doi (2010). Acesta din urma a obtinut Premiul „Ion Hobana”, acordat de Asociatia Scriitorilor Bucuresti si Societatea Româna de Science-Fiction si Fantasy, si Premiul pentru cel mai bun volum, acordat de ARSFAN. Este membru fondator si presedinte al SRSFF din 2011. Începând din 2013, publica si eseistica, refl ectii fi losofi ce si lucrari de popularizare a stiintei în Revista SRSFF, Luceafarul de Dimineata, Helion, Almanahul Anticipatia 2014. Recent, a fost nominalizat la categoria Nouvelle étrangere pentru Grand Prix de l’Imaginaire 2014, echivalentul francez al Premiului Hugo. (sursa: Nemira)