Suficiente urme rămân în urma călătoriei noastre prin deșert. În locul umed pe care colonelul l-a creat la adăpostul cortului lui Madame, o hymenocallis a încolțit delicat la plecarea noastră și a început să înflorească; o dungă cristalină şi sărată sus pe piscuri, colorată precum gheața, ceea ce denotă vizita ciclopilor (deși s-ar putea să fi fost acolo dinainte); ambalaje împrăștiate de caramele; cenușă de la romanticele focuri de tabără; schimbările stridente ale consistenţei atmosferice în locurile în care melancolia mea a produs încălcări profunde; și aş putea să continui. Dar este mai bine să mătur la o parte toţi aceşti germeni de sens, toate aceste diverse amintiri ale prezenței noastră atât de delicat adăugate peisajului. Asta dacă vrei cu adevărat să scapi din strânsoarea pustietăţii.
Prima dorinţă
Călătoria lor a început ca o turistică plimbare pe cămile, cel puţin aşa am auzit mai târziu. Nu m-am adăugat modestei caravane până când destinația lor a început să se cristalizeze, pierdută fără speranță între culmile moarte ale Sinaiului, sau să fi fost deșertul arab? E greu de spus, speţa mea este mai orientată tipologic decât topografic. În orice caz, destinaţia străinilor a devenit locul unde conform proverbialului dicton, se nasc zorii într-o pală strălucire care anunță simultan sfârșitul a aproape tot – dar nu e cazul să anticipez.
Nu m-am prezentat atunci, la sfârșitul a încă unei zile caniculare – cu excepția unui vârtej de vânt slab, o coloană fumegoasă de nisip în ultima licărire a soarelui. Ei arătară către pilonul de praf între ei, călătorii, și asta a fost tot. Luat prin surprindere, am căzut în nisip. Cupola înaltă ca de gheață a nopţii se aşternu peste lume.
„Dumnezeu! Sepulcrala voce / A Djinilor! “ scria Victor Hugo. „Ce hărmălaie! Grăbește-te / Să ne târâm departe / Sub scările pivniței! “ Și un pic mai târziu aflarăm că armata djinilor purtată de furtună, se va năpusti cu siguranță asupra casei lui Victor. Ce prostii. Nu sunt purtat de furtună, eu sunt furtuna. Şi dacă oricare dintre voi, necredincioșilor, nu mă credeţi, consideraţi-mă „organismul naratorului”, dar pe propriul vostru risc, pentru că cea mai importantă armă a speţei mele este împrăștierea iluziilor, a omisiunilor, a abaterilor care duc la sclavie și moarte. Este adevărat că eu pot intra doar inimile în care islamul nu domneşte în mod corespunzător; cu precădere în cele ale renegaților și necredincioșilor, ale străinilor eşuaţi în erezia lor, cea a treimii, a potirelor și crucilor considerate sfinte.
M-am îndreptat spre focul din tabăra lor, dincolo de șoaptele și rumegatul lumesc al cămilelor odihnindu-se, dincolo de focul cămilarilor autohtoni care vigilenţi în felul lor suspicios, poartă mereu un text din Cartea Sfântă asupra lor, sau dețin o vrajă ori vreo amuletă pentru a alunga vizitatorii ilkului meu.
M-am așezat în flăcările focului (de balegă uscată de cămilă) în jurul căruia occidentalii erau neîndemânatic ghemuiţi. M-am uitat la boturile lor, demonic deschise în această lumină, și am observat că doar o singură persoană dintre ei m-a văzut. Allah fie lăudat că-şi roti privirea repede, o jumătate de zâmbet jucându-i pe buzele pline ale gurii cam largi.
‒ Aşadar, Richard Francis Burton nu mai este prin preajmă, aşa-i, doctore Rawson? Ce păcat, mi-ar fi plăcut să-l cunosc, spuse ea, singura femeie din cadrul grupului. Singură și, prin urmare, una complet atipică care la vârsta de doar douăzeci de ani se comporta complet liberă și degajată în acea companie a unui savant, a câtorva cvasi-exploratori și aristocrați antisociali, și a câtorva specimene dincolo de vreo descriere sau tipologie. Avea o voce gravă, calmă și sigură. Chiar încrezută, autoritară.
Rawson, care se adăugase grupului lui Madame Blavatsky la Cairo, clătină din cap.
‒ Cred că Burton este acum în căutarea sursei Nilului, spuse el. Nasul ascuțit ivindu-se de sub marginea largă a pălăriei îi strălucea cu nuanța cerii vechi în strălucirea stranie a focului. Ziua, nasul i se vedea roșu precum trompelor tuturor acelor ghiauri creștini.
‒ N-a tradus de asemenea, o culegere de folclor arab? Ceva despre nopţi ? O mie și una de nopți? întrebă colonelul.
Rawson aprobă. Se uită la celălalt foc, aflat nici la douăzeci de metri mai departe și-şi coborî vocea.
‒ Se zice că este primul creștin care a reuşit să viziteze Mecca, deghizat ca musulman, şopti el.
‒ Un călător îndrăzneț, un bandit curajos!
‒ Face şi o traducere a Kama Sutrei, compendiul tehnicilor indiene de a face dragoste. Omul care nu-şi spunea niciodată dată numele şi omul care în această seară era cel mai puţin luminat de foc şi ceilalţi erau așezaţi în cerc. Remarca sa fu urmată de o tăcere dureroasă.
Colonelul Olcott ţintui cu o privire furioasă și indignată figura sfrijită, mascată a omului, care tăcu din nou și începu să scrie în caietul său, având capul aplecat docil. Pentru a-şi ascunde neliniștea? Era foarte puțin probabil că putea vedea ce scria.
Albert Rawson caută cu disperare un mod captivant de a continua.
‒ Am înțeles că sunteţi interesată de folclorul despre Fecioara Roşie, Madame ?, spuse el în grabă, fericit că reușise de a-i aduce pe toți înapoi atât de repede pe pista unei conversații civilizate.
‒ Prefer să numesc folclorul – înțelepciune tradițională, doctore, răspuns impunătoarea fetişcană. E vorba de una dintre cele mai sfinte tradiții ale alchimiei. Dar cred că acesta nu este momentul în care dacă ar fi să argumentez sfânta căsătorie a Fecioarei Roșii cu mineralul astral, atunci m-ai considera o uitucă și m-ai trimite în iad. Cu toate acestea, în cazul în care aş elucida un subiect, n-ar trebui oare să folosesc termenii care se potrivesc acest subiect? Se aşternu o tăcere chiar şi mai ciudată decât cea dinainte.
Numai în locul întunecat unde se afla Omul care nu-și spusese numele, se putea auzi scârțăitul aproape neauzit al unui stilou sau creion, și, probabil, un chicotit înăbușit.
‒ Oricum, o poveste din acel vast agregat arab de legende se potrivește preocupărilor dumneavoastră, reluă Rawson, nervos. Trebuie să aflați că în conformitate cu vechii povestitori, prințul Șarkann, aflat la vârsta de douăzeci și…
‒ Douăzeci !, exclamă Helena Blavatsky și luă o altă caramea din punga din fața ei.
‒ Ăă, da. Șarkann era fiul califului Omar de Bagdad, și în același timp un ticălos eroic. Un fel de Burton avant la lettre, s-ar putea spune. Într-o zi se rătăci în timpul unei campanii și ajunse la un wadi, unde găsi o mânăstire și o fortăreață.
‒ Ce incantații se putea auzi de la o mânăstire ? întrebă timid, omul care nu-și spusese numele
‒ Ce vrei să spui ? mârâi Rawson
‒ Erau profund melancolicele imnuri ale ritului ortodox ? si omul care nu-și spusese numele continuă.
‒ Sau o lamentație latină despre sarcofagul unui cruciat ? Astfel de detalii conteaza foarte mult pentru decorul corect al unei povești. Nu e nici o povete fără de decor.
‒ Explică-te, și asta fu următoarea greșeală a doctorului Rawson.
‒ Aceasta se referă la un aspect material al existenței noastre. Adâncimea este situată la suprafață. Fără detaliu nu există cadru. Fără fapte nu există nici un sens. Fără retorică nu e nici o regulă. Fără…
Madame Blavatsky tremura ca un plop, ca în și cum ar fi stat în picioare pe marginea unui abis și fiind în pericol să se arunce în prăpastie. Avea într-adevăr doar douăzeci de ani, așa cum s-a demonstrat într-un mod dureros, și o percepea clar pentru prima dată: deziluzie dincolo de orice speranță. Înțelepciunea unei convingeri greșite. Nihilism. Omul e doar un abis care are nevoie de un dop, imediat.
‒ Colonele, te rog să intervii !
Colonelul se ridică.
‒ Domnule! Păstrează-ți vorbele murdare pentru tine ! E o doamnă de față !
Și tăcerea ascultătoare se reîntoarse, precum furtivul scârțâit în care minusculul carnet:
Noaptea, pe timpul lunii pline, prințul Șarkann, ca întotdeauna în armură, văzu cum niște fete se amuzau duelându-se pe malul pârâului din mijlocul wadiului. De-a dreptul încântătoare era prințesă Abrise, fiica emirului Harbub din Anatolia. Era delicată și flexibil ca cenușa, părul de culoarea aramei întunecate era vizibil chiar și în lumina palidei luni, pielea-i marmoreană umplând noaptea de secrete; și vedea, cum una câte una le învingea pe toate celelalte fete, chiar dacă acestea erau toate mai voinice decât ea …
Un stilist slab sau mai degrabă înclinat spre patologic, acest om atât de singuratic, care nu-și spusese numele și care părea călărit de obsesiile perverse care-i bântuie pe mulți după ce ajung mult mai departe de anii lor fertili și-și văd trecutul numai atunci cand se holbează în viitorul lor.
De unde știu astfel de lucruri? Din auzite, desigur. Știam totul și nimic. Am într-adevăr în spate o istorie de nenumărați eoni, dar fără un trup care să mă lase să gust viața.
Dar acum am fost observat. De ea.
Am fost observat pentru prima dată, fără a mă manifesta categoric, și prin asta am părăsit domeniul folclorului pur. Și, desigur, am vrut să fiu văzut mai des acum, să-mi pot asuma o formă de durată, o formă în care și eu să pot să cred. Madame, ființă ocultă cu aceste cochete bucle șatene și ochii tăi bombați de clarvăzătoare, uită-te la mine din nou !
Va urma.
Titlul original : „Mme Blavatsky’s knie”, publicat în revista olandeză Wonderwaan nr.7, Sept. 2008.
Traducere în engleză (c) de Roelof Goudriaan & Jan J.B. Kuipers.
Traducere în românește: Cristian Tamaș
Textul a fost tradus și publicat în revista Fantastica cu acordul autorului. Îi mulțumim.
