Goana lui Grigore

Unduiau cu toţii, hotărâţi, albi şi solemni. Unduirile întruchipau semne după semne.

„Trebui să învăţăm cititul şi ascultatul. Cine nu ştie poveşti, nu supravieţuieşte. Iar cineva, undeva, ar putea povesti şi despre lucrul acesta. Ascultaţi-l.”

Povesteşte-ne, Grigore. Povesteşte, povesteşte-ne, povesti-ne-ai, orice, Întâiunduitorule. Întâiule. Alesule. Te iubim. Vrem să. Murim pentru tine.

„Ei, hai, lăsaţi gargara. Lui Grigore nu-i vor plăcea niciodată linguşelile acestea.”

Aclamaţiile încetară. Se auzea doar vuietul adâncurilor şi freamătul ierburilor de dedesubt.

„Mona pe noi ne-ar aşteapta. Asta ştiţi cu toţii. Ne-ar aşteapta să-i făurim Colosul.”

Cum? Unde-când? Unde-când-cum?

„Ne-ar aşteapta, în primul şi în primul rând, cu Dragoste.”

Dragoste? Ce este aceea?

„N-am cunoscut-o. Ar putea fi o unduire, dar care vine din afară. Aţi putea să vă imaginaţi nişte Fire Nevăzute, care v-ar înlănţui şi v-ar îndrăci unduirile. Firele v-ar duce spre Mona şi atunci nu aţi mai fi ţinut cont de nimic din jurul vostru. Din jurul nostru. Dar voi nu mă ascultaţi cu atenţie. Am prins semnale parazite. Rumori-umori. De la voi. Plângeţi, bociţi? Nu aveţi voie să vă mai văitaţi. Grigore nu crede-n suspine.”

Şi, atunci, iniţie Grigorisirea. Ciracii lui recepţionară semnalul în valuri şi se aşezară în formaţie, un con a cărui vârf era Grigore Întâiunduitorul, iar cozile începură să se mişte în acelaşi ritm. Mânaţi de vibraţia colectivă, receptorii se activau sacadat, pentru asimilarea cu randament maxim a Poveştii, iar emiţătorii amuţiră brusc. Grigoriseau cu lacrimi, se simţeau uşori, duşi de poveştile nemaiauzite. Nu poţi asculta şi spune poveşti în acelaşi timp. „Dar poate rumori-umorile nu erau poveşti. Erau gemete de disperare. Goana este grea-rea. Mulţi murim. Şi mai mulţi am muri dacă…”

Grigore-suntem-toţi.

De fapt, nu-şi putură da seama dacă Grigorisirea era aceea care îi făcea mai atenţi şi mai puternici, sau teama de valul de acid care provocase rumoarea-umoarea de semnale parazite, şi care măturase vreo două sute de Grigorei. Pe unii din ei îi văzuseră înnegrindu-se, mişcând spasmodic din cozi, înainte să se transforme în statui ca semnele de exclamare, care se înfigeau în adâncurile mării. „Frică, se numeşte ce ajung ei”, le explică Grigore Întâiul. „Aşa ar trebui să reuşiţi să aflaţi ce ar fi Dragostea. După cum Moartea este însoţită de Frică, Viaţa va fi însoţită de Dragoste. GRI?”

GORE-SUNTEM-TOŢI.

„GRI?”

GORE-SUNTEM-TOŢI.

Grigorisirea îi îndemna să recepţioneze glasul lui Grigore Întâiundul, şi numai pe acela. Povesteşte-ne, Întâiule. Vrem să ştim cum va fi Colosul.

„În primul rând, să ne fie tuturor clar, numele Colosului ar fi Grigore. Aceasta deoarece noi îl vom dăinui, deci noi îi vom da şi numele. Ar fi cel mai mare-tare Colos. Nu vă închipuiţi vreun mălai-mare, aşa cum purta în sine Unduitorul acela troglodit pe care l-am spulberat înainte de povestea asta. Mărirea Colosului ar sta în noi. Ar fi cel mai mare Povestitor al lumii Coloşilor. Ceilalţi Coloşi îl vor asculta şi ar putea crede tot ce Grigore le va spune. Iar El – El-Grigore ar putea fi unul din stăpânii lumii Coloşilor.”

Splendidă perspectivă. Formaţia lor traversa acum o zonă populată de mulţi Unduitori, care se agitau frenetic, însă în cam toate direcţiile. Priviţi, de undeva, de sus, din afară, de altundeva, Grigoreii cu greu ar fi putut fi detectaţi din masa de Unduitori (capete buimace, cozi spasmodice) care se înghesuiau spre toate văgăunile submarine sau ţâşneau de acolo, fără a-şi ascunde uimirea şi dezamăgirea. Unde este Mona? Aici nu. Nici aici. Nici aici.

Grigorisirea îi determina pe ai noştri să recepteze toate aceste strigăte complet atenuate, dintr-o altă lume. Nu conta ce bălmăjeau unii sau alţii. Grigore Întâipovestitorul ştia mai bine decât toţi pe unde s-o apuce şi cum să nu se rătăcească.

„Rumori-umori”, scria Grigore printre ape. „Cine vrea să ni se alăture întru Grigosisire, este liber s-o facă. Veniţi cu noi sau muriţi ca voi. Haideţi, triştilor.”

Din fiecare roi de Unduitori, astfel, câteva zeci învăţau pe loc şi pe de rost Grigosisirea, după care, unduindu-se în cadenţă cu ceilalţi, începeau să înţeleagă Poveştile şi să urmeze Grigoreii mai departe.

Povestea începutului, Întâiule. Grigorisiţi-vă, şi veţi simţi mai bine.

„V-am mai spus-o”, întruchipă el.

Vrem s-o audă şi cei noi. Iar noi, cei vechi, nu ne vom sătura niciodată de ea.

„A fost, la început, o ameţeală; îmi amintesc cum ţâşneam, încovrigat, străbătând munţii şi abisurile pe care numai le bănuiam în jurul meu. Când am deschis ochii, coada mă purta de ceva vreme prin masa amorfă de Unduitori, mulţi dintre ei abia se dezmeticeau. Vorbeam de Firele acelea ale Dragostei. Ei bine, cred că aşa ceva a făcut ca un alt Unduitor să se ţină după mine şi să-şi ritmeze mişcările cozii după a mea. Atunci mi-au sosit frânturi din ce-a-fost-înainte şi din ce-va-fi-după, cu frânturi din viaţa care ne-ar aştepta pe Mona, cu Mona, apoi am început să văd şi Colosul, pe măsură ce din ce în ce mai mulţi Unduitori învăţau Grigorisirea. Am început să ştiu să spun poveşti. Iar poveştile noastre, treptat, au format însăşi ţesătura Grigorisirii, aşa cum ţesătura Dragostei sunt Firele Nevăzute ale Monei.”

Cu cât era mai mulţi, cu atât Grigore vedea mai departe. Şi cu atât mai multe poveşti reuşea să emită.

Unii cred că vor reuşi singuri, nu, Grigore?

„Capete seci.”

Unii spun că doar un singur Unduitor o va transforma pe Mona în Colos.

„De unde aţi aflat poveştile astea? Aha, de la nou-veniţi? Întrebaţi-i. Poate că au şi ei o poveste a lor.”

Nou-veniţii nu se lăsară invitaţi de prea multe ori. Fuseseră şi ei într-un fel de „regiment” sau-aşa-ceva şi li se spusese că numai împreună vor reuşi s-o găsească pe Mona şi să construiască un Colos. Dar, treptat, apăruse ideea, împărtăşită de mai mulţi, că fuseseră doar amăgiţi de Generalul-cu-trei-cozi, ca să-i îndepărteze duşmanii şi să-i creeze cale liberă; iar, când vor ajunge în prejma Monei, Generalul-cu-trei-cozi îi va executa pe toţi (cum văzuseră că proceda adesea, deşi Goana abia începuse) şi va face, numai el singur, Dragoste cu Mona. Aşa că dezertaseră şi deciseseră să continue Goana pe cont propriu. Însă mirosiseră Grigorisirea, iar aceasta le redeşteptase instinctul gregar.

Îndoială? (Grigore-suntem-toţi.)

„În primul rând”, emise Grigore după ce chibzui adânc la modul în care urma să redea entuziasmul trupelor, „nu există nicio asemănare între Grigore Întâiul şi generalul acela. Generalul îi trimite pe ceilalţi Unduitori înainte, să lupte cu Fagocerii, cu valurile acide sau cu alţi Unduitori, ca să-i facă lui şi apropiaţilor lui cale liberă. Grigore unduieşte primul şi tot primul se confruntă cu toate pericolele. Generalul-cu-trei-cozi este un laş, chiar dacă are de trei ori mai multe rezerve de energie decât oricare dintre noi. Generalul îi execută pe neascultători, Grigore a executat vreodată pe cineva? Generalul vă spunea poveşti?”

Evident că nu. Îi făcea doar să intoneze marşuri militare. Iar cadenţa lor forţată nu avea nimic în comun cu Grigorisirea.

„Şi mai este ceva. Dacă cineva sau ceva mă va distruge, oricare dintre voi îmi poate lua locul. De la o vreme încoace, noi toţi suntem acelaşi. Grigore.”

Noi-toţi-sun-tem-a-ce-laşi. Gri-gore.

„Priviţi în văgăună. Fiţi mulţumiţi că nu sunteţi ca ei.”

Părea doar o mare masă albicioasă; însă, dacă te uitai mai bine, vedeai Unduitorii care o compuneau, zvâcnind haotic, ciocnindu-se, agonizând. Mulţi cu capul acoperit de turbane sau chiar tot corpul acoperit de tot felul de alte ţesături. Iar, pentru povestea lor, îl ascultai pe Grigore.

„Netrebnici. Sărmani. Unii au două cozi, dar care nu înoată la fel. Alţii au două capete, care se ceartă între ele. Alţii înoată în cerc. Unii au capul prea mic, alţii au numai cap. Iar veşmintele pe care le vedeţi pe ei au un singur scop acolo: să atragă atenţia Fagocerilor”

Monştri. Să plecăm de aici. Nu trebuie să avem de a face cu ei, nu? Grigore?

„Acum, nu. Pentru că avem rezervoarele pline. Dar, mai târziu în Goană, s-ar putea să trebuiască să interacţionăm cu aceşti nefericiţi. Mulţi dintre ei nu şi-au consumat resursele. Mulţi mai au încă în dotare proiectile şi unităţi propulsoare, pe care nu le vor folosi niciodată.”

…Iar conul Grigoreilor continuă unduit, cu Grigore în vârf, amuşinând prin mare, scrutând în zare. Ca să le întărească şi mai tare moralul, Grigore mai născoci o poveste.

„Ce am face pe Mona, v-aţi întrebat vreodată? Mona ar fi închisă într-o carapace, va trebui să străpungem aceste stânci. De aceea, este bine să ajungem în preajma Monei cu destul de mult combustibil disponibil. Şi cu rachetele pregătite. Am străpunge carapacea şi ne-am putea înghesui înspre Ea.”

Şi Dragostea? Firele Nevăzute? De unde vin Firele, dacă Mona-i ascunsă în stânci?

„Îmi place că gândiţi şi că nu uitaţi nimic. Aşa va proceda şi Colosul nostru în Lumea lui. Ei bine… la drept vorbind, noi vom fi simţit Dragostea cu mult înainte de a fi în preajma ţelului nostru, Mona. Da, acum încep să ştiu din ce în ce mai bine: Firele Nevăzute vin dinspre Mona, fără îndoială. Carapacea de care vorbesc are multe fisuri, pe unde Ea ne va trimite firele, să ne arate drumul. Noi ar trebui să lărgim acele fisuri, ca să putem intra. Am dizloca bolovan cu bolovan şi, pe măsură ce am reuşi aceasta, mult mai multe fire ar reuşi să iasă şi să ne apuce, să ne susţină. Am intra sub carapace, iar nimeni nu ar şti vreodată în ce măsură acest lucru ni s-ar datora nouă sau ajutorului Monei. Ne-am stabili pe suprafaţa ei şi am începe să durăm Colosul. Colosul nu ar semăna deloc nici cu Mona, nici cu noi. Va trebui să aibă ochi să vadă Afară, creier unde imaginile se transformă în poveşti, pe care le va spune cu gura, pe care le va scrie cu ambele mâini, iar picioarele (uitaţi-vă, aşa arată un picior) îl vor purta prin lumea Coloşilor, ca să poată fi văzut şi ascultat. Hait! De unde au mai apărut şi ăştia? Repede, în jos, după mine!”

Evitase în ultimul moment dinţii ascuţiţi ai unui Fagocer, apoi sesizase şi alţi prădători: constituiau o formaţie ordonată, care-i însoţea de ceva vreme, iar acum se hotărâseră să-i atace. Cu o plesnitură a cozii, mai goni un Fagocer, apoi se năpusti înspre abisurile întunecate. Mirosea o aciditate crescută a mării, simţea cum i se pârjoleşte epiderma, însă, de asemenea, constată că Fagocerii evitau zona aceea. Şi ştiu că, dacă ar continua să înoate spre abis, o văgăună primitoare şi cu aciditate scăzută îi va aştepta, să se întremeze.

Muriseră cam o treime, iar Întâiul ordonă Grigorisirea, ceea ce-i destinse complet şi le alungă temerile; apoi le porunci să-şi transfere, pe cât puteau, rezervele de combustibil ale celor decedaţi, precum şi să folosească bucăţi din epidermele lor, atunci când erau intacte, ca să-şi făurească platoşe mai solide. „Luaţi pielea de pe morţi.” Pe fundul văgăunii mai găsiră un lut care se întărea imediat, şi cu care se mânjiră din belşug, ca să reziste şi acizilor, şi Fagocerilor viitori. „Un lut care ne va face insesizabili pentru prădători.”

Grigore, dar aşa ne vom mişca mai greu. Şi nu vedem prea bine.

„Nu are importanţă. Grigore vede pentru voi. Urmează drumul prin Labirint. Prima Poartă. După aceea, ne putem dezbrăca şi uşura de platoşele acestea. Dar, până la Labirint, trebuie să rezistăm la din ce în ce mai mulţi acizi şi Fagoceri.”

Prima Poartă? Mai sunt şi altele? Povesteşte-ne, Întâiule. Grigore-suntem-toţi.

„Porţi sunt trei. A Forţei, a Înţelepciunii şi a Dragostei. Prima dintre ele ar fi, de fapt, un labirint de văgăuni, prin care nu poţi străbate decât dacă eşti bine antrenat, dacă asculţi Grigorisirea şi reuşeşti să vezi ce-va-fi-după. Unele văgăuni sunt pline-pline cu acid. Fagocerii pândesc după fiecare cotlon. Ne va fi greu, dar vom reuşi, pentru că noi toţi suntem acelaşi. Gri?”

Gore-suntem-toţi.

„A doua Poartă va fi Poarta Înţelepciunii. O intrare strâmtă, cu dinţi rotitori de o parte şi de cealaltă. La cea mai mică greşeală, nefiinţa te va măcina. Înţelepciunea va pune întrebări, iar noi va trebui să dăm răspunsuri.”

Ce fel de întrebări? Povesteşte-ni-le.

„Cum ar fi Colosul? Din ce ar fi durată Lumea? Ce am face după ce am muri? Chestii de-astea. Iar a treia Poartă, a Dragostei, este carapacea în care este întemniţată Mona.”

„Însă hai să vedem lucrurile unul după altul. După ce trecem de Poarta Forţei, vom intra într-o lume blândă, fără Fagoceri, fără acizi. Vom sesiza Firele Nevăzute ale Monei, care vor undui fundul mării, provocând valuri care ne vor ajuta la drum.”

Într-adevăr, peisajul submarin devenise mai sărăcăcios, spaţiul lateral se îngusta pe măsură ce-şi continuau Goana. Fundul marin se umpluse de văgăuni. Ajunseră din urmă o trupă de Unduitoare, mari şi leneşe, însă tenace, pe care le depăşiră încercând să le atragă cât mai puţin atenţia.

„Bau-hau, aşa se trece pe lângă o doamnă, fără a-i da bineţe? Sau n-avu cine să vă-înveţe? Cum vă zice vouă, piticaniilor?”

Întâiunduitoarea îi tăiase calea lui Grigore Întâiul şi şerpuia leneşă, dându-i, totuşi, impresia că n-are cum să-i scape. Îşi încorda periodic coada, sugerându-i că l-ar fi putut termina cu o singură lovitură. Îl ţintuia cu sute de ochi verzi ca smaraldul.

„Colosul vostru ar fi un mitocan-golan, de-l construiţi. Dar n-aveţi cum să reuşiţi. Sunteţi sfârşiţi, ca un furuncul. Al nostru va fi pruncul, se va numi Irina. Va fi frumoasă ca lumina.”

„Co-lo-sul va-fi Gri-gore”, murmură el hotărât.

Irinele, mai multe şi mai mari, îi încolţiseră pe Grigorei, vrei două le suciseră şi capetele cu lovituri măiestre din vârful cozii.

„E zvon de luptă în oraş, ne batem, Grigoraş. Prin luptă treci de Porţi, prin luptă-învii din morţi.”

Se unduia în faţa lui, maiestuoasă. Avea capul de aproape două ori mai mare decât al lui, trupul ei era mult mai gros, iar rezervorul îi zumzăia de energie. Iar ochii aceia începuseră să-l soarbă, moleculă cu moleculă.

„Eşti prea nevolnic să-mi pun forţele cu tine. Te las să mă întreci în intelect. E drept?”

Iniţie Grigorisirea, în ideea că dacă şi-ar fi corelat cu toţii atacul, ar fi reuşit să scape de ameninţarea Irinelor. Însă în zadar.

„Hei-hei, trădare în bordei. În lumea gândurilor coapte, e cam noapte. Dedus din Mona cea secretă, Colosul meu ascuns va fi poetă.”

„Colosul meu va povesti. Inclusiv povestea noastră, a celor de aici. Crede-mă, poeziile tale nu folosesc la mare lucru. Prea au pretenţia că spun tot şi, de fapt, nu mai rămâi cu nimic după aceea. Poveştile pot avea şi Poezii în ele. Invers, nu. Poveştile mele vor aminti şi de tine, Irina, dacă vei fi suficient de drăguţă. Lasă-ne să ne continuăm drumul.”

Irinele începură, de frenezie, să-şi cam facă de cap, îi încătuşau pe Grigorei, reuşeau să-i înnoade şi să şi-i înfăşoare pe coadă, apoi, cu o destindere bruscă, îi izbeau de pereţii văgăunii. O parte dintre Grigorei, văzând aceasta, o întinseră în toate direcţiile.

„Vai mie, dar ce drăgălaşi! Adepţii tăi sunt nişte laşi! Grigore-mamă, eşti pierdut, uitat de lume, necrezut!”

„Poeto, în lumea lui Grigore-cel-Mare, nimeni nu te va citi, chiar dacă reuşeşti să dăinui Colosul tău Irina. Va fi un Colos muritor de foame. Dar poveştile lui Grigore-al-nostru vor fi pe toate buzele, vor intra în toate casele şi în toate şcolile. Lumea Coloşilor nu va mai arăta la fel după Grigore.”

„Poeta va fi divă, în lumea-i cea ascunsă, pozitivă. Poeta-i va suci din minţi, cu şoaptele-i fierbinţi. Poeta va fi multă, imperial-ocultă. Irina e regină, iar Lumea-i e grădină. Tu zici că eşti condus de-un fir, eu îţi spun simplu: hai sictir. A sosit momentul să muşti din ţărînă. Râmă.”

Îl apucă strâns, coada i se lăţi, împleti şi întruchipă falduri, ca o fustă imensă „de regină”, iar protuberanţele cozii îl imobilizară şi-l arcuiră. Irina îl bombarda cu valuri care-i paralizau forţa şi voinţa. Însă Grigore văzu ceva cu coada ochiului. După un cotlon al unei văgăuni, pândeau, cu dinţii ascuţiţi la vedere, vreo câteva sute de Fagoceri. Iar el era, în continuare, bine îmbibat în mâlul uscat pe care Fagocerii nu-l amuşinau.

Se prefăcu inert, ştiind că Irina nu va scăpa de el prea uşor, prea mult îl strânsese între faldurile musculoase ale cozii ei. Poeta avea nevoie de un punct de sprijin să scape de el, drept care se undui, cu Grigore agăţat de ea, spre văgăuna aceea. Grigore o simţi preocupată să-şi fixeze coada în mâlul de pe fundul peşterii, pentru ca, apoi, prin zvâcniri repetate, să reuşească să se dezlipească de el. Aşa cum ştia de ceva vreme Grigore, zvâcnirile acelea nu făcură decât să deştepte turma de Fagoceri. O altă Irină se oferi s-o ajute pe regina-divă-pozitivă, fixându-se lângă ea şi lovindu-l pe Grigore cu capul, doar-doar l-o determina să cadă o dată. El se ţinea încă strâns, ascultând rumoarea-umoarea care prevestea sosirea Fagocerilor. Şi pentru a ţine Irinele preocupate cu detaşarea de nevolnica lui persoană. În momentul când uruitul ajunsese la un nivel pe care-l sesizară chiar şi Irinele preocupate să se agite în jurul imperial-ocultei, Grigore zvâcni dintr-o dată, afară din văgăună, lăsându-le pe Irine pradă fagocerilor ţepoşi, cu gurile larg deschise, care se înfruptară din ele cu plescăituri seci, de ură şi de frică-n veci.

Nu se întoarse să vadă spectacolul. „Hai sictir, cu tot cu ochii-ţi din safir. De versurile-ţi cam anoste, bogdaproste.”

Noroiul îl ajută şi niciun Fagocer nu-i luă urma. Grigoreii se adunau, încet-încet, atât de aproape, încât nu mai era nevoie să comande Grigorisirea. Grigore-suntem-toţi.

„Sunt slăbit, suntem slăbiţi. Dar tot vom reuşi. Aici începe Poarta Forţei. Trebuie să exersăm Grigorisirea de la distanţă. Gri?”

Gore-suntem-toţi.

Întâi şi întâi, trebuiau să-şi refacă proviziile de combustibil. Găsiră câteva sute de Irine amorţite pe fundul mării, mişcând spasmodic din cozile lor imense. Le muşcară pe rând, cu gura pe care şi-o inventară între cap şi gât, şi le sorbiră elementele propulsoare, până când gâturile li se umflară, iar Irinele se domoliră. Sorbind nectarul unei Irine deşirate şi pistruiate, Grigore văzu Firele în Lumea Coloşilor, apropiindu-i pe doi dintre ei, deasupra cărora Firele întruchipară două cuvinte: „Mama” şi „Tata”. Înlănţuiţi.

Fiecare Irină putu, astfel, alimenta vreo zece-douăsprezece Grigorei. Apoi simţiră că le pare rău de ele, iar Grigore nu se putu abţine să nu gândească în versuri o vreme.

În continuare, se spoiră din belşug cu mâl anti-Fagocer. După care exersară Grigorisirea, din ce în ce mai răsfiraţi, cu mişcări din ce în ce mai lente. Scopul exerciţiului tactic era să reuşească să comunice unul cu celălalt şi toţi cu toţi, indiferent cât de mare era distanţa dintre ei. Când se dumiriră cum se face aceasta, se împrăştiară la intrarea în Labirint, fiecare lângă intrarea în câte o văgăună.

„Puţine intrări au şi ieşiri. Iar cele mai multe sunt pline de Fagoceri. Aşteptăm. Poarta Forţei este tot un fel de Poartă a Înţelepciunii.”

Era destul de simplu. Unii văzură cete de Unduitori afundându-se în câte o văgăună, apoi ieşind din ea şi încercând-o pe următoarea. Era un semn clar că nu se afla nimic de partea cealaltă. În alte văgăuni, unii dintre Grigorei semnalară cete de Unduitori care intraseră şi nu mai ieşeau de acolo. „Poate fi adevărat şi că au găsit calea spre ieşire, dar şi că au dat de Fagoceri. Aşteptaţi.”

Vom ajunge târziu la Mona, Întâiule. Mulţi, prea mulţi, ne-au luat-o înainte.

„Avem rezervoarele pline. Iar Fagocerii nu ne văd. Îi vom depăşi pe toţi. Fiţi fără grijă.”

Grigore, de fapt, începea să aibă îndoieli. Numărul peşterilor de unde nu mai ieşise nimeni era destul de mic raportat la văgăunile pe care le inventariaseră, însă tot erau prea multe. Şi atunci porunci ca Grigoreii din preajma acestor intrări să se aventureze, precauţi, încercând să grigorisească tot ce simţeau pe acolo.

Fiecare incursiune avea povestea ei şi Grigore îşi promise că într-o zi Colosul lui avea să le înfiripe, una câte una, pe toate. Simţi cum unii dintre Grigorei găsiseră văgăuni fără sfârşit, dar din care nu mai binevoiau să revină spre exterior, pradă fiind unor fluxuri de lichid care-i paraliza şi-i făcea să se simtă fericiţi până la sfârşitul vieţii. Văzu o trupă întreagă de Unduitori decimată de Fagoceri şi, când se concentră mai bine la povestea aceasta, constată că era de fapt vorba despre Irina-regina-diva-pozitiva şi ciracele ei. Povestea ei fusese dusă de valuri, până în fundul unei văgăuni, apoi irupsese de acolo, tulburându-l pe Grigorelul care explora acel abis. Văzu un alt Grigorel antrenat de câteva sute de Unduitoare, la fel de mari ca Irinele, care-l convinseră pe Grigorelul cel sărac cu duhul să li se alăture, pe post de cercetaş.

Moralul trupelor scădea. Ce facem, Întâiule? Colosul nu ar mai fi Grigore.

„Grigore suntem toţi şi, în primul rând, Colosul Grigore se va numi. Gri? (Gore-suntem-toţi.) Haideţi, pe aici.”

O apucă în fruntea tuturor prin singura văgăună pe care o observase el, Întâiul. „Uşor, încet” grigorisi el. Pereţii peşterii erau înţesaţi de Fagoceri sătui şi somnolenţi, eructând, când şi când, cu spume de sfârşit de lume. Pe măsură ce înaintau, zona accesibilă devenea tot mai îngustă, astfel încât în curând nu se mai putură furişa decât unul după altul. „Dacă, acum, ni se închide drumul, nu avem cum ieşi. Balamucul întoarcerii ne-ar consuma toate rezervele. În plus, i-am trezi şi pe Fagoceri.”

Din cauza spaţiului strâmt, nu mai puteau păstra cadenţa, iar Grigorisirea pieri. Întâiul se trezi singur, înaintând poticnit, fără a mai şti dacă ceilalţi îl urmează sau nu.

„Tu eşti Grigore?”

Vorbeau pereţii. Năluci, printre bulbuci, îşi spuse el. Se pare c-om pieri aici, răpuşi, zadarnici, mici. Dar vom visa un Colos fericit.

„Grigore Cel-Care-Povesteşte? Spune-ne o poveste, Grigore. Spune-ne ce-i Lumea.”

La urma urmei, de ce nu, se struni el, apoi îşi aminti să întrebe:

„Dar tu cine eşti. Sau voi, voi cine sunteţi?”

„Noi facem parte din Mama.”

„Am citit o dată despre ea, dar nu ştiu: cine este Mama?”

„Mama este cea care a creat-o pe Mona. Mama este tot ce te înconjoară, Grigore.”

„Şi atunci, de ce vreţi să vă spun eu ce este Lumea? Ar trebui să ştiţi mai bine.”

„Mama nu vede prea multe. Din cauză că este atât de mare. Tu vezi ce-va-fi-după. Cu cât eşti mai minuscul, cu atât simţi mai departe.”

„Mama este un Colos? Şi lumea noastră este în ea?”

„A fost, la vremea ei. Acum rostul ei este să zămislească alţi Coloşi. Spune-ne cu Lumea, Grigore. Spune-ne cu ce-va-fi-după.”

Trebuie să o introducem şi pe Mama în ecuaţie, îşi zise Grigore, apoi prinse a ţese povestea, unduindu-se în fel şi chip.

„După ce… vom fi înfăptuit Colosul, fire nevăzute de Dragoste îl vor rostogoli mai departe. Firele nevăzute sunt peste tot, dar Coloşii nu le văd. Firele Nevăzute fac fiinţele Mamei să o pregătească pe Mona. Firele decid şi când fiinţele Mamei trebuie să nască altele, şi când nu trebuie. Firele Nevăzute ne-au creat şi pe noi, Unduitorii, iar imaginea Mamei a fost aceea care ne-a aruncat în lupta pentru Mona. Voi vorbiţi cu mulţi Unduitori?”

„Numai cu aceia care ştiu să spună poveşti.”

„Noi, Unduitorii, vom face numai începutul. Vom deştepta Colosul şi-i vom spune care-i rostul lui. După care ne vom topi în Dragoste. Colosul va creşte în Mama şi la un moment dat va ieşi în Lume. Şi va avea un nume.”

„Grigore. Asta ştim.”

„Grigore va fi un bun povestitor. Poate cel mai bun din Lume. Vor veni sute, mii de alţi Coloşi să-l asculte. Grigore le va spune despre lucruri nebănuite, care, după ce vor asculta poveştile până la capăt, tuturor li se vor părea adevărate. Colosul va fi zămislit într-un ţinut chinuit, dar va apune într-unul senin. Înseninat şi din cauza poveştilor lui.”

„Aşa să fie.”

„Grigore le va spune şi povestea voastră. Fiinţele-din-Lume vor şti că Mamele care discută cu Unduitorii din ele ajung să vadă ce-va-fi-după. Rezultatul va fi unul singur: multă Dragoste.”

„Aşa să fie. Grigore, ieşirea este în dreapta ta.”

Drumul se lărgi brusc, iar marea deveni mai clară şi plăcut înmiresmată. Mai înotară un pic şi se opriră, aşteptându-i şi pe ceilalţi. Nu supravieţuiseră decât unul din zece.

„De ce?” grigorisi el.

Fagocerii s-au trezit, şi au chemat şi pe alţii, să-i ajute. (Se pare că au învăţat să fagocerească, vai Unduitorilor din urma noastră.) Irinele, cu altă căpetenie, pictoriţă, ne-au prins din urmă. Pe unii, ne-au preschimbat în pensule, să le zugrăvim Lumea. După aceea, au sosit ai lui Mahomed.

„Şi unde sunt ăştia, acum?”

Se luptă cu Fagocerii. Dar, dacă supravieţuiesc, vor ieşi în urma noastră – şi nu ne va fi bine. Mahomezii sunt cruzi şi incredibil de rapizi.

„Să fugim, atunci.”

Marea devenise foarte puţin adâncă, aproape că se târau pe fundul ei. Din când în când, câte un cutremur îi arunca înspre înainte. E începutul Dragostei, grigorisiră ei. Alergăm, suntem departe, în spate nici urmă de vreun Mahomed.

Mai povesti-ne-ai. Spune-ne-o: cum arată o zi din viaţa Colosului Grigore?

„Nu asta e aşa important. Cea mai mare parte a timpului, stă singur, aplecat asupra aparatului pe care-l foloseşte ca să înregistreze poveştile. Aşa naşte el Poveşti, nu unduindu-se, ca noi. Aparatul acela îi permite să vadă fel şi fel de imagini din Lume, iar în urma acestor imagini Grigore îşi imaginează lucruri. Din când în când, îşi aruncă poveştile înspre Lume, iar ceilalţi Coloşi i le pot recepţiona şi se pot da cu părerea asupra lor. Este o lume cu multe aparate electromecanice, în care Coloşii călătoresc cel mai adesea ajutaţi de maşinării, şi tot asemenea maşinării îi ajută să ţină legătura unii cu alţii, oriunde s-ar afla. Este suficient ca la un capăt al Lumii să se înfiripe o poveste demnă de luat în seamă, şi toţi Coloşii o vor putea vedea imediat ce povestea este aruncată în maşinăriile acelea.”

„Lumea nu a arătat întotdeauna ca pe vremea lui Grigore. Au fost vremuri când Coloşii nu aveau maşini să călătorească şi nici posibilitatea să discute oricând, cu oricare alt Colos. Pe atunci, poveştile erau transmise prin viu grai, de la un Colos la altul, iar numai rarii Coloşi călători le duceau mai departe; uneori, de la un capăt al altul al lumii, povestea se schimba complet. Şi mai e ceva. Coloşii poartă lupte, ştiţi? Cam ca noi.

Dar unde este Mona lor?

„Se pare că nu vor şti niciodată.”

„Stupizenie, stupizenie sfruntată…”

Grigorisire. Teamă-zeamă, nefiinţa te cheamă. În formaţie de apărare.

„Stupizilor, e timpul să ne faceţi loc. Allah e mare!”

Atunci îi şi văzură cum răsăreau, purtaţi de o coamă tectonică, mulţi şi iuţi, sclipind a metal rău, cu capetele înveşmântate în turbane, mulţi învăluiţi şi în ţesături colorate, şi slobozind rachete după rachete.

„Allah e mare, iar Mahomed Profetul. Faceţi loc.”

În câteva clipite, ciracii lui Mahomed îi învăluiră pe Grigorei. „Allah, dăruieşte-ne lumina, şi pune în carnea mea lumină, şi în sângele meu lumină, şi în părul meu lumină, şi în pielea mea lumină. Colosul nu va fi al nostru. Colosul va fi al lui Allah!”

„Îmi pare rău, frăţioare, dar de mine nu vei trece aşa uşor”, se aţinu Grigore în faţa lui Mahomed.

Fu imediat înconjurat de treizeci de Mahomezi cu mii de priviri de oţel, cu bărbi ţepoase şi cozile mobile şi tăioase.

„Colosul Mahomed va trece prin multe. Dar Cuvântul lui Allah îl va ajuta în toate. Colosul Mahomed va duce războaie, şi va intra glorios în Mecca. Iar, după nu prea multă vreme, toţi Coloşii de afară vor trece de partea Dreptcredinţei lui Mahomed. Vrei să vezi cum va fi?”

„Nu te mai consuma atât. Grigore ştie tot. Grigore va povesti şi despre Mahomed, pentru că Mahomed nu va mai ajunge, de data asta, la Mona.”

„Vorbiţi prostii, necredincioşilor. Allah ne poartă zvâcnirile, Allah ne va face s-o cucerim pe Mona. Allah, în multa lui Iubire, ne va povăţui cum să-i durăm Colosul. Şi, odată afară, Mahomed al nostru va alinia după el Colos după Colos, iar Lumea va fi a lor. E timpul să pieriţi, necredincioşilor.”

„Bre, da’ urâţi mai sunteţi”, grigorisiră ei albastru. „Cum puteţi crede că s-ar întâmpla să-i placă Monei de voi?”

Ca la un semn, fiecare Grigorel se trezi înconjurat de câteva zeci de Mahomezi. Erau ceva mai mici, dar foarte iuţi, iar cozile lor tăiau în carne vie. Unii Grigorei se văzură spintecaţi dintr-o lovitură. Grigore Întâiul încă rezista. Torpilase doi Mahomezi şi se pregătea de o luptă corp-la-corp cu adversarul care avea bateriile cel mai terminate, când îi veni, brusc, o idee.

„Ascultă, spuse el, dacă Mahomed al vostru, în Lumea Coloşilor, îi va trage după el pe toţi ceilalţi Coloşi, de ce nu procedaţi şi voi la fel? De ce nu ne transformaţi în Mahomezi şi pe noi?”

„Trădare…”, se auziră rumori-umorile.

„Poate că n-am putea fi nişte Mahomezi la fel de buni, dar v-am putea ajuta, am putea merge în avangardă, am putea să vă apărăm de Fagoceri, am putea să vă avertizăm dacă mai sunt valuri acide sau poete gigantice…”

Se apropiară de el, negricioşi şi ţepoşi, îl amuşinară din cap până în vârful cozii.

„Să ştii că nu-i deloc rău ce spune mititelul ăsta. Allah e mare!”

„Să-i lăsăm liberi, în faţa noastră? Dar dacă o iau la sănătoasa?”

„N-au nicio şansă. Suntem mai vivace decât ei. În plus, îi putem supraveghea pe îndelete, din ariergardă.”

„Facă-se voia lui Allah!”

Grigoreii, cei care scăpaseră de confruntări, fură dispersaţi în doisprezece plutoane, fiecare din ele sub supravegherea câte unui regiment de Mahomezi.

„Spuneţi după noi: În numele lui Allah! Mă încred în Allah şi mărturisesc că nu există forţă sau putere decât cu Allah!”

Spuseră după ei; şi porniră.

„N-au învăţat şi nu vor învăţa niciodată Grigorisirea”, gâfâi Întâiunduitorul în şoaptă. „Simt Firele Nevăzute; pe Mahomezi îi ocolesc. Firele Dragostei.”

„Mai repede”, tunară Mahomezii.

Intrară într-un ţinut străbătut de cutremure. Străbăteau munte după vale şi vale după munte; iar, din când în când, munţii se unduiau şi provocau valuri şi curenţi care-i zvârleau înspre înainte. Formaţia ordonată, concepută de Mahomed, începu să se destrame, iar Grigore mai putu să susure câte ceva către ai lui.

„N-a fost trădare. Să zicem că a fost un pact temporar, care să ne permită supravieţuirea. Capul plecat rămâne netăiat, aşa se va spune în lumea Colosului nostru. Gândiţi-vă că avem mai multe rezerve decât ei, nemaivorbind de noroiul cu care ne-am acoperit să scăpăm de Fagoceri, pe când veşmintele lor viu colorate îi poartă drept spre moarte.”

„N-am crezut că-i voi iubi vreodată pe Fagoceri”, cuvântă un Grigorel.

Însă Fagocerii se lăsau aşteptaţi şi, în ciuda mişcărilor tectonice, Mahomezii reuşeau să se regrupeze şi să înainteze, îmboldindu-i pe Grigoreii în care, de fapt, nu aveau niciun fel de încredere. Din când în când, ca din întâmplare, un grup de Mahomezi îl ajungeau din urmă pe câte un Grigorel şi-i tăiau capul, sau îl făceau una cu pământul. Sau, dacă nu, îl puneau să cânte „Allah e mare” pe toate tonurile posibile, până când acela leşina de epuizare.

Grigore Întâiul, el însuşi îmboldit de vreo trei mii de Mahomezi, asista neptincios la slăbirea iremediabilă a Grigorisirii, semn că ai lui mureau pe capete. Începu să-şi dorească să afle cine-o mai fi şi Allah ăsta. Cu ochii după Fagoceri, şerpuia din ce în ce mai poticnit, încercând să se agaţe de Firele Nevăzute care poate că nu existau decât în imaginaţia lui, profitând de fiecare val submarin declanşat de câte un cutremur, în fine, repetându-şi, după fiecare „Allah e mare” impus de şleahta din spatele lui, că „Grigore luptă până la capăt”. Frica e semnul morţii, dar poate că nu va fi vorba despre moartea mea. Despre moartea noastră.

Întrevăzuse câteva protuberanţe albicioase care tot se iţeau din solul submarin şi, fără să ştie de ce (probabil, tras de Firele Nevăzute), se îndreptă într-acolo. Marea părea liniştită, dar intui plutind, între două ape, zdrenţe de veşminte. Îşi agită energic coada, impulsionându-i şi pe cei din spate care, cu incantaţii gălăgioase despre ce mai face şi mai drege Allah, îl urmară cu aplomb. Simţi zvâcnirile, dar nu se întoarse, până când nu-i spuseră Firele Nevăzute să ia aminte la ce se întâmpla. „Capete. Seci, pe veci. Cred că l-au enervat cam tare pe Allah ăla al lor.”

Tentacule albicioase ţâşneau din sol, îi apucau pe Mahomezi şi-i strangulau, aspirându-i în solul nisipos. Toată lupta nu dură mai mult de cincizeci de zvâcniri de coadă, iar la sfârşit numai cantitatea sporită de zdrenţe de turbane şi veşminte sugera că se întâmplase ceva, vreodată, pe acolo.

Arabescul dezastrului acela îl lămuri pe Grigore că nu exista niciun fel de Allah. Noţiunea exista doar în mintea Unduitorilor troglodiţi, care nu gândeau mai departe de întrebarea De ce este ceea ce este? Înlocuiţi pe „este” cu „ar fi” şi imaginaţi-vă că tot ce vă imaginaţi există, pe undeva, grigorisi el de unul singur. În cazul acesta, Allah dispare din ecuaţie, dacă tot ce-ar putea fiinţa vreodată, fiinţează pe undeva. Grigore descoperi Lumile şi ştiu mai multe despre Firele Nevăzute.

Atraşi de ermetismul gândurilor sale, unul câte unul, se adunară câteva sute de Grigorei. Vizibil epuizaţi, unii agonizând, alţii cu urme de tăieturi pe coadă sau având capele tumefiate de lovituri sau de prea multe versete cu Allah.

Întâiule, am reuşit şi de data asta, nu?

„Cred-credem că a fost ultima luptă. Curăţaţi-vă de noroi. Cei care nu mai pot continua drumul, să-şi transfere rezervele de energie şi de muniţie celor care mai pot!”

Niciun Grigorel nu-şi mai dorea să trăiască pe cont propriu, după tot ce se întâmplase. Devenise clar pentru toată lumea că scopul lor principal era ca oricare dintre ei să ajungă la Mona. Gri-gore-suntem-toţi. „Şi mai este ceva. Vedeţi şi auziţi Firele Nevăzute, nu? Aceia care se simt cel mai legaţi de aceste Fire să ia proviziile celor care sunt mai puţin legaţi. Şi mai este încă ceva. După cum observaţi, înainte de fiecare Poartă, avem de dat câte o luptă.”

În urma regrupării, nu mai erau decât doisprezece, toţi cu bateriile pline-pline, cu corpurile cârpite din pielea celor care aveau să se afunde, cu sau fără voia lor, în nisipul de pe fundul mării. „Ne simţim din nou, ca la început, aşa cum ne-a făcut Tata.”

Nu ştiură de unde le veniră cuvintele acestea, dar le aprobară cu toţii. Să mergem.

Linişte ţiuitoare, care nu mai era tulburată decât de frământările solului submarin. Fiecare val îi arunca departe, mai departe – însă ce îi contrarie pe toţi fu, în toate acele clipe, lipsa totală a altor Unduitori.

„Suntem primii, nu, Întâiule?”

… Grigore Întâiunduitorul nu se mai simţea aşa de Întâiul ca altă dată. Prin Grigorisirea mută din ultima vreme, se contopise complet cu ceilalţi unsprezece, astfel încât senzaţia lui de unicitate se aplica acum la întreg grupul. Reuşi să-şi dea seama că, deşi iniţial fraza cu „Grigore suntem toţi” era cam demagogică şi avea rolul preponderent de a-şi face prozeliţi, acum lucrul acesta chiar se întâmplase. Sau, în alţi termeni, Grigorisirea devenise permanentă şi, odată cu ea, şi capacitatea de a vedea ce-va-fi-după. Nu numai că se contopise cu toţi ceilalţi, dar simţi şi cum se revarsă în toate Lumile presupuse de inexistenţa lui Allah. Aşa că reuşi să-şi dea seama cu destul de mult timp înainte când va urma Poarta Înţelepciunii şi ce se va întâmpla acolo. Cei doisprezece Grigore trăiau acum simultan în mai multe momente de timp; noţiunea de poveste, aşadar, nu-şi mai avea rostul, însă, pentru Coloşii care nu vor şti niciodată cum este să trăieşti în acelaşi moment mai multe timpuri, discuţia de la Poarta Înţelepciunii ar trebui redată aşa cum ar vedea-o cineva captiv în timp, din exterior, iar dialogul ar fi putut fi cam următorul:

„Grigore eşti, nu? Ce i-ai făcut lui Mahomed?”

„Şi-a făcut-o singur. Prea era cu gândul numai la Allah. Nu cred că ar fi făurit un Colos prea grozav. Ar fi zămislit un Colos care n-ar fi ştiut niciodată că Lumile sunt multe-multe.”

„Dar voi, voi de ce vă imaginaţi că aţi fi altfel?”

„Suntem aici-şi-peste-tot. Vom fi ajuns, întotdeauna, primii.”

„Asta nu înseamnă prea mult. Doar că sunteţi buni luptători. Oricum, dacă vă interesează, n-aţi fost primul.”

Poarta se îngustase, iar fierăstraiele circulare se puseră în mişcare.

„Vedem departe, deasupra, de-a dura”, o ţinură pe-a lui Grigore.

„Dovediţi-o. Spuneţi: ce este Lumea?”

Zvâcniră din cozi, se aşezară în cerc (de fapt, în dodecagon), înotară unul în urma celuilalt, iar planul dodecagonului se roti de câte şase ori în jurul fiecăreia din cele patru axe spaţio-temporale.

„Lumea, după Grigore. Un peşte care se rostogoleşte.”

„V-aţi molipsit de la poetesele acelea. Fiţi mai concret, altfel începem să ne îndoim că există vreo raţiune supremă pentru continuitatea dintre capetele şi gâturile voastre.”

„Nu este ideea noastră, aşa ne-au spus Firele Nevăzute. Cu riscul de a rămâne fără cozi, o spunem: Am o veste grea şi tristă, Realitatea nu există. Scuzaţi rima involuntară. Firele sunt de vină.”

„Dacă Lumea nu există, atunci, ce? voi existaţi?”

„Vorbeam de Lumea exterioară. Este atât de infinită în posibilităţi, încât e ca şi cum nu ar fi deloc. Existăm doar noi şi Mona. În momentul în care ne vom împreuna cu ea, atunci va începe şi Lumea să fiinţeze.”

„Şi Mama, nici ea nu există? Ce-i prostia asta? Voi, de fapt, acum, unde te afli?”

„Ne aflăm în toate Mamele, acum. Ne vom afla într-una singură numai după ce voi face dragoste cu Mona. Mama se va întrupa odată cu Lumea din juru-i. Dacă, aici, în locul nostru, apărea Mahomed, era foarte posibil ca Mama şi Lumea din juru-i să fie din vremea lui Mahomed.”

„Mama te aude, atunci?”

„Toate Mamele ne aud, acum. Firele din jurul nostru sunt din toate lumile, din toate Mamele. Ne-au auzit de mult. Mulţi au fost ca noi. Numai aceia care şi-au dat seama de aceasta au ajuns la Mona lor.”

„Există şi un Tata?”

„Aşa întortocheată, imprecisă şi nu tocmai existentă cum este Lumea în momentul de faţă, Tata ar putea fi oricine. Tehnic vorbind, ar putea fi chiar şi Colosul pe care-l vom făuri noi.”

Poarta se lărgise, iar fierăstraiele zburătoare de capete încetiniseră. Însă nu de tot.

„Vom încerca să trecem, acum. Firele ne poartă înainte. Nu înseamnă că am fi cei mai bun. Dar suntem singurul care a reuşit. Şi nu este numai meritul nostru. Firele Monei ne-au ales.”

„Dar ştiţi ce sunt Firele acestea?”

„Firele Lumii. Nu. Firele Lumilor. Totul este purtat de ele. Prin fiecare Lume şi dintr-o Lume în alta. Coloşii nu le văd şi de aceea vor inventa întotdeauna alte noţiuni, să-şi explice cum merg lucrurile în lumea lor. Însă noi, Grigore, ştim. Firele mişcă Lumile de-peste-tot. Este şi motivul pentru care l-am învins pe Mahomed. Firele ne-au spus cum s-o facem. Şi tot firele ne spun şi ce-va-fi-după.”

„Fii mai clari în ceea ce priveşte legătura dintre Fire şi Lume.”

„Lumi. Multe-multe. Lumea singură nu există (vestea dinainte, grea şi tristă). Lumile sunt paralele, iar Firele perpendiculare pe acestea. Un singur Fir străbate mai multe Lumi şi ne poartă dintr-una în alta. Când îi sorbeam nectarul Irinei, mi s-a spus că Lumile sunt poveşti, iar Firele ar putea întruchipa versurile, poezia, fiorul…”

„Ceea ce aţi distrus voi. Povestiţi-ne despre Grigorisirea voastră. Grigorisesc şi Coloşii?”

„Tot ce este viu grigoriseşte. Aşa cum noi ne unduim unul după altul, orice este viu şi-şi vede un seamăn grigoriseşte cu acela. În Lumea de afară se vor înfiripa cântări, lumini, miresme. Însă toate acestea nu sunt decât arcuiri de Fire.”

„Mama sughiţă”, îi anunţă Poarta. „Semn bun pentru voi.”

Simţiră zguduitura, apoi sesizară că fierăstrăul se imobilizase şi atunci Grigore se strecură, unul câte unul, dincolo de poartă.

Lumea se lărgea treptat, însă abia reuşeau să înoate prin marea aproape secată. Foloseau rezervele la maximum, iar zvâcniturile cozilor deveniseră spasmodice. Grigore nu-şi putuse niciodată imagina că ar fi putut da vreodată dovadă de atâta putere. Şi nu este puterea mea, îşi spuseră. Este puterea Monei, care ne trage spre Ea.

Şi atunci îl văzură pe cel dinaintea lor. Un Unduitor cenuşiu, bătrân, cu rezervele abia pâlpâind, cu coada afundată în mâl. Numai capul i se iţea, întrebător.

„Noi suntem Grigore. (Grigore-suntem-toţi.) Care-i soarta cu tine, bătrâne?”

Fruntea îi era brăzdată, iar capul îi era acoperit de o coamă căruntă şi zburlită. Văzură şi simţiră Unduitori în jurul bătrânului, mici, negricioşi şi cu cozile fracturate. Zbârnâiau. „Nu sunt ce credeţi voi. Nu-s iubitori de Mona. Sunt note muzicale.”

„De unde vin?”

„De la vioara mea.”

„Ce este o vioară?”

„Nu există, deocamdată. Însă eu îmi pot permite să cânt la ea. Ascultaţi muzica, şi veţi înţelege Lumea. Mie îmi (vor) zice Albert.”

„Aşadar… aţi fost primii… Aţi iubit-o pe Mona? s-a terminat? totul a fost în zadar?”

„Nu.”, horcăi bătrânul. „Eu am iubit-o… pe Mama. Eu am iubit… iubit toate Mamele.”

„Unde sunt ceilalţi tu?”

Şi Grigore ştiu imediat că nu mai existau alţi Albert.

„Singur am trecut de Poarta… Am ştiut că trebuie să mă îngrop… A trebuit să mă cuibăresc aici, ca Mama s-o creeze pe Mona. Aşa mi-au spus pereţii. Dar Mona… Mona pe care Mama a născut-o pentru mine… probabil… va fi a altuia…”

„A cui?”

„S-ar putea… să fiţi voi. Ştiu că îi plac poveştile. Iar Lumea este o… poveste. Trebuie s-o spui Monei. Dacă ai nevoie… luaţi-mă cu voi. Nu cred că riscaţi să îţi iau locul. Lumea mea ar fi o lume grea. Multă durere.”

„Eşti bătrân şi obosit. Dacă reuşeşti să te ridici, te luăm. Facă-se voia Firelor.”

„Vorbiţi de ceea ce… nu veţi înţelege… niciodată. Teorii ale firelor. Sau porcăria aia de mecanică cuantică. Lucruri care nu există.”

La un semn al lui Albert, Unduitorii muzicali se înlănţuiră şi întruchipară arabescuri ciudate pe pereţii tunelului. „E simplu”, spuse Albert privind fascinat acele arabescuri, „se vede clar din derivata contravariantă că tensorul acţiunii nu se poate contracta cu metrica. Totul e scris aici, în unduirile lor. Probabil că şi în ale voastre. Firele voastre sunt doar o abstracţiune şi nimic mai mult.”

„Dacă n-ar exista, noi n-am fi aici”, spuseră Grigore şi Firele în acelaşi timp.

„Mahomed spune că totul a fost din voia lui Allah.”, insistă Albert, iar Unduitorii cenuşii întruchipară versete din Coran. „Hai, du-te. Încă un Colos ignorant… veţi dăinui şi voi. Se pare că aşa… joacă zaruri Allah.”

„Allah nu există. Las-o baltă. Lumile infinite ne-o spun.”

„Dacă s-ar putea întâmpla să dăinui un Colos, Lumea lui va afla că n-are cum să ajungă la stele. Că, mai devreme sau mai târziu, va sfârşi într-o gaură neagră. Că aceasa va fi vruta lui Allah.”

Vorbeşte în dodii, deciseră Grigore. E dus cu capul. Nu ne mai pierdem vremea cu el.

„Rămâi cu bine, moşule. Uite, poftim o rezervă de combustibil. Poate reuşeşti să te smulgi de acolo, să te târăşti şi să ne vezi iubind-o pe Mona. Cineva trebuie să vadă şi lucrul ăsta. Poate ne cânţi şi la vioara ta inexistentă în timp ce.”

Grigore se simţiră apucaţi de Fire; practic, nu mai trebuiau să înoate, fu o accelerare şi o cădere plăcută. Valurile mării îi izbeau în timp ce erau remorcaţi, iar marea era din ce în ce mai gustoasă, se treziră că beau cu nesaţ din apa aceea. Probabil că tot acele valuri înmiresmate îl ţinuseră în viaţă şi pe Albert cel cenuşiu şi pe improbabila lui vioară.

Încercară să grigorisească: a fost aceasta a treia luptă? însă nu mai putură întruchipa semne, de agitaţie şi frenezie.

Erau acum pătrunşi de Fire, care unduiau în locul lor. Poate că aşa se întâmplase de la început, dar nu simţise, atunci, Firele. Poate că şi Grigorisirea fusese datul Firelor. Însă atunci firele fuseseră mai moi.

Capătul lumii se lumina încet-încet şi, după orizont, o zăriră pe Mona. În lumina aceea, Firele începură să se întrevadă, cu sclipiri violacee şi albăstrui, iar Mona era multicoloră, mult-lucitoare pulsând în raze, din interiorul platoşei cenuşii pe care ei, Grigore, trebuia să o străpungă. Prin breşele platoşei, Firele şi razele multicolore ale Monei îi-îl îmbiau. Departe de a o ascunde pe Mona, platoşa cenuşie nu făcea decât să-i sublinieze farmecul şi strălucirea. Aşa învăţară Grigore cuvântul vino-te-iubesc. Şi că Firele nu erau altceva decât lumină şoptitoare.

Se treziră, fiecare, tras de fire şi blocat între bolovanii care-o ascundeau pe Mona. Bolovanii aceia se cereau topiţi şi atunci Grigore îşi distruseră toate rachetele şi torpilele, extraseră explozibilul şi-l injectară, în jeturi controlate, orientate în special înspre fisurile bolovanilor. Micile explozii unduiră Firele, iar Firele îi unduiră pe Grigore. Reuşiră, astfel, să lărgească foarte repede grotele înspre care îi trăgeau Firele şi ajunseră în preajma Monei, simţind un flux enorm de satisfacţie, de bine, de lumină şi căldură. „Probabil, Mona este un fel de Allah. Sau invers.”

Firele începură să vorbească.

„Sunteţi obosiţi, drăguţule. Aşezaţi-vă pe mine, nu-ţi fac nimic. Frumoasă povestea voastră.”

(Grigore-suntem-toţi.)

Se lipiră de trupul ei cald şi moale, radiind de fericire. Excrescenţe ale Monei prinseră să-i mângâie, trezindu-le fiori pe care nu şi-i putură imagina vreodată.

„Aţi adus nectar bun cu voi. Îmi este sete. Haideţi să vi-l sorb.”

Nectarul cu pricina erau rezervele lor de combustibil, pe care excrescenţele Monei, care îi înlănţuiseră gâturile, îl sorbeau prin sute de mii de buze avide.

Grigore nu mai gândeau, beat de fericire. Cozile li se rigidizaseră, iar capetele le pulsau de excitare, aruncând jeturi din nectarul pe care Mona îl savura, unduindu-se cu voluptate. Suprafaţa Monei întruchipa forme şi figuri: le arătă cine era Mama, li-l arătă pe Tata, apoi cum va arăta Colosul, le arătă Lumea. Plânseră împreună văzându-l pe Colos chinuindu-se să se nască, apoi să crească, apoi să convingă alţi Coloşi că va fi fost şi el bun la ceva. Plânseră şi se iubiră şi mai tare. Parcurseră milioane de poveşti de dragoste din lumea Coloşilor în câteva clipe.

Mona gâfâia sub ei, iar Firele îi traduceau gâfâiturile.

„O viaţă nouă înseamnă o Lume nouă. Aţi înţeles asta, micuţilor.”

Grigore (unul din ei) simţi cum excrescenţele şi Firele Nevăzute se rigidizează; oricum nu mai putea mişca şi nici nu-şi dorea aceasta. Se simţi apucat, pipăit, sărutat de milioane de ori. Din ce în ce mai multe excrescenţe şi Fire ale Monei îl împachetară, iar pielea caldă a Monei sub el se topi, căscând o poartă de intrare care-l aspira, iar Grigore ştiu că va intra acolo, coada i se va desprinde, îşi va abandona tot învelişul, iar Firele Nevăzute îl vor ghida, aşa cum se va afla, fără corp, fără rezerve; vor întruchipa în jurul lui un balon protector, ca să nu se risipească, iar alt balon va aduna esenţa Monei; şi tot Firele îi vor împreuna, esenţa lui şi cea a Monei. Ştiu şi că ceilalţi Grigore nu vor mai reuşi niciodată să intre acolo şi că vor muri, afară, beţi de fericire şi regrete.

„Rămâneţi cu bine, iubiţii mei Grigore”, mai apucă să gândească, fără să-şi dea seama dacă ceilalţi Grigore îl auzeau. „Nu v-am minţit intenţionat. Chiar aveam senzaţia că fiecare din noi va dura câte ceva pe Mona. Nu că Mona îl va înghiţi numai pe unul din mine. Nu ştiam că totul se întâmplă chiar În Mona. Sau am ştiut, poate că mi-au spus-o Firele pe când le numeam Grigorisire. Dar Firele spun multe. Firele povestesc depre toate lumile posibile.”

„Iar o dai pe mecanică cuantică…”, mormăi Albert din spate. „O mare pacoste, cu Lumile ei cu tot.”

Când reuşise să se strecoare? Avea coada retezată, din care se prelingea un lichid fad şi chiar cam urât mirositor, cel puţin aşa se simţea în lumea aceea înmiresmată.

Grigore se cufunda în Mona, încet-încet, fără trup, apoi simţi cum Firele care-l trăgeau îl azvârliră cât colo; îşi lovi miezul, nemaifiind protejat de cap, de bolovanii din exteriorul Monei. Se prelinse încet pe bolovani, iar durerea lui îi năuci şi pe ceilalţi Grigore: aceştia mai văzură cum firele îl apucară şi-l săltară pe Albert, din care rămăsese numai capul, aspirându-l prin breşa primitoare a Monei. Firele ţâşniră toate înăuntru, breşa se închise, iar blana moale a Monei se rigidiză; apoi, din ea, irupseră ţepi care-i determinau pe Grigore rămaşi să stea departe. Poveştile de dragoste încetară.

Gri?

Păstrează-mi vioara… Gri… gore, îi şopti Albert, fără glas, dinăuntru. Dacă n-o vezi acum… caut-o prin Lumile tale. Produce notele acelea… care-ţi arată ceea ce nici Allah nu va reuşi, vreodată. E de ajuns pentru tine… şi pentru nanosecundele… pe care le mai ai de trăit. Eu voi avea cu totul altfel de explicaţii de dat, în continuare… fără poveşti… Coloşii nu vor ajunge niciodată… la stele. Iar Lumea lui Allah va sfârşi într-o gaură… nea-gră. Adio, tristule.

Iar povestea ta, Grigore, anunţară ultimele Fire, va fi fost spusă, odată, undeva, oriunde. Însă poate că nu acum. Aici s-a întâmplat să ne gândim mai bine. Nu a sosit timpul să ştie Coloşii despre noi.

Lumea se înfiripa sub ei, convulsiv. Durere, versuri şi rugăciuni. Allah e mare! strigau Irinele îmbrobodite. Gri?

Gri?

Grigore muri.

14-26 februarie 2016