Capitolul I – Piticul

Gobi spera ca Ernog sa plece mai repede. Piticul il stresa. Ciudata creatura, cum nu citise in niciuna dintre Vechile Texte din Librarium. O jumatate de om cu un par rosu valvoi si sprancene maronii, imbracat intr-o tunica gri cu doi nasturi mari de lemn. Ar fi fost haios, daca nu era atat de enervant. Erau multi pitici pe Munte. Toti faceau oamenii sa rada cu mici giumbuslucuri sau trucuri de magie, eventual ii ajutau la muncile din jurul casei. Luau parte la vietile lor fara sa ceara prea mult inapoi, dar erau extrem de curiosi si, in cazul de fata, mult prea enervanti.

– Mai spune-mi odata povestea! Ochii mici si gri ai piticului staruiau.

– Ernog, ti-am mai spus-o de o suta de ori, spuse Gobi nu ceva iritare.

– Te rooog, insista piticul. Numai tu o spui frumos! Isi trase maneca camasii. Cand mi-o spui mi se ridica parul pe mana! Niciun alt Cititor n-o face ca tine.

Ce viclean e, gandi Gobi. Vocea usor pitigaiata il enerva. Mai bine ii spun si scap de el, se gandi omul in final. Avea treaba, voia sa-si puna planul in actiune, dar n-o putea face de fata cu martori. Era secret.

– Promiti ca pleci si ma lasi in pace, daca ti-o spun?

– Spune-o si vom vedea, pamanteanule!

– Sa te ia Zeul, rabufni Gobi, enervat de jignire. Piticul se feri, dar stiind ca nu i se intampla nimic, chicoti si se aseza mai bine in iarba inalta. Oamenii nu faceau rau piticilor. Bine! Gobi incepu sa turuie din textul pe care-l invatase deja pe de rost: Cu multe anotimpuri in urma, a existat Geea sau pamantul. Intr-o zi fara soare, oamenii s-au speriat si s-au ragat la cer pentru ca astrul sa apara din nou. Zeul le-a auzit rugaciunile si a coborat pe o stea, luminandu-i. Pamantenii i-au multumit aducandu-i ofrande, dar Zeul nu le-a accepta. I-a rugat sa traiasca in pace unul cu altul si s-a ascuns intr-o pestera albastra, departe de ei.

Gobi isi trase sufletul si-i arunca o privire piticului. Ernog dadu din cap bucuros, indemnandu-l sa continue. Gobi ofta si continua: Cu timpul, multi dintre pamanteni au uitat de Zeul Ascuns. Vrajba dintre oameni a crescut. Numai cativa au continuat sa creada in el. Restul oamenilor au ras de ei si i-au batjocorit. Alungati, credinciosii s-au refugiat in munti, fara sa stie ca acolo se ascundea Zeul. Cand noaptea a venit din nou peste pamant in plina zi, triburile necredincioase i-au cautat pe cei fugiti. Se credea ca au produs vrajitorii, incercand sa-si aduca Zeul inapoi.

Intr-un lung si crut masacru, legenda spune ca un batran incercuit a cazut in genunchi si cu ultimul suflu, inainte sa-l strapunga fierul unei sageti, a strigat dupa Zeu. Si pamantul a tresarit, aerul a bubuit si pietrele de sub picioare au inceput sa curga. Zeul auzise ruga pamanteanului si isi salva credinciosii, rupand pamant din pamant si urcand in ceruri muntele. Toti dusmanii au fost nimiciti, cazand in hau, numai credinciosii au ramas in picioare, crescu tonul Gobi, care apoi continua: Fostii pamanteni calatoresc de atunci, multi credinciosi la numar, pe Muntele din cer. Suntem numiti oamenii de pe Muntele Zeului Ascuns si niciun alt trib sau popor nu ne poate dobori.

In ceea ce deja este istorie, continua el, batranii care stau sa moara sunt adusi si acum in Pestera Albastra si striga numele Zeului Ascuns cu ultima suflare, pentru ca sufletul lor sa lumineze lumea… Gobi facu o pauza, asa cum ar fi facut de cate ori i se cerea sa recite textele invatate in Librarium. Si astfel, sub obladuirea Lui, muntele calatoreste prin cer, liber, cu oameni si nesuferiti de pitici ca tine! Gasi un bat si-l arunca spre Ernog, care tipa ascutit si o rupse la fuga spre Munte.

Se va intoarce. E curios. Toti sunt, asa e natura lor. De unde i-or fi pescuit oamenii pe pitici, nu stia, trecusera multe sute de anotimpuri. Muntele nu cobora niciodata. Gobi dadu din umeri neinteresat, bucurandu-se de liniste. In fata ochilor, acolo unde se afla, la marginea lumii, nu vedea decat norii. Probabil ca pe seara va ploua, la cum aratau. Departe, in spatele sau, plase mari innadite de oameni si vrajite de pitici aveau sa prinda roua si sa adune apa. Mai era si lacul din Munte. Mai in fata, peste masiv si in Campia mare, oamenii cresteau grane si animale mici pentru lapte si carne. In partea aceasta, insa, lucrurile erau linistite, Orasul nu se intinsese pana aici. Erau zile in care putea cutreiera cat isi dorea, fara sa vada pe nimeni. Din cand in cand, poate zarea tineri ca el care se mai aruncau de pe margine, legati de picioare cu sfori din fire trainice, pentru a-si impresiona femeile. Si el voia s-o faca candva, dar nu pentru o fata.

Vreau sa scap de pe Muntele asta, isi spuse Gobi sumbru. Trebuia sa se miste repede, pana nu se trezea din nou cu piticul pe cap.

Capitolol II – Cerul

S-ar fi aruncat pe furtuna, dar Zeul veghea. Cel putin, asa fusese invatat, ca momentele de lumina, urmate de zgomotul tremurator erau trimise de Zeul Adormit ca teste de credinta. Uneori mai loveau varful Muntelui, spre deliciul piticilor, care se bucurau de orice eveniment mai deosebit. Oricare ar fi fost cazul, nu avea sens sa riste. Gobi era multumit si cu ce vedea in amurg. Stia ca va dura o vreme buna pana cand soarele va apune si Zeul se va trezi, destul timp sa-si incerce nebunia.

Nebunie.. de doi ani studia in Librarium aerodinamica prin cartile vechi. Nu dezlusise toate informatiile, dar textele vechi erau destul de explicative in desene. Iei o forma de lacrima, ii fortezi miscare si, teoretic, zbori. Erau proportii de marime si greutate, functii pe care le dibuise abia in ultimele zile, dar era sigur ca se va descurca. Ascuns intr-un lung sac de marginea Muntelui lasase niste aripi confectionate din panza usoara si lemn. Erau agatate de-o piatra pe care o stia din copilarie, un ciot de roca de care intentiona sa se si ancoreze. Totul era in lansare, gandi el.

Uitandu-se in jur cu atentie, Gobi se apleca si trase sfoara care agata intreaga sa inventie. Da, mai existau tineri care se aruncau de pe margine sau care incercau sa stea in briza Muntelui, agatati de diferite bucati mai mari de panza, dar niciunul nu avea cunostintele lui tehnice, niciunul nu era motivat ca el. Plictisul il doborase inca de la o varsta frageda, obsesiile cu privire la ce se ascundea pe pamantul care de multe ori se zarea printre nori, sub Munte, erau covarsitoare. La inceput, nu fusesera decat cartile, textele vechi. Ciudat cat de incet ajunsese la realizarea ca acestea fusesera scrise de cineva, in mod clar nu din era in care traia. Exista acolo istorie si geografie, date inestimabile in semne dubioase. Identificase mai intai cateva cifre, apoi cateva litere, desi scrisul de pe Munte era cu mult mai complex decat simple extensii grafice ale foneticii. Oamenii Muntelui erau inapoiati, gandi Gobi. Asta il fascinase, de cand stersese praful de pe un manuscris vechi, dinainte de Inaltare. Exista o lume sub el pe care voia macar s-o viziteze din aer.

Construise pe ascuns niste aripi intr-o rama de lemn elastic, de vreo doua ori mai lungi decat mainile sale. Panzele era tinute destul de strans, cu suporti pe centru si cusute cu atentie. Totul fusese apoi vopsit cu rasini din Oras, ca sa acopere gaurile. Daca lasai una in vant, fugea in haul de dupa piatra ancora. Chingi de piele aveau sa asigure legatura intre aripi si corp. Corpul lui. Icni de tensiune, gandindu-se ca era doar un experiment. Cel mai important lucru nu erau aripile, totusi, ele doar ii asigurau directia. Privi inca o data in jur si isi controla camasa. Era acolo.

Isi lega sfoara elastica de brau cu un nod complicat si apoi o acora de piatra de pe margine. Nu avea cum sa scape, forma era apropiata de a unei ciuperci. Isi trase cu grija aripile pe maini, isi intinse mainile in fata, pentru a controla legaturile de pe spate. Erau zdravene. Rotindu-si mainile, aproape ca simti cum il ia vantul, senzatia era uimitoare. Cat de curand, se gandi Gobi. Lasand toartele aripilor, isi arcui coatele si-si lega si chingile de pe piept. Totul era gata acum, nu trebuia decat sa se arunce.

Se apropie de margine si privi in jos. Nori si iar nori, nimic altceva. Era o vedere obisnuita pentru orice om de pe Munte, inaltimea nu-l speria. Saritura ii lua, totusi, ceva de gandit. Din ce stia, Muntele se continua in jos intr-un mod ascutit, desi nu la fel de inalt ca in partea suerioara. Daca se arunca, nu avea cum sa se loveasca. Isi braca mainile in spate cu un gest larg, ca sa nu strica aripile. Trebuia pur si simlu sa-si ia avant. Facu cativa pasi in spate. Acum e momentul. Sper sa ma tina vantul si… nu mai gandi si se repezi spre margine. I se paru ca fuge cat il tin picioarele, desi nu avea decat vreo zece pasi. Isi intinse aripile orizontal, asa cum vedea multe pasari la decolare. Sari. In departare se auzi un tunet infundat. Gobi tresari si privi in acea directie. NU!

Il dureau urechile. Stia ca va fi un picaj la inceput, dar senzatia era alta. Dadu din maini, dar era inutil. Se prabusea haotic si, i se parea, zgomotos. Incerca sa-si deschida ochii, inchisi de frica tunetului, sa nu tipe. Cadea in gol si stia ca nu va mai dura mult pana cand sfoara va ajunge la capat. Trebuia sa-si gaseasca echilibrul in aer. Isi intinse mainile din nou, dar deriva si picajul i le fortara inapoi in sus. Gresise undeva. Simti cum stomacul il doare deodata. Era sfoara, capatul, sfarsitul. Se zbatu si dadu din nou din maini, sperand ca dupa reintinderea corzii, sa prinda o rafala de vant. Parca reusi sa ramana un pic pe cer, dar era doar o aparenta. Experimentul esuase lamentabil.

Corpul ii statea incovoiat pe sfoara, cu mijlocul tras in sus. Nu se gandise prea mult la cum urma sa urce, spera ca panta Muntelui sa fie aproape. Era prea departe pentru a se balansa spre ea si a urca inapoi, proptindu-se de versant. In fata lui, Muntele era gri si portocaliu, de la urmele de soare de la orizont. Poate ca ar fi fost frumos, dar lui Gobi nu-i venea acum decat sa injure. Trebuia sa urce cu propriile forte.

Resemnat, isi elibera o mana si incepu sa-si desfaca nasturii camasii. Gestul i se paru ciudat de elegant. La gat, legat cu un lant impletit din piele, era un cristal. In lumina, era alb, nu albastru. Gobi se indrepta si-l privi atent. Nu putea sa inteleaga. Era cat un deget de mare, prafuit si aproape deloc transparent, dar era un cristal albastru, singurul astfel de cristal care se gasea pe Munte. ACEL cristal. Vazuse de prea multe ori Slujba ca sa nu-l recunoasca, asteptand in curtea Pesterii Zeului Ascuns. Cutreierase tot muntele cautand ceva similar, il gasise intr-o zi, la umbra unor stanci pe varful carora nici macar nu-si amintea cum ajunsese. Era acolo, ca o sabie veche din Librarium, lung de-un picior si iesind din inima Muntelui. Aruncase un pietroi greu peste el de cateva ori ca sa sparga cateva bucati pretioase. Le dusese inapoi acasa, le studiase, incerca sa le tina peste noapte in tot felul de solutii. Le arsese, le scuipase, le afumase, incercase tot ce-i trecuse prin minte pentru a le identifica secretul.

Era clar, in mintea lui, ca acest cristal tinea Muntele in aer. Era magia Zeului, dar credea ca o poate fura pentru el insusi. Si de ce n-ar fi facut-o, pana la urma? Ceva atat de simplu si in abundenta pe munte… ar fi fost o era de libertate. Muntele nu e inchisoare, dar nici libertate. Zeul este hain. Incepuse sa creada asta odata cu moartea parintilor sai, dupa ce ii urmase pe ultimul drum spre Pestera Albastra. Murisera impreuna, mai intai tatal tipase dupa Zeu, apoi mama sa. Lumina lor intrase in colturile ascutite ale cristalelor, iar preotii cantasera si-i multumisera Zeului ca i-a salvat din nou. Erau amintiri vii, desi era foarte mic atunci, un puiut de Om al Muntelui.

De atunci isi dorise sa fuga, departe de toti si toate, numai ca n-avea unde. Un prieten de familie ii fusese parinte surogat toti acesti ani, il indemnase spre Librarium, sa fie Cititor. Era plictisitor si aberant sa tot citesti in prostie, in gura mare, la toti curiosii de sarbatori. Nu intelegeau nimic, nu avea voie sa le citeasca din adevaratele texte vechi, era doar un obicei prostesc. Nu putea avea incredere in nimeni si in nimic.

Si acum, la cateva zeci de anotimpuri, exact atunci cand crezuse ca va putea scapa, nu reusea. Cristalul era arma sa secreta, pe langa aripile la care lucrase timp de cateva saptamani si care acum atarnau, la fel de inutile, pe langa corpul sau. Gobi era trist, ii venea aproape sa planga, dar isi promisese ca n-o va mai face niciodata. Ceva ii lipsea, poate aripi mai lungi, poate ceva ce nu-i facuse cristalului, dar era clar ca trebuia sa mai incerce. Isi gasi puterile si incepu sa urce inapoi.

III. Pasarea si piticul din nou

Reusi sa urce inapoi pe Munte. Era deja intuneric si incepuse sa ploua usor, dar nu credea ca ii va simti cineva lipsa. Se descotorisi de aripi si le arunca in hau cu ura. Urla catre cer, care-i raspunse cu un tunet indepartat. Urla si mai tare la Zeu sau la cer sau la cine putea sa-l auda. Ud leoarca si murdar, isi rupse talismanul de la gat si-l arunca inspre Munte, departe in iarba intunecata de nori. Pentru o secunda, cerul se lumina si-l vazu in aer, o reflexie pierduta intr-o lume de lumina. Si dupa care ramase doar lumina cristalului. Gobi clipi cu ochii umezi de ploaie. La cativa metri de el, iarba lumina slab. Se repezi spre loc, mai mult impiedicandu-se, din cauza oboselii. Vazuse ce se intamplase, dar nu-i venea sa creada. In fata sa, cristalul lumina, in verdeata, la aproape o talpa distanta de pamant. Cristalul levita si lumina. Ar fi fost magic, daca langa el nu s-ar fi gasit si o pasare moarta.

Gobi incerca sa inteleaga ce se intampla, i se parea ca se afla pe marginea unui prapastii mai mari si mai periculoase decat marginea Muntelui, ca era, cu toata oboseala muschilor si a mintii, cu toata ploaia care acum venea in rafale puternice, in fata unui moment important. Doar ca nu facea legatura. Lovise el pasarea, murise aceasta dintr-un simplu accident? Ce legatura avea una cu alta? Nu omorase nimic in viata lui, nici macar o insecta. Era ciudat si nu credea ca putea sa fi aruncat cristalul atat de tare incat sa raneasca ceva. Dar palpaia si plutea in aer, luminand intreaga scena. Incet, isi intinse mana si-i atinse varful. Acesta incepu sa se roteasca incet, dansand intre stropii de ploaie. Se uita cu atentie la corpul nemiscat de langa el. Era o pasare mica, ca multe altele care-si gaseau linistea in padurile de pe Munte si care se intreceau in zbor cu miscarea sa. Ceva nu se lega. Lua cristalul in mana si ramase uimit de cat de usor era. Ii dadu drumul din nou cu frica, si vazu cum acesta ii pluteste in palma, fara ca sa simta ceva. Un nou traznet si un tunet strasnic il facura sa inteleaga, sa ia cristalul si s-o rupa la fuga spre Oras. Avea, de aceasta data, un secret mai mare de pastrat decat oricare altul de pana acum.

Fugea cat il tineau picioarele, care nu prea il mai ascultau. In realitate, mai mult si le tarsaia prin iarba si prin pamantul ud. Ajunse in sfarsit la marginea unui sat, unde isi trase sufletul in spatele unei colibe. Isi privii mana in care tinea noua comoara, in pumnul strans. I se paru ca-si vede mana luminand. Ce fac? Trebuia sa-l ascunda si se panica. Poate mai bine il ingrop. Nu, il va gasi cineva. Se uita repede imprejur. Toti erau adormiti sau in case, geamurile erau inchise din cauza furtunii. Isi privi din nou pumnul si se gandi, respirand din greu. Ii veni ideea, intr-un final. Fara sa mai se gandeasca, isi baga pumnul in pantaloni. Nu-l va controla nimeni acolo, iar pielea groasa din care ii era facuta imbracamintea va opri orice lumina. Totul era sa nu-l scape printr-un crac. Se uita atent, vazu ca nu lumineaza nimic si, aruncand o privire finala in jur, se indrepta din nou inspre destinatie la pas grabit, dar atent. Nu era comfortabil, cristalul ii deranja partile moi, dar macar stia ca nu-l va vedea nimeni.

Ajuns intr-un tarziu in Librarium, deschise usa si urca pe scarile spre pod. Aproape ca nu mai simtea durerea, era totul o lenta amorteala. Isi arunca cizmele ude si pline de noroi intr-un colt, ignorand darele lasate prin toata cladirea, isi scoase camasa si, intr-un final, se descotorisi de pantaloni. In mana, in sfarsit, tinea cristalul. Scapand si de ultimele haine, cazu in pat cu un geamat obosit. In tunetele de afara, privi cu ochi incetosati lumina din mainile sale. Cristalul continua sa zboare vesel in aer. Tinea sufletul pasarii ucise de vant sau de lumina Zeului sau de ce-o fi fost, dar oricat il apasa in palma, sarea incet inapoi la loc. Nici nu-si dadu seama cand incepura sa i se inchida ochii si sa viseze. Cristalul albastru ii scapa din mana si cazu langa el in pat. Adormi cu gandul la parinti si la speranta de a-i aduce inapoi.