„Finlandezii sunt oameni contradictorii. Ca tînără națiune, am creat unul dintre cele mai reușite state ale bunăstării din lume și trăim înconjurați de o natură splendidă și intactă. Cu toate acestea, avem una dintre cele mai mari rate ale suicidului din lume : există un curent subteran al tenebrelor în psihe-ul finlandez ca un ecou al nesfîrșitei ierni nordice. Și – așa cum menționează Johanna Sinisalo – în ciuda succeselor noastre tehnologice și secularismului nostru, puține alte națiuni occidentale sînt atît de aproape de mitologiile lor native așa cum sîntem noi finlandezii. Dacă asculți cu atenție, auzi voci profunde și imemoriale pe fundalul voioaselor sonerii Nokia.” – Hannu Rajaniemi
„Dacă visezi să ajungi scriitor profesionist, nu uita că vei avea de înfruntat, cu siguranţă, o tinereţe istovitoare, o maturitate agitată şi o bătrâneţe nesigură”, scria Mika Waltari în clasicul său ghid intitulat „Vrei să fii scriitor?”
Să fi trăit Mika Waltari în Marea Britanie? Ca să parafrazez un alt finlandez cunoscut, regizorul Renny Harlin, pentru un autor aspirant, Marea Britanie poate la fel de bine să fie Insula Ucigaşilor, plină de naufragii literare şi editori însetaţi de sânge. Printre ei, poate şi o comoară.
Etapele unei cariere
Cel puţin teoretic, cariera unui scriitor profesionist anglo-saxon urmează un drum distinct. Începe cu povestiri trimise la concursuri şi reviste. Scriitorii de ficţiune speculativă au o situaţie norocoasă: e loc destul pe piaţa povestirilor ca să câştigi un ban în plus, dacă eşti autor de succes. Deşi SciFiction, îngrijită de Ellen Datlow, care a plătit cel mai bine din domeniu ani la rând, şi-a închis porţile.
Totuşi, a scrie romane devine obligatoriu pe termen lung. Sigur că e posibil să alcătuieşti un roman dintr-o serie de povestiri deja scrise, iar metoda aceasta a funcţionat foarte bine în cazul lui Charlie Stross şi Hal Duncan, printre alţii. Dar adevăratul „ritual de trecere” pentru un scriitor este Primul Roman original, indiferent ce metodă a aplicat ca să-l scrie. După aceea, ţi se deschide poarta oportunităţilor: un agent, un contract gras pentru trei sau patru cărţi, celebritate şi admiratori, invitaţii la convenţii şi alte visuri împlinite.
Cel puţin teoretic.
În realitate, să spargi zidul cenuşiu al obscurităţii e mai dificil decât oricând altădată. Există mase de scriitori iscusiţi şi ambiţioşi, iar concurenţa e acerbă. Dar structura activităţii editoriale în sine s-a schimbat radical în ultimele două decenii.
Lumea în care cărţile se mănâncă între ele
Industria editorială britanică este o maşinărie uriaşă care macină anual peste 120.000 de titluri, inclusiv retipăriri. E de-a dreptul şocant că editurile responsabile de acest şuvoi de hârtie tipărită sunt puţine la număr. A publica a devenit terenul giganţilor precum Time-Warner.
Din punctul de vedere al unui scriitor începător, aceasta înseamnă opţiuni limitate. Cu nu mai mult de zece ani în urmă, existau peste patruzeci de edituri mici şi mijlocii, dar astăzi eşti obligat să baţi la uşa „băieţilor mari”. Nu că un autor obişnuit ar merge chiar el, direct la editori. Marile edituri au adoptat de mult modelul american, acela de a nu accepta manuscrise de la scriitorii nereprezentaţi de un agent literar.
Agenţii înşişi nu mai pot închide uşile din cauza munţilor tot mai înalţi de manuscrise primite. O agentă cu sediul în Londra a afirmat că primeşte cam cincizeci de manuscrise pe zi şi acceptă poate şase scriitori pe an.
Poate că nici talentul adevărat nu e destul pentru a cuceri inima unui agent.
„Sunday Times” a făcut un experiment nu demult. A trimis primul roman de V.S. Naipaul – care a câştigat premiul Booker în anii 1970 şi e considerat unul din cei mai importanţi autori britanici în viaţă – la douăzeci de edituri şi agenţi. Toţi cei douăzeci l-au respins cu multă răceală. Christopher Little, care o reprezintă pe J.K.Rowling, printre alţii, nu a considerat că V.S.Naipaul este „suficient de original”. De când s-a dat în vileag cacealmaua, criticii literari acuză lumea editorilor că favorizează scriitorii superficiali, aclamaţi de media, în detrimentul talentului.
Situaţia nu se îmbunătăţeşte. Colac peste pupăză, editurile sunt în pericolul de a pierde controlul asupra activităţii editoriale. La orizont, librăriile ameninţă cu război: supermarketurile oferă bestseller-uri (mai ales Harry Potter, desigur) la un preţ de nimic, iar librăriile plănuiesc un contraatac.
Colosul Waterstones a achiziţionat recent lanţul Ottakar’s, rezultând un lanţ de librării de tip Gargantua, care controlează peste 40% din vânzarea cu amănuntul a cărţilor în Marea Britanie. Pentru a concura cu supermarketurile, gigantul nou-născut trebuie să investească în potteri şi danbrowni mai mult decât oricând. Scenariul cazului celui mai defavorabil este că editurile trebuie să se obişnuiască să linguşească şefii de departamente de la Waterstones.
Un bestseller nu înseamnă neapărat calitate inferioară, desigur. Romanele cu Harry Potter sunt, la o adică, distractive pentru juvenilii de toate vârstele, iar Philip Pullman se bucură, în sfârşit, de recunoaşterea pe care o merită. Piaţa pentru „tinerii adulţi” (sector care creşte cu viteza cu care zboară eroii din Harry Potter pe cozile de mătură) abundă deja de exemple de originalitate – chiar de New Weird matur, ca seria „Mortal Engines” de Philip Reeve.
Profilul literaturii de gen are, în general, tendinţe crescătoare, deşi în mare parte e deghizată în „mainstream”. Kazuo Ishiguro, „The Plot against America”(Complotul împotriva Americii, Polirom, 2006 – n. tr.), de Philip Roth, „The Time Traveller’s Wife” (Soţia călătorului în timp, Tritonic, 2007 – n. tr.) de Audrey Niffenegger şi „Cloud Atlas”(Atlasul norilor, Humanitas, 2008 – n. tr.), de David Mitchell, ca să dau doar câteva exemple, sunt lupi mascaţi în oi.
Nu renunţaţi la serviciul de zi
Nu e greu să răstorni castelul din cărţi de joc al visurilor literare. A trăi din scris nu e uşor nici în Marea Britanie. Dacă ţinteşti piaţa americană, situaţia se mai îmbunătăţeşte, dar şi acolo, avansul mediu pentru un prim roman este aproximativ 2.000 lire, adică 4.000 euro, conform unui studiu al autorului Tobias Buckell.
Susanna Clarke, câştigătoarea premiului Hugo, a primit, zice-se, cel mai mare avans din istoria editurilor britanice – peste un milion de lire – dar i-a luat zece ani ca să scrie „Jonathan Strange şi dl. Norrell”. Avansurile mari implică riscuri mari, iar după ce un autor cade în dizgraţie, editurile nu se mai ating de el, mânjit cum e de insucces. Opţiunea filmului e o altă cloşcă cu ouă de aur. Richard Morgan, care a trudit, şi el, un deceniu până să aibă succes, a reuşit să-şi vândă drepturile pentru primul roman, „Îngeri căzuţi”, pentru o sumă din şase cifre.
Bineînţeles, şi Clarke, şi Morgan sunt excepţii rare. Şi e posibil să te arzi şi după un succes relativ, dacă editorul are impresia că nu ţi se vinde cartea destul de bine ca să merite s-o retipărească. Acesta este unul din motivele pentru care Ian McDonald – unul din cei mai talentaţi scriitori de science fiction din ultimul deceniu – încă lucrează pentru o companie de televiziune, pe lângă faptul că scrie. Apropo, McDonald este o pasăre rară, combinând trei moşteniri britanice: s-a născut din tată scoţian şi mamă irlandeză, a crescut la Manchester, iar acum trăieşte la Belfast.
Tuturor, în mod egal
Din fericire, regulile pot fi încălcate. Internetul şi pura încăpăţânare a făcut posibil ca o generaţie tot mai mare de scriitori tineri să ocolească obişnuitele canale din lumea editurilor. Vârful de lance este, bineînţeles, ubicuul Cory Doctorow, urmat de John Scalzi – care şi-a pus pe blog primul roman – şi Charlie Stross, cel dotat cu megacreier ca megastructura matrioska, al cărui roman mult aplaudat, „Accelerando”, se poate citi gratuit online.
Licenţele oferite de Open Creative Commons reorientează marketingul spre fani în viitorul apropiat. Cărţile electronice gratuite nu pot concura cu experienţa cititului clasic, dar sunt un admirabil aperitiv. Un scriitor tipic pentru Creative Commons este un amator talentat care fie stă departe de sistemul de publicare tradiţional, fie îşi ia elan din sânul fandomului. „Lueminut” (Citeşte-mă), de Kimmo Lehtonen, demonstrează că tendinţa aceasta „prinde” şi în Finlanda.
Bineînţeles, există multe mijloace de autopromovare mai practice. Unul din personajele cele mai interesante pe care le-am întâlnit la Eastercon a fost Mark Robson, care şi-a publicat singur primele patru romane fantasy, consumând o cantitate de energie supraomenească şi toate economiile ca să le lanseze pe piaţă. Robson e fost pilot care şi-a vândut cărţile în orice loc imaginabil, la mitinguri aviatice, în şcoli şi chiar la colţ de stradă. A vândut aproape 40.000 de exemplare înainte de-a găsi un editor. Dar maşinăriile ca Robson, cu talent înnăscut de PR, sunt foarte rare.
Modelul scoţian
O altă metodă de-a încălca regulile este să trăieşti în Scoţia. Avantajul principal al ţinutului kilt-urilor şi „haggis”-ului (un soi de drob – n. tr.) e reţeaua: cercurile sociale sunt mai mici, iar Edinburgh şi Glasgow au, amândouă, mai multe grupuri de scriitori cu legături strânse între ele. De fapt, Edinburgh-ul este un fel de nucleu literar universal şi un Oraş al Literaturii în Lumea UNESCO. Festivalul de carte anual, parte din amplul festival Fringe organizat în acest oraş în fiecare vară, oferă editorilor şi agenţilor ocazia de-a se întâlni.
Pe frontul SF/F, Scoţia a găzduit două convenţii europene în ultimele decenii. Ambele evenimente au produs o generaţie proaspătă de scriitori talentaţi. Scoţia are câteva edituri mici de foarte bună calitate, de exemplu, Mercat Press, care a publicat „Nova Scotia”, antologia de ficţiune speculativă scoţiană mult apreciată de critici. Datorită prezenţei impresionante a lui Iain M. Banks, Ken McLeod şi Charlie Stross, expresia „SF scoţian” a ajuns să însemne SF bogat în idei şi ambiţios, cu stil sofisticat, care concurează clar cu „mainstream”-ul.
Finlanda SF
E tentant să speculezi că cel puţin unele elemente din modelul scoţian se pot aplica şi în Finlanda. Scara finlandeză e similară – cinci milioane de oameni. Fandomul şi comunitatea scriitorilor de la noi sunt strâns legate şi au început să apară câteva edituri mici şi mijlocii.
Romanul „Nu înainte de apus”, al Johannei Sinisalo, nu a reuşit să scape din strânsoarea de fier a realismului care caracterizează literatura finlandeză, dar unii scriitori experimentează la graniţele genului şi au ce oferi cititorilor de „mainstream”.
Viziunile ecologice despre viitorul apropiat închipuite de Risto Isomäki şi povestirile lui Jyrki Vainonen, care se apropie de realismul magic, arată că ficţiunea speculativă nu este complet străină cititorului finlandez mediu. Mult aşteptatul prim roman al lui Pasi Jääskeläinen trebuie să se ridice la un nivel foarte înalt, dar promite să fie un deschizător de drumuri.
Peţitul literaturii „mainstream” îi poate încă dezamăgi puţin pe scriitorul şi cititorul de ficţiune speculativă. N-ar fi grozav să vezi pe rafturi space opera sau romane fantasy New Weird autohtone? Dar, pentru ca visul acesta de neîndeplinit să devină realitate, şi scriitorii, şi fanii mai au mult de lucru.
Reinventarea ficţiunii speculative finlandeze
SF/F-ul finlandez este, caracteristic, foarte necomercial şi oarecum neprofesionist. E dominat de concursuri de povestiri care, deşi încurajează noii autori să-şi pună iscusinţa la încercare, nu-i învaţă pe scriitori cum să lucreze cu feedbackul sau cu o editură.
Proza scurtă e problematică în sine. E tipică pentru SF/F, o formă care merită apreciată. De fapt, se poate spune că SF/F e ultimul bastion al prozei scurte în literatura occidentală.
Din păcate, e greu să vinzi publicului larg: excepţiile de succes includ colecţii de povestiri îmbrăcate frumos sub formă de romane, în stilul „Nimbus şi stelele” de Tero Niemi şi Anne Salminen. Însă autorii ar trebui să înveţe să scrie şi romane – aceasta este încercarea la care vor fi supuse comunităţile noastre de scriitori în viitorul apropiat.
Scriitorii au nevoie şi de mai multă vizibilitate, atât din punctul de vedere al cititorilor, cât şi al editurilor. Se ştie că finlandezilor nu le stă în fire să se laude în maniera robsoniană de autopromovare agresivă, dar cu ajutorul internetului, al blogurilor şi-al formatelor de la Creative Commons poţi avea parte măcar de reclamă gratuită.
Totuşi, ceea ce lipseşte cu adevărat Finlandei e un forum în care noii scriitori să ia contact cu lumea editorială. La convenţiile finlandeze, de exemplu, editurile aproape că lipsesc, sunt doar în spatele standurilor, în zona dedicată vânzărilor de carte. Comparaţi acest fapt cu stilul de la convenţiile mondiale, unde tinerii scriitori îi vânează pe editori şi agenţi pe coridoare cu manuscrisele în braţe şi cu un discurs de autoreclamă pe buze.
Poate ar merita să tentăm editurile mici să se implice activ în convenţii, nu să se gândească doar la vânzarea de cărţi. Aceasta este, în primul rând, o provocare pentru comunitatea fandomului care organizează convenţii, dar ne putem imagina ce s-ar realiza printr-un Worldcon finlandez. (în luna august 2017, între
Într-o ţară mică precum Finlanda, reţelele sociale menţin legături strânse, iar ideile noi se răspândesc repede. Finlanda e plină de cititori dornici de lectură, iar dacă un scriitor sau o scriitoare care se face auzită chiar are şansa de deveni celebră, atunci tocmai în asemenea medii se nasc noile mişcări, manifeste şi vizionari.
Ficţiunea speculativă este literatura schimbării, iar istoria Finlandei abundă de schimbare şi reinventare. Numai timpul va hotărî ce ecou va ajunge să aibă expresia „SF finlandez” în lumea largă.
© Hannu Rajaniemi
Traducere de Antuza Genescu.
Traducerea și postarea in revista Fantastica au fost făcute cu acordul autorului. Îi mulțumim.
Textul în engleză cu titlul „Hannu Rajaniemi : The Island of Cut-Throats : A Finnish Writer in the United Kingdom” a apărut în Kosmokynä (Cosmos Pen) nr.2/2006, o publicație a Finnish Science Fiction Writers Association, paginile nr.22 –25, traducere din finlandeză de Liisa Rantalaiho și completări de Hannu Rajaniemi: http://kosmoskyna.net/Arkisto/2006/2006-02/Cosmos_Pen_2006-02_web.pdf
Poate ar merita să tentăm editurile mici să se implice activ în convenţii, nu să se gândească doar la vânzarea de cărţi. Aceasta este, în primul rând, o provocare pentru comunitatea fandomului care organizează convenţii, dar ne putem imagina ce s-ar realiza printr-un Worldcon finlandez. (în luna august 2017, între 9-13 august).
