Silviu Gherman a mai publicat până acum un volum de povestiri (Scurta şi plictisitoarea viaţă a lui Kjus, Polirom, 2005) şi un roman (Cele mai frumoase creiere, Cartea Românească, 2008). Nu am citit-o pe niciuna, dar am citit despre ele şi am rămas cu impresia că scrie un soi de punk.
Despre Hârtiile masculului am citit mai mult de bine, deşi mi s-a părut că recenzorii manifestă o oarecare confuzie în privinţa încadrării romanului într-un gen – ba că e un soi de steampunk fără a fi SF, ba că e fantastic, ba că e satiră swiftiană şi câte şi mai câte. Fără a avea pretenţia că ştiu mai bine decât ei, o să încerc să povestesc cum mi s-a părut mie, adică, până la urmă, oarecum SF. Adunate în acest volum sunt notiţele unui bărbat dintr-o epocă viitoare şi de după apocalipsă. Făptură efemeră şi lipsită de drepturi, el le serveşte pe cledane, nişte post-femei gigantice, nemuritoare şi atotputernice, cel puţin în ceea ce îl priveşte. Cledanele, la rândul lor, o servesc pe Elisabeta Rakowicz, singura supravieţuitoare a apocalipsei, cea care le-a creat cu ajutorul ultimelor maşini „gemotice” din lume, cea care le-a programat să o iubească şi să o asculte întocmai.
Problema ar fi aceea că Elisabeta Rakowicz e o femeie mărginită şi un pic într-o ureche, iar societatea pe care a izbutit să o crească din cenuşa celei vechi îi seamănă întocmai. Cledanele îşi ignoră misiunea (cea de a apăra oraşul de aricii-de-sânge) şi preferă să bea şi să îi abuzeze pe masculi, ucenicele lor, croacele, se pierd în dispute sterile şi uită să mai analizeze ultima maşină „gemotică” care le mai stă la dispoziţie, iar masculii sculptează rahat (şi nici măcar nu o fac prea bine) sau cară aiurea terci de gulii.
Recuzita SF de care se ajută Silviu Gherman e demnă de atenţie: maşini care reciclează materia organică şi creează făpturi mature şi funcţionale (păcat că multe dintre ele sunt pisici), animale ciudate născute din apocalipsa, femei gigantice înveşmântate în tablă, sculpturi bizare, programare mentală şi câte şi mai câte (cu excepţia notabilă a oricărui element steampunk). Toate sunt puse în slujba unei satire a lumii de azi şi a celor care o populează. Nu-mi doresc să ştiu cine a fost modelul pentru Elisabeta Rakowicz (scurta prezentare a autorului pare să indice faptul că romanul s-a născut din anumite dezamăgiri), dar până la urmă romanul e, dincolo de o urmă de război privat, o extrapolare a anumitor metehne feminine şi, mi s-a părut, româneşti. Tendinţa de a te da mai deşteaptă, de a reduce lucrurile complicate şi importante la puţinul pe care îl înţelegi din ele, de a drege cu sârmă reactorul nuclear şi de a decreta că dacă toţi spun că ai tricotat ceva urât atunci tu, ca dictatoare, vei redefini din temelii toate criteriile estetice, toate astea sună cunoscut şi miştoul lui Gherman e mai crud decât cruda soartă a masculilor viitori.
„Hârtiile masculului” e un roman brutal pe alocuri, grotesc, o subordonare interesantă a tehnicilor SF-ului în slujba satirizării ramurii feminine şi româneşti a speciei umane. Poate fi citit ca SF şi are multe de oferit cititorilor români ai genului, care pot însă să fie fericiţi că, iată, mai scapă literatură română de gen şi la edituri din afara nişei. Nu e o carte perfectă – mi s-a părut că se încheie, fără efort, acolo unde scriitorul s-a plictisit de ea şi respectiv că anumite lucruri puteau să aibă ceva mai mult sens -, dar e o carte amuzantă, nonconformistă şi scrisă, în mare parte, bine. Cred că dacă Silviu Gherman ar fi scris în engleză la ora asta ar fi fost deja invitat să cuvânte despre prostia umană alături de Will Self. Vestea bună e că nu îl ajunge din urmă pe acesta în privinţa scârboşeniei – recomand deci cartea şi celor cărora le place, măcar ca principiu, literatura punk, dar nu au mereu metoclopramid pe acasă.
© Adina Barvinschi
Textul a fost publicat cu acordul autoarei. Îi mulţumim.
Silviu Gherman, „Hârtiile masculului”, roman, editura Curtea Veche, Bucureşti, 2012.