„Suntem încă o ţară supusă Mordorului, înspăimântată de hoardele de orci ce defilează sub flamurile roşii ale unui trecut pe care nu-l ştim învinge şi părăsi.”

A existat o tentativă de resuscitare a „Marţienilor”, cenaclul scriitorilor profesionişti de science-fiction din România, şi am aflat apoi cu surprindere şi bucurie că la cea de-a doua şedinţă s-a propus afilierea la Societatea Tolkien, pentru că „sunt milioane, tolchiniştii ăia, sunt o forţă, dom’le”. E posibil ca ideea să fi fost inspirată de fervoarea cu care fanii de pretutindeni au sărbătorit în data de 3 ianuarie, 111 ani de la naşterea lui John Ronald Reuel Tolkien, profesorul universitar de la Oxford care i-a reobişnuit pe englezi să creadă în zâne şi să scrie cu rune.

Apoi mi-am pus întrebarea, la urma urmei, cât de cunoscută, cât de populară este opera scriitorului englez în România? Care este impactul ei asupra unei societăţi care din 1938 până în 1989, vreme de peste cincizeci de ani, a trecut prin cinci dictaturi?

Prozele lui Tolkien sunt vaste, dar centrate pe istoria imaginară a Tărâmului de Mijloc, pământ pe care odinioară au trăit sumedenie de personaje de basm, care ulterior s-au retras şi au cedat locul oamenilor. Departe de toţi, zmei, iele, uriaşi, trăiesc cele mai mărunte făpturi, mai micuţe chiar decât piticii, hobbiţii. Ei sunt un fel de spiriduşi aşezaţi la casa lor, care cultivă tradiţiile casnice şi spiritul mic-burghez.

Pe Bilbo Baggins, scriitorul l-a descoperit în vreme ce corecta nişte extemporale. L-a folosit ca personaj într-o poveste menită să-şi distreze copiii, pe care apoi a publicat-o cu titlul „The Hobbit, or There and Back Again” (Hobbitul, ori până acolo şi înapoi, 1937). În timpul celui de-al doilea război mondial, a continuat să scrie, a lărgit cadrul acţiunii şi de această dată a pus soarta tuturor neamurilor şi fiinţelor în mâinile lor. Romanul, vândut în chip de trilogie, se numea „The Lord of the Ring” (Stăpânul inelelor, 1954-1955). Sauron, cel mai puternic şi mai viclean vrăjitor al tuturor timpurilor a reuşit să le păcălească pe ielele pricepute la meşteşugurile magice şi să făurească douăzeci de inele magice. Nouă le-a împărţit regilor oamenilor, care şi-au vândut sufletele pentru putere. Şapte au fost trimise piticilor ce răscoleau măruntaiele munţilor în căutarea bogăţiilor. Trei au fost date elfilor, iele înţelepte şi nemuritoare. Iar ultimul, care ar fi trebuit să-l ajute să le stăpânească pe toate celelalte, l-a păstrat pentru sine. Dar în zadar a încercat Sauron să domine lumea, o alianţă a neamurilor l-a învins şi puterea întunecată i-a fost destrămată.

Deşi trilogia formată din „Frăţia inelului”, „Cele două turnuri” şi „Întoarcerea regelui” a apărut după cel de-al doilea război mondial, ea nu reflectă explicit nici dictaturile fasciste, nici teroarea proletară, în felul în care a făcut-o George Orwell în „Ferma animalelor”, care a devenit un fel de „Istorie ieroglifică” a relaţiilor dintre Stalin şi Troţki.

Întrucât mulţi oameni cred în predestinare (Firul Parcelor. Inşallah! Karma! Toate sunt trecute în Cartea Vieţii!), marile opere au alimentat întotdeauna tendinţa muritorilor de a căuta peste tot conjuraţii încriptate. Mulţi români cred că Revoluţia din 1989 a fost de fapt un film de acţiune regizat de Sergiu Nicolaescu după un scenariu scris de Alexandru Mironov, inspirat de „Luna e o doamnă crudă” a lui Robert Heinlein, unde Ion Iliescu a jucat rolul lui Manuel Garcia O’Kelly (Man, pentru prieteni). În realitate, Heinlein reface istoria revoluţiei americane din 1776, dar într-un fel în care o apropie de toate schimbările politice majore, precum dictatura lui Cromwell, căderea Bastiliei ori asaltul Palatului de Iarnă din Petersburg. O operă literară nemuritoare este cea care reuşeşte să identifice rădăcinile fenomenului social care e motorul intrigii şi să-l redea în toate ipostazele concludente, să-i cuprindă toate semnificaţiile. Astfel, devine clar că orice revoluţie viitoare va putea fi raportată la romanul lui Heinlein, precum Sauron poate fi reflectarea literară atât a lui Cromwell, Hitler, Franco, Peron, cât şi a lui Stalin, Ceauşescu, Enver Hodja, Mobutu ori Kim Ir Sen.

Din această cauză, suspiciunile cenzurii comuniste au întârziat mult publicarea ciclului romanesc al lui Tolkien. Primul pas, cel cu care nu s-a făcut primăvară, a constituit-o apariţia romanului „O poveste cu un hobbit”, în cadrul colecţiei „Biblioteca pentru toţi copiii” a Editurii Ion Creangă, în 1975. Catinca Ralea, traducătoarea şi prefaţatoarea cărţii, s-a străduit să identifice elementele comune culturii populare engleze şi folclorului românesc şi astfel să creeze o lume familiară cititorului de la noi. Astfel trolii devin uriaşi, orcii gnomi, elfii iele, iar dragonul Smaug zmeu. Procedeul n-a fost întotdeauna repetat în cazul toponimelor, o parte dintre ele fiind lăsate în original. Pe coperta din spate figurează o greşeală simpatică, în loc de „Domnul inelelor”, tălmăcire aleasă de prezentator, corectorul cel vrăjit de poveste a lăsat forma eronată „Domnul ielelor”. Coperta cărţii şi ilustraţiile interioare au fost realizate de una dintre cele mai talentate graficiene de la noi, Livia Rusz, care a individualizat preafrumoasa ediţie Creangă (Poveşti, Povestiri, Amintiri) din 1972, a înfrumuseţat poveştile lui Hauff, a desenat aventurile piticului Cipi ori cele ale răţoiului Mac.

Din păcate, lunga călătorie (până acolo şi iarăşi, înapoi) a piticuţului angajat de pitici să le recupereze comorile confiscate de ticălosul zmeu care s-a cuibărit în inima Muntelui Singuratic n-a fost continuată în anii ’70 de „Stăpânul inelelor”. Cauzele pot fi multiple. Göncz Árpád, traducătorul maghiar, a mărturisit la o întâlnire cu copiii de la Gimnaziul Veres Péter, că versiunea ungurească a fost strecurată cu greu printre furcile caudine ale cenzurii ideologice. Ochiul roşu al lui Sauron şi flamurile roşii sub care defilau orcii au trebuit să fie anume explicate pentru ca să nu fie confundate cu organele informative atotvăzătoare (care dispuneau de ajutorul a sute de mii de Limbi de Vierme) ori steagul revoluţionar al partidului.

A trebuit ca regizorul Peter Jackson să se apuce de treabă şi să înceapă ecranizarea trilogiei, pentru ca teribila maşină de băgat produse pe gât să-şi înceapă activitatea şi în România. Editura RAO International a fost autorizată să publice traducerea românească. Treaba a fost încredinţată traducătoarelor Irina Horea şi Gabriela Nedelea şi a fost făcută în mare grabă, lucru care a prilejuit erori grave ori chiar lipsuri. Nu ne referim numai la faptul că nu s-au păstrat sensurile create anterior de Catinca Ralea (care a desemnat „gnomii” vizându-i pe „orci” şi nu pe „pitici”), nici la faptul că fraze cheie, precum salutul lui Frodo Baggins la despărţirea de Gildor Inglorion („o stea străluceşte la ceasul întâlnirii noastre”), sunt transcrise după ureche, ci la faptul că toată Anexa E, care cuprindea tâlcul frumoaselor nume ale ielelor (elfilor) a fost eliminată, „din motive care ţin de ortografia şi pronunţia specifică limbii engleze”. Nu ştim ce anume a determinat această impietate, o trunchiere inadmisibilă în cazul unui autor care a creat un univers cu limba lui cu tot, un grai străvechi, dinainte de Babel; e o ciuntire cu care autorul niciodată n-ar fi fost de acord şi care i-ar fi apărut ca o lucrare (p)orcească.

Oricum, cu toate minusurile ei, ediţia RAO International are avantajul că oferă cititorului român o primă traducere a aventurilor de pe Pământul de Mijloc. Cel interesat poate găsi cu uşurinţă textele originale pe internet şi face corecţiile necesare. Aici puteţi găsi şi un sit românesc, ţinut de unul Zaibăr (pe listele de chat veţi găsi nume mult mai ciudate decât al acestui fan tolkienean), care oferă „The Hobbit” şi „The Lord of the Rings” în format Acrobat Reader (calitatea reproducerii este excepţională, însă mărimea fişierelor poate fi prohibitivă pentru internauţii dial-up care folosesc serviciile Romtelecom).

Altminteri, eroica noastră critică literară, care citeşte doar prefeţele din cărţile membrilor Academiei şi Plaiul cu boi, nu s-a implicat încă în luptele duse de confraţii lor anglo-saxoni. Căutând pe internet, am fost uimit să descopăr că articolele despre „Stăpânul inelelor” prezente pe web se referă doar la filmele lui Peter Jackson, regizor care, dacă în „Frăţia inelului” a manifestat o oarecare supunere şi adoraţie faţă de opera lui Tolkien, în „Cele două turnuri” s-a îndepărtat adesea de la litera scrisă (ba chiar, se zice, l-a făcut pe Smeagol să semene cu George W. Bush). Aşa se face că o operă care se situează (ca număr de exemplare vândute) imediat după Biblie, rămâne în continuare o necunoscută pentru tinerii cititori români. Preţul prohibitiv, atât al ediţiei copertate cât şi al celei broşate, a făcut ca „Stăpânul inelelor” să nu intre decât în marile biblioteci şi într-un număr de exemplare nesemnificativ. Grosul tirajului a fost cumpărat, precum a plănuit şi editura, de cei puşi în mişcare de campania publicitară de lansare a filmului, promoţie gălăgioasă care i-a deranjat şi i-a îndepărtat pe literaţii „cu pretenţii”. Cronica lui Laurenţiu Brătan, publicată în Revista 22, nr. 8 din 2002, e semnificativă din acest punct de vedere.

Românul încă îşi trăieşte groaza şi nehotărârea, el n-a pornit pe lungul drum ce duce pe buza Muntelui Osândei şi n-a aruncat Inelul Suveran forjat de Ceauşescu, căutat de nazgûlii călări pe maşini cu girofaruri şi sirene. Suntem încă o ţară supusă Mordorului, înspăimântată de hoardele de orci ce defilează sub flamurile roşii ale unui trecut pe care nu-l ştim învinge şi părăsi. Dar mai avem o şansă. Câtă vreme în codrii noştri informatici vieţuiesc iele, şi oameni ce iubesc cărţile într-atât încât le ştiu pe de rost, şi pro-scrişi mucaliţi, şi hobbiţi care nu iubesc aventurile, dar le duc la bun sfârşit, norocul va fi de partea Binelui, iar Răul va putea fi învins.

© Györfi-Deák György

Articolul a fost republicat cu permisiunea autorului. Îi mulțumim.

Articolul a apărut inițial în revista electronică „Pro-Scris” nr. (17-18) din 11.02.2003