Povestirea „Joc de societate” de Horia Aramă face parte din volumul „Verde Aixa”, re-editat în 2013 în colecţia Maeştrii SF-ului românesc la Editura Nemira.
Aşa cum sugerează şi titlul, este vorba despre un dialog între şase exploratori spaţiali, cinci bărbaţi şi o femeie, care „se joacă” imaginându-şi propriile limite şi pe cele ale universului. Din păcate, nu este vorba de „Jumanji”, totul este mai simplu şi mai tern, iar acţiunea trece pe planul doi.
Nu este vorba nici de un eseu filosofic „deghizat” în naraţiune SF . Nu se ridică probleme majore, supremaţia fiinţei umane nu este nici pe departe contestată, personajele nu evoluează în plan spiritual şi nu încearcă măcar să dea răspuns unor întrebări fundamentale.
După dezamăgirea lecturii iniţiale, povestirea se explică prin însuşi titlul său , „Joc de societate”, adică ce gândesc şi ce spun şase oameni închişi pe o navă spaţială, ca un fel de tele-reality show , însă unul care respectă bunele maniere şi convenţiile literaturii.
Intriga este simplă : nava „Fotonic”, aflată în drum spre planeta Tejas suferă, din motive necunoscute, posibil datorită unei erori de proiectare, o avarie în urma căreia îşi pierde cursul şi îşi epuizează toate rezervele de combustibil. Cei de pe „Fotonic” nu mai pot atinge nici o destinaţie , nu se pot întoarce pe Terra şi nu pot nici controla direcţia în care se îndreaptă de-acum înainte. Exploratorii spaţiali, adică Ivins, Dog, Reno, Trisa, Ens şi Ong, se trezesc în derivă, captivi pe nava cămin-loc de muncă-închisoare.
Echipajul încearcă să menţină vie conexiunea spirituală cu Terra : respectă ritualul zilnic al meselor, celebrează zilele de naştere, serbează Anul Nou, dar mai ales discută între ei. Aceste dialoguri sunt de altfel motivul central al povestirii – conversaţii între oameni de ştiinţă confuzi şi solitari, încercând să ghicească „în stele” secretele Universului misterios în care rătăcesc.
Personajele sunt din păcate prea slab conturate pentru a putea urmări, ca un spectator avizat, schimbul lor de replici umoristico-tragic. Rolurile şi personalităţile scapă unei definirii mai profunde, nu ştim şi nu înţelegem pe deplin cine sunt cei care vorbesc. Ne dăm numai seama că sunt anxioşi, descurajaţi, sentimentali, vulnerabilizaţi de lunga călătorie în spaţiul cosmic, totuşi hotărâţi să rămână, ori să pară, raţionali. Savanţi ai spaţiului, dar eroi fără cauză ! Nu este clar nici dacă tonul uşor exagerat şi bombastic se datorează autoironiei cu care se privesc personajele pe ele înseşi, ori dacă limbajul declamativ se datorează viziunii autorului asupra modului în care ar conversa un grup de oameni de ştiinţă captivi pe o navă spaţială, fără speranţa atingerii vreunei destinaţii.
În imaginaţia celor şase, dar poate şi în realitatea lumii în care trăiesc, planetele sunt vii, înzestrate cu personalitate, capricioase, creative, gata de joacă, pregătite să distrugă. O planetă are capacitatea de a atrage, amăgi, lovi, distruge ori „dizolva” în substanţa ei o altă fiinţă. O planetă poate dori în acelaşi timp prezenţa şi nimicirea acestei fiinţe, jocul şi puterea de a-i pune capăt. Planeta este deci o formă de viaţă, în viziunea autorului, mai degrabă suprasensibilă decât raţională şi mai mult înclinată către conflict decât către dialog. Există un conflict deschis între om şi planetă, conflict care îşi are originea în însăşi atitudinea pământenilor faţă de Terra, planeta împotriva căreia specia umană luptă de mii de ani, mai întâi pentru supravieţuire, apoi pentru dominaţie şi exploatare.
( Desigur, între o fiinţă vie şi o planetă s-ar putea stabili şi alte relaţii, dincolo de dilema „simbioză-exterminare”, dar aceste relaţii sunt greu de imaginat pentru civilizaţia noastră care nu a cunoscut încă nici o formă de viaţă extraterestră). Nu este deci de mirare că Ens Chulli se luptă fizic şi psihic „cu steaua sa”, încercând să dobândească controlul şi să-şi recâştige libertatea. Jocul de-a şoarecele şi pisica în care omul cade victimă voinţei capricioase a planetei există atât în mintea personajelor, care fabulează imaginându-şi tot felul de planete stranii, cât şi în planul concret al acţiunii, în care planeta întunecată, precum o iubită misterioasă, îl atrage pe Ens către ea, determinându-l să se aventureze în necunoscut. Însă, nimic nu este în întregime nou, nici decorurile, nici relieful, nici forţele naturii. În fond, toate planetele –„capcană”, deşi diferă esenţial de Pământ, i se aseamănă întru totul :
„E imposibil să-şi stăpânească privirile atrase de valea pe care se etalează grădina de cristale. Învins, ridică din umeri şi porneşte spre locul în care acestea îşi unduiesc jucăuş curcubeiele. Coboară alergând, sprinten ca în copilărie, spre florile din vale, căci flori sunt, flori de rocă fină, flori de cuarţ, de mică, de ametist şi de opal, suflate de sticlari nevăzuţi şi înzestrate cu o viaţă a lor, inconfundabilă. Reno rătăceşte printre ele, culege câteva, şi se întinde la soare pe covorul fabulos.”
Amintirea idilică a planetei-mamă bântuie imaginaţia lui Reno. Tânărul „sileşte” astrul necunoscut să se asemene Pământului, să-i adopte culorile şi formele.
În mod similar, Ens Chulli insistă să „comunice cu monstrul”, planeta întunecată, atribuindu-şi sieşi rolul de erou-zeu, cel care porunceşte unei planete.
„Atunci Ens Chulli scoate un strigăt, dar nu mă înşel, nu e un strigăt, ci echivalentul lui în plan macrocosmic. Apelul concentrează tot ceea ce reprezintă omul, până la ultimul strop de energie, până la ultima vibraţie a convingerii, tot ce este în el viaţă, flacără, caracter.[…] E o poruncă. Intensitatea ei arde spaţiul şi învie roca. E un imperativ, o somaţie de un asemenea patetism că steaua încremeneşte şi ascultă. Fulgerate de sensul mesajului, galaxiile par să se oprească şi chiar lumina îşi domoleşte galopul.”
Dintre cele trei coborâri pe planete necunoscute, primele două, coborârea lui Ong pe planeta-oglindă şi coborârea lui Reno pe planeta-cristal, sunt aproape sigur imaginate doar de membrii echipajului în cadrul „jocului de societate”, în fapt un brainstorming creativ privind modul în care ar putea arăta, simţi şi acţiona o planetă necunoscută.Coborârea lui Ens Chulli pe steaua misterioasă este probabil singura descindere în necunoscut care are loc cu adevărat şi este totodată întâmplarea care schimbă în bine destinul lui „Fotonic”.
Pe de altă parte, dacă fragmentele povestirii nu sunt ordonate cronologic, este posibil şi ca aventura lui Ens Chulli să fi fost de fapt prima şi nu ultima explorare, iar următoarele două călătorii să se desfăşoare în fapt în viitor, şi să fie urmarea unei noi abateri (tehnice ori de altă natură ) a navei.
În orice caz, în urma confruntării dintre Ens şi „steaua sa”, din care omul iese victorios, „Fotonic” îşi recapătă în mod miraculos energia şi porneşte înainte, reluându-şi drumul către planeta Tejas. Final fericit, care lasă totuşi loc de îndoieli. Îşi recapătă oare echipajul şi forţele mentale, siguranţa şi raţiunea, odată cu reapariţia combustibilului ? Ce pot spera aceia care recunosc că, odată ajunşi la destinaţie, ar fi loviţi de „beţia spaţiului” ?
„Nu încape îndoială că, odată ajunşi acolo, vom lua-o razna, vom apuca-o care încotro, vom porni la întâmplare, grăbiţi şi lacomi, să înghiţim distanţe, să înfulecăm suprafeţe, iar pieptul ni-l vom umple cu volume. Vom sări ca iezii şi ne vom rostogoli , ne vom fugări şi ne vom prinde.”
La ce se pot aştepta aceia care cred cu tărie că, la o adică, ar putea deveni victime ale propriei imaginaţii ori imagini :
„ Îl supără până şi jocul nevinovat al reflexelor, datorită căruia trăsăturile sale , marcate de un echilibru interior neclătinat , sunt grav deformate în toate sensurile, când lungindu-se peste măsură spre a-i compune un chip filiform, topindu-se şi curgând ca o pastă pe umărul rotund al unei stânci de oglindă, când lăţindu-se inimaginabil şi monstruos pentru a-i întoarce o mască hidoasă şi rizibilă în acelaşi timp.”
Dacă puterea gândului poate subjuga o planetă, atunci urmând aceeaşi logică fantastică, nu poate o fantezie întunecată să pună în pericol viaţa unui om ? Cât de vinovat este Dog atunci când îşi imaginează moartea lui Ong pe planeta oglindă ? Cât de responsabile sunt aceste personaje evoluând în lumea lor incertă şi absurdă, unde au toată puterea şi totuşi nu pot face nimic să preîntâmpine inevitabilul ?
Chiar interpretând faptele din punct de vedere realist, există pentru echipaj un pericol mai mare decât deriva navei…confuzia psihologică, depresia, confabulaţia. Tentaţia de a pierde contactul cu realitatea, oricare ar fi ea.
Posibil, oamenii nu sunt încă pregătiţi să înfrunte pustiul spaţiului cosmic. Aparent, această concluzie este opusul crezului autorului care, prin triumful lui Ens, vrea parcă să ne asigure că „omul este într-adevăr măsura tuturor lucrurilor”. Dar tocmai această victorie finală (?) ne dă de gândit : oare nu cumva în aroganţa noastră ne imaginăm numai că suntem învingători ?
© Luciana Brânduşa Grosu
Luciana Brînduşa Grosu (n. 12 decembrie 1987) este scriitoare de ficţiune speculativă, poetă, laureată a Premiului de încurajare Eurocon 2010, autoarea a cinci volume publicate, membră a Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy.
A început să scrie poezie încă din clasa a treia. La doar treisprezece ani, a obţinut distincţia pentru poezie la categoria de vârstă a Concursului Naţional „Tinere Condeie”.
„A recidivat” în anul 2001, cu Premiul Special al Revistei „Examene” pentru debut literar şi, din nou, Premiul I la Concursul Naţional „Tinere Condeie”, iar în 2002 a obţinut Premiul I Internaţional al Revistei „Je Bouquine”, Bayard Presse, şi Premiul Special al Juriului la Festivalul Naţional de Poezie „Nichita Stănescu”. În 2005, i s-a decernat Premiul Juriului pentru Debut la Festivalul Naţional de Creaţie „Mihai Eminescu”. Este câştigătoarea concursului internaţional de eseuri „Learning to live together promoting tolerance and diversity in globalised societies”, organizat de GOI PEACE FOUNDATION, Tokyo 2006.
„Pentru Luciana Brînduşa Grosu viaţa înseamnă poveste. La o masă de lucru, aflată într-un apartament din Bucureşti, se petrece ceva straniu: o tânără blondă şi timidă construieşte o lume pentru cititori. Şi o face cu precizia unui arhitect plin de imaginaţie, care ştie că pentru a spune o poveste e nevoie de două lucruri: inocenţă şi iubire.”
În anul 2004, Lucianei i-a apărut, la editura Humanitas, primul roman, „Realitate imposibilă”, pe care l-a transformat apoi într-un volum de teatru, apărut la editura Printech.
„Scrisoare fără litere” este „un roman iniţiatic, al încercărilor, al greşelilor, al deciziilor şi al transformărilor. Atât pe planul fantastic, cât şi pe cel real, personajele sunt confruntate cu propriile lor limite şi aleg să-şi schimbe viata. Evoluţia este posibilă dacă suntem uniţi, acesta este mesajul Scrisorii fără litere a Lucianei Grosu, scrisoare imaginară ce trece dincolo de toate barierele reale ce ne separă.”
„O lume diferită de a noastră, magică, diversă, surprinzătoare, contradictorie. O lume unde devenirea este cheia evoluţiei, unde fiinţele visează la cunoaştere, la perfecţiune, dar şi la libertatea oamenilor care au sentimente şi pot opta.”
„Am transpus într-o piesă de teatru povestea din romanul meu de debut. Eu sper că piesa mea va fi jucată cândva pe scena unui teatru.” – Luciana Brînduşa Grosu
Realitate imposibilă – teatru, 2009, editura Printech
Scrisoare fără litere, 2007, editura Paralela 45 (roman fantasy)
Realitate imposibilă, 2004, editura Humanitas Junior (roman fantasy)
Reîntoarcere (poeme), 2002 editura Pro Transilvania
Flori de ametist (poeme), 2000 editura Pro Transilvania
Poezii în următoarele antologii:
Săgetătorul – prima promoţie de tinere condeie a mileniului III, prof. dr. Tudor Opriş, 2002
Istoria debutului literar al scriitorilor români în timpul şcolii (1820-2000), prof. dr. Tudor Opriş, 2002
