„Logicismul creează iluzia că putem extinde continuu caracteristica logicii științei universului, asociindu-i cumva un model universal unde ar coexista entităţi fiziceși entități matematice.” – Claude Imbert ( articolul despre Gottlob Frege din Encyclopædia Universalis)
Prin seria „The Culture” care cuprinde mai multe titluri, Consider Phlebas (1987), The Player of Games (1988),
Use of Weapons (1990), The State of the Art (1991), Excession (1996), Inversions (1998), Look to Windward (2000), Matter (2008), Surface Detail (2010) şi The Hydrogen Sonata (2012), Iain M. Banks, unul dintre cei mai talentaţi scriitori britanici ai generației sale, a reînnoit tema societății galactice.
El îi urmează lui Isaac Asimov cu seria „Fundației”, lui Frank Herbert cu seria „Dune”, lui Cordwainer Smith cu seria „Instrumentalităţii” și Ursulei Le Guin cu Liga sa a tuturor lumilor ce devine în cele din urmă Ekumenul. Dar dacă primele două serii au proiectat într-un îndepărtat viitor nişte imperii mai degrabă reacționare inspirate după modele ale trecutului, cea de a treia serie şi-a imaginat un neo-feudalism tehnocratic, iar ultima a menținut monarhii și aristocrații, Banks a creat o civilizație progresistă, liberală, uneori cu tendinţe anarhiste, tolerantă şi extrem de hedonistă, care în primul rând este o veritabilă societate a abundenţei. În același timp Iain M. Banks a elaborat una dintre principalele utopii, dacă nu cumva unica utopie a sfîrşitului secolului al XX-lea.
În fiecare dintre componentele independente ale acestei imense serii, Banks evidențiază un aspect al „Culturii”.
Consider Phlebas (Spectrul lui Phlebas) prezintă societatea „Culturii”, Serviciul său de Contact şi sulfuroasa sa secțiune Circumstanțe Speciale, specializată în trucuri murdare.
The Player of Games ilustrează dimensiunea ludică a „Culturii” și ambiguitățile relaţiilor sale cu alte societăţi pe care încearcă să le transforme conform valorilor sale.
Use of Weapons reia aceeași idee dar pe notă mai marțială. Excession acordă în cele din urmă inteligențelor artificiale cel mai important loc de pe scenă, acestea fiind adevăraţii administratori ai societăţii „Culturii”.
În Consider Phlebas, primul roman în ordinea publicării originale în limba engleză, un spectru bântuie textul. Acesta este moartea. Spectrul ei este misterios prezent în titlul în limba engleză, Consider Phlebas. Ca o paranteză, editorul francez a considerat acest titlu imposibil de tradus sau cel puțin periculos de a fi prezentat într-o variantă mot-á-mot cititorilor. Titlul provine din partea a patra (Death By Water*) a poemului The Waste Land de T.S. Eliot şi acest poem este parte a unui gen unic şi foarte clasic, unul despre vanitate, ilustrând fragilitatea existenței și inevitabila ei disoluţie în neant.
Acest Phlebas, desemnat prin tot ceea ce-l caracterizează ca fiind un fenician obişnuit, este pandantul lui Ozymandias din poemul lui Shelley, care, conform unei inscripţii s-a crezut deasupra regilor și n-a lăsat decât un nume, altfel uitat, pe o stelă pe jumătate îngropată într-un deşert. Puternici sau umili, toţi suntem cuprinşi, în moarte de gavota uitării.
Dar acest gen liric este mai puternic şi mai enigmatic decât pare. Pentru ca Vanitatea, literară sau picturală, să fie semnificativă, trebuie ca cineva încă viu să considere că acest concept trebuie să merite o lecție şi lanțul vieţii trebuie să fie menținut. Și mai mult chiar, e nevoie ca cel viu încă, să acorde o anumită importanță unei opere de artă prin care artistul își propune tocmai să păstreze o formă de frumusețe pentru a o salva de la uitare, astfel încât lanțul culturii să continue să existe. Adică lanţul „Culturii” . Dar opera de artă este ceva încheiat, înţepenit și, prin urmare, aparține morţii. În mod contrariu privitorului, opera de artă este deja un mausoleu. „Cultura”, această imensă societatea galactică, metabolizează cumva toate civilizațiile pe care le întâlneşte, se hrăneşte cu ele şi din ele și într-un sens, forțându-le să asimileze insidios propriile valori, toleranţa , pacifismul, libertatea sau anarhismul, etica, le ucide. Dar „Cultura” este ea însăşi o formă de viață, poate una superioară, care se răspândește în Galaxie, care evoluează încet dar fără de sfârșit și care s-a îmbogățit prin tot ceea ce a absorbit și transformat. Va muri poate într-o zi, la fel ca toată materia, dar se poate crede nemuritoare.
Este semnificativ faptul că personajul principal din Consider Phlebas este Horza, un metamorf care îşi poate schimba aproape indefinit forma. A trăi înseamnă a te schimba. Pentru Horza, moartea este în primul rând sfârșitul schimbării. Și, pentru că percepe cu acuitate faptul că societatea „Culturii”, învăluie, închistează și dizolvă în cele din urmă toate culturile specifice pe care le întâlneşte, o consideră un pericol de moarte și lansează împotriva ei o cruciadă personală care ar fi ridicolă dacă nu ar fi tragică. Horza este un ucigaş, dacă nu fanatic, cel puţin aliat cu fanaticii Idirans, întruchipând în perspectiva autorului, una dintre fețele libertăţii, ale vieţii, ale schimbării. Horza va pierde.
Romanul Consider Phlebas debordează de întruchipări ale morţii. Nu atât de mult de moartea indivizilor ce alcătuiesc viaţa, ci mai degrabă de moartea unor întregi societăți și civilizații. Specia lui Horza este pe cale de dispariție, datorită groazei pe care talentele sale le inspiră celor mai mulți oameni. Întreaga Lume a lui Schar este un gigantic mausoleu al unei civilizaţii care şi-a trăit războaiele într-o proliferare delirantă de arme de distrugere în masă, până la aneantizarea sa : sistemul de baze mobile subterane l-ar fi încântat pe Dr. Strangelove din filmul lui Stanley Kubrick.
Și în urma războiului care s-a declanşat între „Cultură” și specia Idiran, desigur, una dintre cele două civilizații va dispare. Deși „Cultura” predomină și se abţine să-i distrugă pe Idirani (aşa cum aceştia n-ar ezita să procedeze cu adversarii lor), pentru că aşa ceva este contrar eticii şi va preveni civilizația Idiran să urmeze ceea ce aceasta consideră raţiunea de a fi înaintea lui Dumnezeu, fanatismul cuceritor.
Consider Phlebas conține un fel de reflecție cu privire la sfârşitul civilizaţiilor. Aceasta este o temă bogat reprezentată în science fiction care abundă în societăţi dispărute, amenințate, în declin, decadente, fosile.
Este greu să nu te gândeşti imediat la celebra frază a lui Paul Valery, „Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommes mortelles.”
Această frază celebră (citată ad nauseam de fiecare dată când povestea pare să se poticnească, adică nu urmează cursul exact pe care îl lua în considerare un comentator), Paul Valéry a publicat-o în 1919 mai întâi într-o revistă englezească, apoi în Nouvelle Revue Française. Fraza va fi reluată în 1924 , într-o culegere de eseuri intitulată Variété şi de atunci încoace este cunoscută sub numele de „fraza aia a lui Valery despre criza spiritului”.
Afirmaţia este în mod evident inspirată de măcelurile îngrozitoare din timpul Primului Război Mondial. Zece ani mai târziu, fraza lui Valery va lua o întorsătură profetică prin ascensiunea nazismului, apoi prin declanşarea celui de al doilea război mondial. Este dificil să ne imaginăm o perioadă mai oribilă a istoriei moderne precum acel gol teribil dintre cele două războaie mondiale în care o criză economică fără precedent a implantat barbaria totalitarismului : bolşevismul, fascismul, nazismul. Oameni de mare inteligență și de vastă cultură au fost convinşi în mod profund de cedarea civilizației în faţa barbariei, de faptul că nu mai există nici un viitor, oameni care la rândul lor au cedat în faţa disperării. Și totuși, civilizația noastră nu a murit. Acum la începutul secolului XXI aceasta este mai înfloritoare, mai bogată și mai variată decât oricând. În multe feluri , secolul XX pare să fi fost zguduit de accidente teribile, dar și-a urmat cursul cu o continuitate remarcabilă în ceea ce priveşte realizarea celor mai multe visuri ale oamenilor din secolul XIX. Prin urmare, este necesar să luăm în considerare dimensiunea generală a frazei lui Valéry, așa cum este de obicei citată, eliberând-o din contextul său, și acordându-i această privire foarte specială pe care o conferă lectura science fiction-ului, o privire pe termen lung și chiar pe termen foarte lung, cuprinzând cu siguranţă trecutul, dar de asemenea, şi viitorul imprevizibil.
Sunt civilizaţiile cu adevărat muritoare ?
Daca se reduce o civilizație la cultura unei elite, la moduri de viață, la raporturile sociale, la modurile de producție, la formele puterii, la religii, la culte și la ritualuri, la nişte limbi fixate o perioadă într-un corp de opere decretate ca fiind clasice și chiar la modalități de a simți, și la relațiile interpersonale, atunci da, civilizațiile sunt fără îndoială muritoare.
Dar poate că este vorba de schimbarea tuturor acestor caracteristici şi a multor altora, de o evoluţie care se întinde pe parcursul a mai multor secole sau poate chiar durează doar câteva decenii, dând impresia de a fi în prezența unei civilizații diferite, mai degrabă decât accidentele unor rupturi radicale, moarte şi renaştere.
Dacă luăm în considerare alte caracteristici care apar sub forma interogaţiilor științifice, filosofice, întrebări cu privire la organizarea puterii politice în societate, există o continuitate remarcabilă de la grecii pre-socratici până în timpul nostru. Şi putem merge chiar mai departe înapoi până la egipteni şi babilonieni, pe care grecii i-au considerat predecesorii lor, inspiratorii şi interlocutorii lor. S-au dat răspunsuri definitive la unele întrebări uneori vechi de două milenii. Şi dacă ne preocupă în continuare anumite probleme, inclusiv unele foarte specifice cu privire la statutul copiilor şi femeilor, al bolnavilor şi săracilor, toate acestea reprezintă opera civilizaţiei, pentru că şi noi aparţinem şi facem parte dintr-o civilizație care nu a murit, care nu a încetat să evolueze şi să se îmbogăţească din contribuțiile unor diverse alte societăţi. Prin aceasta „Cultura” este o metaforă a propriei noastre civilizaţii metisate şi compozite.
Desigur, ar fi anacronic să pretindem că răspunsurile noastre corespund exact întrebărilor vechilor greci sau latini. Într-un sens, foarte puțini dintre noi sunt capabili să înțeleagă, şi asta cu greu, întrebările lor, deoarece acestea aparţineau unui context care a dispărut sau mai degrabă s-a schimbat foarte mult și nu este ușor, poate este chiar imposibil, de imaginat acel context. Dar răspunsurile noastre sunt răspunsuri la întrebările lor, aşa cum acestea s-au schimbat. De la ei la noi există un fir niciodată rupt care ne leagă. Limbile noastre provin din ale lor, nu printr-o subtituţie brutală ci în urma schimbări neîntrerupte și imperceptibile în anumite epoci , atunci când presiunea modelelor a slăbit. În fond, aparținem aceleiaşi civilizaţii. Este o chestiune de formă și de schimbare a formei. Civilizaţia noastră este metamorfică. Este caracteristic faptul că nu ne-am confruntat cu sentimentul de a nu fi trăit moartea unei civilizații în ultimele două secole. Cu toate acestea, așa cum este deja banal să mai subliniem, schimbările intervenite în toate sferele civilizației au fost mai importante în ultimele două secole, decât în cursul celor două milenii anterioare, iar aceste schimbări au fost mult mai radicale pe durata unei vieţi din secolul nostru. Şi nu vedem nici un motiv pentru ca valul schimbărilor să se oprească.
Desigur, anumite culturi (în sens etnologic) au murit, cum ar fi cele ale Americii înainte de invazia europeană . Vom găsi alte exemple în Africa, Asia şi chiar şi în Europa, sub fundaţiile civilizației noastre. În acest sens , culturile sunt muritoare. Dar este dificil să hotărăşti că nişte culturi sunt definitiv moarte, să pretinzi că n-au adăugat nimic în teribilul creuzet al civilizației hegemonice.
Atunci când science fiction-ul ne prezintă societăţi galactice și chiar mai mult încă, nişte culturi radical diferite şi complet străine, nu fac altceva decât să ne atenţioneze că scurta noastră durată biologică este condamnată la uitare la fel de sigur precum Ozymandias. Dar, ne sugerează de asemenea, că există un fir continuu întreţesând timpul nostru cu un viitor posibil grandios. Proiectând în viitorul cel mai îndepărtat întrebările noastre, dorințele noastre, poftele noastre de cucerire, imaginându-şi găsirea unor răspunsuri, science fiction-ul afirmă adesea, poate naiv, în ciuda întregului pesimism de care este capabil, încrederea sa în nemurirea civilizației noastre tehnologice.
© Gérard Klein
Traducere de Cristian Tamaş.
Traducerea şi publicarea s-au făcut cu acordul autorului. Îi mulţumim.
*Nota traducerii :
„Phlebas the Phoenician, a fortnight dead,
Forgot the cry of gulls, and the deep sea swell
And the profit and loss.
A current under sea
Picked his bones in whispers. As he rose and fell
He passed the stages of his age and youth
Entering the whirlpool.
O you who turn the wheel and look to windward,
Consider Phlebas, who was once handsome and tall as you.” (The Waste Land – T.S. Eliot)
Iain M. Banks – „Spectrul lui Phlebas” (Consider Phlebas), traducere de Roxana Brînceanu, colecţia Nautilus, editura Nemira, 2007.
