În exclusivitate pentru SRSFF şi în premieră în România!

Nominalizată la Premiul Nebula 2012 pentru cea mai bună povestire

Nominalizată la Premiul BSFA 2012 pentru cea mai bună povestire

Dimineaţa, nu mai eşti sigură cine eşti. Stai înaintea oglinzii – se mişcă şi tremură, reflectând numai ceea ce vrei tu să vezi – cu nişte ochi pe care-i simţi prea căscaţi, o piele care pare prea palidă, un miros ciudat, îndepărtat, plutind dinspre sistemul ambiental al compartimentului, fără a fi nici tămâie, nici usturoi, ci altceva, ce-ţi scapă acum, dar cândva ştiai ce este.

Eşti deja îmbrăcată – nu în pielea ta, ci în afara ei, unde contează, avatarul tău fiind înveşmântat în albastru şi negru şi auriu, hainele elegante ale unei femei umblate îndelung, bine conectate. Pentru o clipă, când te întorci cu spatele spre oglindă, sticla străluceşte neclar, şi o altă femeie, îmbrăcată în veşminte monotone, din mătase, te priveşte fix de-acolo: mai mică, mai îndesată, diminuată total – o străină, o amintire îndepărtată, care a încetat să mai aibă vreun sens.

Quy era la staţia de andocare, privind cum sosesc navele spaţiale. Desigur, ar fi putut să se afle oriunde pe Staţia Longevity. Ceruse ca fluxul de date din reţea să-i fie transmis prin routerul ei  şi privea, suprapus peste câmpul său vizual, dansul lent al navelor alunecând în  leagănele lor de ancorare, precum nişte naşteri văzute inversat. Dar era ceva special în aşteptarea pe holul spaceportului; un sentiment de apropiere pe care nu l-ar fi putut reproduce stând în Grădinile Crapului Auriu sau în Templul Dragonului Azuriu. Pentru că aici, aici, despărţită de numai câţiva centimetri de tablă metalică de leagănele de andocare, se simţea clătinându-se la marginea hăului cosmic, scufundată în frig, fără a respira nici aer, nici oxigen. Aproape că se putea imagina dezrădăcinată, revenită, în cele din urmă, la sursa tuturor lucrurilor. Majoritatea navelor sosite în zilele astea erau galactice – ţi-ai fi spus că foştii stăpâni ai staţiei Longevity erau nefericiţi din cauza independenţei staţiei, însă acum, că războiul se sfârşise, Longevity era o mică sursă de profit. Navele veneau şi debarcau un şuvoi constant de turişti – ochii lor prea rotunzi şi pătrunzători, bărbiile prea pătrăţoase; feţele lor aveau o nuanţă trandafirie nesănătoasă, ca o carne prea puţin gătită, lăsată prea mult timp la soare. Mergeau cu siguranţa firească a celor imersaţi: se opreau, să admire, o secundă, două,  principalele atracţii sugerate, înainte de-şi continua drumul spre staţia de transport, unde se tocmeau într-o limbă rong şcolărească pentru o cursă spre hotelurile recomandate lor, un balet greţos de familiar pentru Quy, văzut în mai toată viaţa ei, o unanimitate de străini pogorându-se asupra staţiei ca o plagă de miriapozi sau lipitori.

Totuşi, Quy îi privea. Îi aminteau de propria ei existenţă pe Prima, de zilele de şcoală, îmbătătoare, populate cu birturi gălăgioase şi weekenduri aprige, şi recapitulări de ultima clipă, pentru examene, vremuri de dulce nepăsare de care nu va mai avea niciodată parte. Tânjea după acele zile din trecut, dar, în acelaşi timp, se detesta pentru această slăbiciune. Educaţia ei de pe Prima, care ar fi trebuit să fie calea ei spre straturile mai înalte ale societăţii, nu-i adusese altceva decât un sentiment de rupere de familie; o singurătate tot mai mare şi insatisfacţie, o lipsă de ţel imposibil de descris în cuvinte.

Ar fi fost posibil să nu se mişte ziua întreagă, dacă n-ar fi clipit un simbol de pe router, aflat la limita câmpului ei vizual. Un mesaj din partea celui de-al Doilea Unchi.

– Copilă.

Faţa-i era palidă şi obosită, ochii adânciţi în cercuri întunecate, ca şi cum n-ar fi dormit. Probabil că nici nu dormise; ultima dată când îl văzuse Quy, se retrăsese împreună cu sora ei, Tam, încercând să pună la cale o livrare pentru o nuntă: şase sute de pepeni de iarnă şi şase butoaie cu cel mai bun sos de peşte din Staţia lui Prosper.

– Întoarce-te la restaurant.

– Sunt în ziua mea liberă, zise Quy; îi ieşise un ton mai arţăgos şi copilăresc decât intenţionase.

Faţa celui de-al Doilea Unchi se strâmbă în ceea ce-ar fi putut fi un zâmbet, cu toate că avea foarte puţin simţ al umorului. Cicatricea cu care se alesese în Războiul de Independenţă strălucea pe fondul zgrunţuros, răsucindu-se înainte şi înapoi, ca şi cum încă l-ar fi durut.

– Ştiu, dar am nevoie de tine. Avem un client important.

– Un galactic, rosti Quy.

Acesta fusese singurul motiv pentru care o apelase pe ea, şi nu pe vreunul dintre fraţii şi verii ei. Pentru familia credea, cumva, că studiile ei pe Prima îi ofereau o bună cunoaştere despre modul de gândire al galacticilor, ceva folositor, dacă nu chiar succesul la care sperau.

– Da. Un om important, şeful companiei locale de comerţ.

Al Doilea Unchi nu se clinti din câmpul său vizual. Quy putea vedea nave spaţiale trecând prin faţa lui, aliniindu-se încet pe dinaintea leagănelor de andocare, iar partea lor frontală se deschidea ca o orhidee. Şi mai ştia tot ce era de ştiut despre restaurantul Bunicii; doar era sora lui Tam; şi văzuse facturile, declinul lent al clientelei lor, pe măsură ce aceia mai rafinaţi s-au mutat în zonele mai bune ale staţiei; influxul de turişti chilipirgii, alocând foarte puţin timp felurilor scumpe, pregătite din cele mai bune ingrediente.

– Bine, spuse ea. Am să vin.

La micul dejun, te holbezi la mâncarea etalată pe masă: pâine şi gem şi un lichid colorat; pentru moment, eşti buimacă, înainte ca imersorul să reacţioneze, amintindu-ţi că este vorba de cafea, servită tare şi neagră, aşa cum o bei întotdeauna.

Da. Cafea.

Duci ceaşca la buze, imersorul tău te povăţuieşte, blând, reamintindu-ţi de unde s-o apuci, cum s-o ridici, cum să fii, din toate punctele de vedere, graţioasă şi elegantă, întotdeauna ca un manechin, fără nici un efort.

– Este puţin cam tare, spune soţul tău pe un ton de scuză.

Te priveşte de la celălalt capăt al mesei cu o expresie pe care nu poţi s-o descifrezi pe faţa lui – iar asta-i ciudat, pentru că ar fi trebuit să ştii totul despre expresii –imersorul n-ar trebui să aibă în bazele lui de date tot ce se poate şti despre cultura galacticilor şi n-ar trebui să-ţi spună? Însă, în mod ciudat, rămâne tăcut şi asta te sperie mai tare ca orice. Imersoarele nu dau greş niciodată.

– Mergem? întreabă soţul tău, şi, pentru moment, nu-ţi aminteşti numele lui, apoi îţi vine în minte: Galen, este Galen, numit după nu ştiu ce mare fizician de pe Vechiul Pământ. E înalt, cu părul întunecat şi pielea albă – avatarul imersorului său nu-i cu mult diferit de starea lui reală, avatarurile galacticilor sunt rareori diferite. Oamenii ca tine sunt cei nevoiţi să se străduiască cel mai tare să se adapteze, pentru că atât de mult din tine atrage atenţia asupra lui – ochii alungiţi, care se încreţeau prinzând forma unor fluturi de noapte, pielea mai întunecată, aspectul mai mărunt, mai îndesat, mai asemănător cu un jackfruit[1] decât cu frunzele de palmier legănate. Însă nu contează: poţi fii făcut perfect, îţi poţi pune imersorul şi deveni altcineva, o persoană cu pielea albă, înaltă şi frumoasă.

Cu toate că, de fapt, trecuse atât de mult timp de când ţi-ai scos imersorul, nu? E doar o idee – un moment de pauză, şters imediat de fluxul de informaţii al imersorului, micile săgeţi atrăgându-ţi atenţia spre pâine şi bucătărie, spre suprafaţa de metal şlefuit a mesei – oferindu-ţi un cadru pentru tot, deschizând universul ca pe o floare de lotus.

– Da, spui, hai să mergem.

Limba ţi se împleticeşte în cuvinte – este o structură pe care ar fi trebuit s-o foloseşti, un pronume ce ar fi trebuit utilizat în locul lapidarei propoziţii în galactică. Însă nu va ieşi nimic şi te simţi ca un câmp de trestie de zahăr, după recoltare – epuizată, numai margini tăioase, fără nicio dulceaţă rămasă în interior.

Bineînţeles, Al Doilea Unchi insistă pe lângă Quy să-şi imersorul pentru interviu.

– Să fie acolo, zise el cu blândeţe şi diplomaţie, ca întotdeauna.

Necazul era că nu-l găsea acolo unde-l lăsase. După ce emise un mesaj către restul familiei, cea mai bună informaţie primită de Quy se dovedi cea de la Verişorul Khanh, care credea că o văzuse pe Tam scotocind prin locuinţe, adunând toate piesele de tehnologie galactică pe care putuse pune mâna. A Treia Mătuşă, care interceptase mesajul lui Khanh pe canalul de comunicaţii al familiei, exclamă dezaprobatoare.

– Tam. Întotdeauna-i cu capul în nori fata asta. Visele n-au decojit niciodată orezul.

Quy nu spuse nimic. Propriile ei vise se ofiliseră şi pieriseră după ce se întorsese de pe Prima şi căzuse la examenele în mandarină; dar era bine s-o aibă pe Tam prin preajmă, să aibă pe cineva care vedea şi dincolo de restaurant, dincolo de cercul restrâns al intereselor de familiei. Şi, în afară de asta, dacă nu rămânea loială surorii sale, cine s-o facă?

Tam nu se afla în zonele comune ale etajelor superioare; Quy aruncă o ocheadă spre liftul care ducea spre încăperile private ale Bunicii, dar se îndoia că Tam ar fi adunat tehnica galactică doar din respect pentru ea. În loc de asta, se duse direct la nivelul inferior, acela împărţit de  Tam şi cu ea împreună cu ceilalţi copii din generaţia lor.

Se afla chiar lângă bucătărie, iar mirosul de usturoi şi de sos de peşte părea să fie omniprezent; desigur, generaţia mai tânără primea, întotdeauna, nivelul inferior, cel cu toate mirosurile şi gălăgia armatei de chelneriţe care aduceau mâncarea în sala de mese.

Tam era acolo, stând în micul compartiment ce servea drept zona publică de pe nivel. Întinsese pe podea toată tehnica: două imersoare (Tam şi Quy erau, posibil, singurii membri ai familiei cărora le păsa atât de puţin de imersoare încât le lăsau pe unde apucau), un sistem de amuzament, cu telecomandă, ocupat cu transmiterea unor poveşti despre copii care alergau pe planete terraformate, şi ceva ce Quy nu putu identifica precis, pentru Tam îl demontase în părţile sale componente; zăcea pe masă, ca un peşte eviscerat, numai piese metalice şi optice. Însă, la un moment dat, Tam se plictisise copios cu întregul proces, pentru că acum îşi termina micul dejun, sorbind tăiţeii din castronul ei de supă. Trebuie că-l luase dintre rămăşiţele de mâncare din bucătărie pentru că Quy cunoştea mirosul, putea simţi pe limbă condimentul fierturii. Gătitul în stilul mamei, destul cât să-i facă să-i chiorăie maţele, cu toate că mâncase turte de orez la micul dejun.

– Iar l-ai luat, zise Quy cu un oftat. Nu s-ar putea să nu mai iei imersorul meu pentru experimentele tale, te rog?

Tam nici măcar nu se arătă surprinsă.

– Nu prea pari dispusă să-l foloseşti, surioară mai mare.

– Faptul că nu-l folosesc, nu înseamnă că ar fi al tău, răspunse Quy, cu toate că nu acesta era motivul real.

N-o supăra că Tam îi împrumuta lucrurile, şi, de fapt, ar fi fost bucuroasă să nu-şi mai pună niciodată un imersor; detesta sentimentul pe care i-l dădea, senzaţia vagă de sistem care-i cotrobăia prin creier pentru a găsi cele mai bune semnale corporale menite pentru ea. Însă erau momente când era de aşteptat din partea ei să poarte un imersor: ori de câte ori avea de-a face cu clienţi, când aştepta la mese, sau pregătea întâlnirile pentru ocaziile de amploare.

Tam, desigur, nu aştepta la mese; devenise atât de bine pregătită la logistică şi orice altceva ţinea de sistemele staţiei, încât îşi petrecea cea mai mare parte a timpului disponibil înaintea unui ecran sau conectată la reţeaua staţiei.

– Surioară? spuse Quy.,

Tam lăsă beţişoarele la marginea castronului, şi făcu cu mâinile un gest larg.

– Bine, Ia-ţi-l înapoi. Pot oricând să-l folosesc pe al meu.

Quy privi fix spre lucrurile împrăştiate pe masă şi puse o întrebare inevitabilă:

– Cum merge?

Treaba lui Tam era să se ocupe conexiunile din reţea şi de întreţinerea reţelei din restaurant; hobby-ul ei era tehnica. Tehnica galactică. Demonta lucrurile ca să vadă de ce ticăie, şi le remonta. Investigaţiile ei în unităţile de amuzament ajutase localul să pună la punct sunete ambientale, vechi piese de muzică Rong, pentru clienţii galactici, recitări ale celor mai noi poezii pentru localnici.

Dar imersoarele o încurcaseră: obiectele dispuneau de sisteme de siguranţă afurisite. Le puteai deschide în două, ca să înlocuieşti o baterie, însă nu mergeai mai departe. Ultima încercare făcută de Tam aproape că o făcuse să-şi piardă uzul mâinilor. După mutra ei, nu părea pregătită să mai încerce.

– Trebuie să fie aceeaşi logică.

– Cum ar fi? nu se putu abţine Quy să întrebe.

Îşi luă de pe masă propriul ei imersor, verificând, în treacăt, dacă avea, într-adevăr, numărul ei de serie.

Tam arătă spre componentele împrăştiate pe masă.

– Scriitor de Literatură Artificială. O mică şmecherie capabilă să compună romane uşoare, de distracţie.

– Nu-i acelaşi lucru…

Quy se înfrână şi aşteptă ca Tam să-i explice.

– Foloseşte normele culturale existente şi le transformă într-o naraţiune coerentă, satisfăcătoare. Cum ar fi,  oameni explorându-şi propriile lor căi şi luptând împotriva unor extratereştri pentru controlul unei planete, lucruri de genul acesta, despre care aproape că nici nu ni se vorbeşte pe Longevity. Vreau să spun, noi nici n-am văzut vreodată o planetă.

Tam expiră brusc, cu ochii aţintiţi, parţial, asupra Scriitorului de Literatură Artificială, parţial asupra vreunei viziuni de-a ei, suprapuse.

– Tot aşa cum imersoarele preiau o anumită cultură şi ţi-o livrează într-o formă cu care te poţi acomoda: limbaj, gesturi, obiceiuri, tot pachetul. Trebuie să aibă aceeaşi arhitectură.

– Tot nu sunt sigură ce vrei să faci cu el.

Quy îşi puse imersorul, potrivind plasa subţire, metalică, de pe cap, până când aceasta se aşeză cum trebuia. Se strâmbă când interfaţa se sincroniză cu creierul ei. Îşi mişcă mâinile, ajustând unele configuraţii la un nivel mai jos decât cel din fabricaţie; afurisitul de lucru se reseta întotdeauna după specificaţiile din fabricaţie, iar ea bănuia că nu era un accident. Era înconjurată de o reţea strălucitoare: avatarul, luând, încet, formă în jurul ei. Putea vedea sala – reţeaua era doar vag opacă – însă pe toţi strămoşii, cum mai detesta sentimentul că nu era chiar cu totul în acel loc.

– Oribil. Avatarul arată ca şi cum ar fi murit, sau aşa ceva.

– Ha-ha-ha-ha! râse Quy.

Avatarul ei era mai palid decât ea, şi mai înalt: o făcea să arate frumoasă, erau de acord majoritatea clienţilor. În acele momente, Quy era bucuroasă că avea un avatar, aşa că nu-i puteau citi furia de pe faţa ei.

– Nu mi-ai răspuns la întrebare.

Ochii lui Tam licăriră.

– Gândeşte-te numai la lucrurile pe care nu le puteam face. Asta-i cea mai bună piesă de tehnologie pe care ne-au adus-o vreodată galacticii.

Ceea ce nu era cine ştie ce, însă Quy n-avea nici un chef s-o spună tare. Tam ştia exact ce simţea Quy despre galactici şi despre promisiunile lor găunoase.

– Este şi arma lor, în acelaşi timp.

Tam împinse unitatea de divertisment.

– La fel ca şi cărţile lor şi holo-urile şi concursurile lor live. Sunt potrivite pentru ei – îşi potrivesc imersoarele pentru setări turistice, obţin tot ce le trebuie ca să navigheze într-un mediu străin, desprins din cine ştie ce scenariu de imbecil, scris în rong pentru asta – însă noi îi adulăm. Purtăm imersoarele pe mediul galactic mai tot timpul. Ne facem să fim ca ei, pentru că insistă, iar noi suntem destul de naivi ca să cedăm.

– Şi crezi că ai putea să îmbunătăţeşti asta? nu se putu Quy abţine.

Nu că ar fi trebuit să fie convinsă: pe Prima nu văzuse niciodată imersoare. Acestea erau lucruri aparţinând turiştilor, şi chiar în timp ce se deplasau dintr-un oraş în altul, cetăţenii presupuneau că ştiu destul cât să se descurce. Însă staţiile, fostele lor colonii, erau inundate de imersoare.

Ochii lui Tam sclipiră, la fel de sălbatic precum rebelii din acele holograme istorice.

– Dacă le-aş putea demonta, le-aş reconstrui şi-aş decupla circuitele logice. Aş putea să ne ofer limbajul şi mijloacele de a trata cu ele fă a fi înghiţite de ele.

Mintea dusă prin nori, zicea a Treia Mătuşă. Nimeni n-o acuzase vreodată pe Tam că ar avea o gândire îngustă. Sau că nu realiza ce-şi pusese în minte, sau gândise. Şi orice revoluţie trebuia să înceapă de undeva. Nu demarase Războiul de Independenţă de pe Longevity din cauza unei singure poezii şi încarcerării, ilegale, a poetului care-o scrisese?

Quy dădu din cap. O credea pe Tam, cu toate că nu ştia cât de mult.

– Bine zis. Trebuie să plec acum, ori cel de-al Doilea Unchi mă jupoaie de vie. Ne vedem mai târziu, surioară.

În timp ce treci pe sub bolta amplă a restaurantului, împreună cu soţul tău, priveşti în sus, la caligrafia care formează simbolurile sale. Imersorul traduce asta drept ”Bucătăria Surorii Hai”, şi începe să-ţi furnizeze o descriere detailată a acestui loc: meniul şi cele mai recomandate mâncări, în timp ce treci de diverse mese, subliniază preparatele despre care crede că ţi-ar place, de la găluştele de orez, până la creveţi prăjiţi. Te previne asupra unor mâncăruri mai exotice, cum ar fi urechile de porc murate, carnea fermentată (trebuie să ai grijă cu asta, pentru că denumirea ei se schimbă în funcţie de dialectul din staţie în care faci comanda), sau fructul durian, urât mirositor, atât de apreciat de localnici.

Ai senzaţia că… nu-i chiar bine, crezi tu, în timp ce te străduieşti să-l urmezi pe Galen, care deja este foarte departe, înaintând cu aceeaşi încredere afişată în întreaga sa viaţă. Oamenii se dau la o parte înaintea lui; o chelneriţă cu un avatar tânăr, drăguţ, face o plecăciune în faţa lui, dar Galen nu prea o bagă în seamă. Ştii că o astfel de ploconire îl sperie. Întotdeauna perorează despre obiceiurile demodate de la bordul lui Longevity, despre inegalităţi şi lipsa unui guvern democratic; crede că este doar o chestiune de timp până când se cor schimba, adapta, pentru a se potrivi cu societatea galacticilor. Tu, tu ai amintiri vagi despre o dispută cu el, cu mult timp în urmă, însă, cu toate că nu-ţi mai aminteşti cuvintele, sau măcar motivul cerţii, are sens, totul are sens. Galacticii s-au ridicat împotriva tiraniei Vechiului Pământ şi şi-au azvârlit lanţurile, câştigându-şi dreptul de a –şi hotărî propriul lor destin; iar toate celelalte staţii şi planete vor face la fel, în cele din urmă, ridicându-se împotriva dictaturilor care le ţineau departe de progres. E corect; întotdeauna a fost aşa.

Neinvitată, te opreşti la o masă şi priveşti cum două tinere femei ciugulesc cu beţişoarele un preparat pe bază de carne de pui – mirosul de sos de peşte şi lămâiţă se ridică în aer, la fel de pătrunzător şi insuportabil precum carnea stricată – nu, nu asta-i, ai imaginea unei femei cu pielea întunecată, aducând la masă o farfurie cu orez aburind, cu mâinile umplute cu acel miros, şi ţi se face gura apă de poftă…

Tinerele se uită la tine: ambele poartă avataruri standard, genul ieftin de tot, hainele lor sunt un amestec strident de roşu şi galben, cu o croială bizară, nefirească, de haine ieftine; iar feţele lor tremură, lăsându-te să vezi o nuanţă de piele mai întunecată pe sub roşeaţa obrajilor lor. Ieftin şi ţipător, şi cu totul nepotrivit, iar tu eşti încântată că nu eşti vreuna dintre ele.

– Te pot ajuta cu ceva, soră mai mare?

Soră mai mare. Un pronume după care te uitai mai devreme; unul dintre acele lucruri care par să fi dispărut din mintea ta. Te chinui să cauţi cuvintele, însă tot ceea ce imersorul pare să sugereze  este un pronume neutru şi impersonal, unul despre care ştii instinctiv că-i greşit. Este unul pe care numai străinii şi cei din afară l-ar folosi în aceste circumstanţe.

– Soră mai mare, repeţi, în cele din urmă, pentru că nu te poţi gândi la altceva.

– Agnes!

Glasul lui Galen, răsunând de departe – pentru un  scurt moment, imersorul pare să te lase baltă din bou, pentru că ştii că ai multe nume, că Agnes este unul pe care ţi l-au dat în şcoala galactică, şi nici Galen, nici prietenii lui nu-l pot stâlci atunci când îl pronunţă. Îţi aminteşti numele rong, dat de mama ta pe Longevity, de cuvintele afectuoase din copilărie, şi de numele tipic pentru un adult.

Be-Nho, Be-Yeu. Thu-Toamna, ca o amintire cu frunze roşii, de arţar, de pe o planetă pe care n-ai văzut-o niciodată. Te retragi de la masă, ascunzându-ţi tremurul mâinilor.

Al Doilea Unchi aştepta deja, când sosi Quy; şi tot aşa şi clienţii.

– Ai întârziat, comentă Al Doilea Unchi prin canalul privat, cu toate că-l făcuse fără cine ştie ce tragere de inimă, de parcă s-ar fi aşteptat de mai mult timp la asta.

Ca şi cum nici n-ar fi crezut vreodată că s-ar fi putut bizui pe ea, iar asta durea.

– Dă-mi voie să ţi-o prezint pe nepoată-mea, spuse Al Doilea Unchi, în galactică, adresându-i-se bărbatului de lângă el.

– Quy, zise bărbatul, imersorul său preluând, la perfecţie, nuanţele numelui ei în rong. Era exact cum se aşteptase ea: înalt, având doar un strat subţire al avatarului, ceva care-i îngusta bărbia şi ochii, iar pieptul i-l făcea puţin mai lat. Îmbunătăţiri cosmetice: era arătos pentru un galactic, toate detaliile fiind puse la punct.

Continuă tot în galactică:

– Mă numesc Galen Santos. Sunt încântat că vă cunosc. Aceasta-i soţia mea, Agnes.

Agnes. Quy se întoarse şi-o privi pe femeie pentru prima dată, şi tresări. Nu era nimeni acolo, doar un strat gros al unui avatar, atât de dens şi de complex, încât nu-şi putea da nici măcar cu presupusul asupra trupului ascuns înăuntrul lui.

– Încântată să vă cunosc.

Sub impulsul de moment, Quy făcu o plecăciune, ca de la o persoană tânără spre una mai în vârstă, cu ambele palme împreunate, în stilul Rong, nu cel galactic, şi observă un fior străbătând corpul lui Agnes, abia perceptibil, însă Quy avea spirit de observaţie, aşa fusese întotdeauna. Imersorul ei ţipa la ea, spunându-i să întindă ambele mâini, cu palmele în sus, în maniera galactică. Îl reduse la tăcere; se afla încă într-un stadiu când mai putea face diferenţa dintre gândurile sale şi cele ale imersorului.

Al Doilea Unchi începu din nou să vorbească, avatarul său fiind o versiune mai luminoasă, mai albă a propriei persoane.

– Înţeleg că vreţi să căutaţi un loc pentru un banchet.

– Da, aşa-i.

Galen îşi trase un scaun şi se lăsă în el. Îi urmară cu toţii exemplul, cu toate că nu cu aceeaşi uşurinţă fluidă şi arogantă. Când Agnes se aşeză, Quy o văzu tresărind, ca şi cum tocmai şi-ar fi amintit de ceva neplăcut.

– Vom celebra cea de-a cincea aniversare a căsătoriei noastre şi amândoi simţim că vrem să marcăm acest moment într-o manieră potrivită.

Al Doilea Unchi dădu din cap.

– Înţeleg, spuse el, scărpinându-şi bărbia. Felicitările mele.

Galen dădu din cap.

– Ne-am gândit…

Se opri, aruncă o ocheadă soţiei sale, pe care Quy n-o putu interpreta, imersorul ei rămase orb, însă era ciudat de familiar în privire, ceva ce ar fi trebuit să poată identifica.

– Ceva Rong, spuse el, în cele din urmă. Un banchet mare, pentru sute de oameni, cu preparate tradiţionale.

Quy aproape că putea atinge satisfacţia simţită de Al Doilea Unchi. Un banchet de o asemenea amploare va fi o pacoste în materie de logistică, însă ar putea ţine restaurantul pe linia de plutire pentru un an şi mai bine, dacă vor putea obţine un preţ corespunzător. Dar ceva nu se potrivea… ceva…

– La ce v-aţi gândit? întrebă Quy, dar nu i se adresă lui Galen, ci soţiei sale. Agnes – probabil nici nu se născuse cu acest nume –  purta un avatar mai gros şi nu părea să răspundă, sau măcar să vorbească. În mintea lui Quy se forma o imagine crâncenă.

Agnes nu răspunse. Previzibil.

Al Doilea Unchi preluă controlul, calmând situaţia stânjenitoare prin gesturi largi.

– Un porc întreg, da? spuse Al Doilea Unchi.

Îşi frecă palmele, un gest bizar pe care Quy nu-l mai văzuse făcând, o expresie galactică de satisfacţie.

– Supă de pepene amar, platouri Dragon-Phoenix, Porc Prăjit, Jad sub Munte…

Înşira toate felurile tradiţionale, potrivite pentru un ospăţ de nuntă, nesigur cât de departe voia să meargă străinul. Lăsă pe dinafară alte preparate, cum era supa de aripioare de rechin sau cea de fasole roşie, dulce.

– Da, cam aşa ceva ar trebui, nu-i aşa, scumpo?

Soţia lui Galen nu se clinti, dar nici nu zise ceva. Galen îşi întoarse capul spre ea, iar Quy îi surprinse, în sfârşit, expresia. Crezu că era vorba de dispreţ, sau ură; dar nu, era suferinţă. O iubea cu adevărat şi nu putea înţelege ce se petrecea.

Galactici. Nu era în stare să recunoască un dependent de imersor când dădea peste unul? Dar galacticii – spunea Tam – au foarte rar această problemă, nu-şi puneau imersoarele pe setări la valori mici, timp de mai multe zile, dacă se ajungea vreodată la asta. Majoritatea erau absolut convinşi că galactica îi ajuta peste tot.

Al Doilea Unchi şi Galan se tocmeau, discutând preţurile şi ofertele; Al Doilea Unchi părea,  din ce în ce mai mult, un turist galactic, pe măsură ce conversaţia continua, tot mai agresiv, pentru câştiguri din ce în ce mai joase. Lui Quy nu-i mai păsa: o privea pe Agnes. Privea avatarul impenetrabil, o roşcată îmbrăcată după ultima modă din Prima, cu pistrui pe piele şi o undă de bronz stelar pe faţă. Dar nu asta era ea în interior, ceea ce explorase imersorul în profunzime.

Nu era deloc ceea ce era. Tam avea dreptate: toate imersoarele ar trebui demontate şi nu mai conta dacă explodau? Făcuseră destul rău, oricum.

Quy ar fi vrut să se ridice şi să-şi smulgă propriul ei imersor, însă nu putea, nu în mijlocul negocierilor. În loc de asta, se ridică şi se apropie de Agnes; cei doi bărbaţi abia dacă o priviră, fiind prea ocupaţi să cadă la învoială asupra unui preţ.

– Nu eşti singură, îi spuse ea în rong, suficient de şoptit încât să nu se audă în afară.

Iarăşi, acea străfulgerare ciudată, dislocată.

– Trebuie să ţi-l dai jos, zise Quy, dar nu primi niciun răspuns. Dintr-un impuls, o apucă de braţ pe cealaltă femeie; îşi simţi mâinile trecând drept prin avatarul imersorului, luând contact cu pielea caldă, carnea concretă.

Îi auzi tocmindu-se în fundal, e o tocmeală dură, pentru că bărbatul Rong se ţine, cu încăpăţânare, de ale sale, refuzând să cedeze în faţa asaltului lui Galen. Totu-i foarte departe, un subiect de studiu intelectual; din când în când, imersorul îţi reaminteşte, din când în când, interpretând cutare şi cutare semnal corporal, dirijându-te când aşa, când aşa, că trebuie să stai dreaptă, tăcută, şi să-ţi sprijini soţul, aşa că zâmbeşti cu gura pe care o simţi lipită.

Simţi, în tot acest timp, asupra ta privirea fetei Rong, arzând precum apa de la gheaţă, ca privirea unui dragon. Nu se va clinti de lângă tine, iar mâna ei se odihneşte pe a ta, strângându-ţi braţul cu o forţă pe care nu credeai s-o adăpostească în trupul său. Avatarul ei este doar un strat subţire şi o poţi ghici sub el: o faţă rotundă, ca luna, cu o piele de culoarea scorţişoarei, nu, fără mirodenii, ciocolată, ci, pur şi simplu, e de-o culoare pe care-ai tot văzut-o în decursul vieţii tale.

– Trebuie să ţi-l scoţi, spune ea.

Nu te mişti, însă te miri despre ce tot vorbeşte acolo. Să ţi-l scoţi. Să ţi-l scoţi. Ce să-ţi scoţi?

Imersorul.

Dintr-o dată, îţi aminteşti: o cină cu prietenii lui Galen, când au râs la glumele care s-au spus mult prea repede ca să le poţi înţelege. Te-ai întors acasă luptându-te să nu  plângi, şi te-ai pomenit căutând imersorul pe noptiera de lângă pat, simţindu-i greutatea rece în mâinile tale. Te gândeai că i-ai putea face plăcere lui Galen dacă-i vorbeai în limba lui; că ar putea fi mai puţin jenat de cât de incultă le pari prietenilor săi. Şi apoi ai descoperit că totul era bine, atât timp cât păstrai setările la maxim şi nu-l dădeai jos. Şi apoi… şi apoi ai început să-l porţi, să dormi cu el, şi să nu mai arăţi lumii altceva decât avatarul proiectat de el, să nu mai vezi nimic altceva decât ce ţi-a etichetat şi pregătit. Apoi…

Apoi totul a căzut, nu-i aşa? Nu mai puteai programa reţeaua, nu mai puteai examina măruntaiele maşinăriilor, ţi-ai pierdut serviciul la compania tehnică şi-ai venit în compartimentul lui Galen, rătăcind prin sală ca o cochilie goală, o fantomă a ceea ce erai, ca şi cum ai fi murit deja, departe de casă şi tot ce conta pentru tine. Apoi… apoi imersorul n-a mai putut fi dat jos.

– Ce crezi că faci aici, domnişoară?

Al Doilea Unchi se ridicase, întorcându-se spre Quy, cu avatarul scăpărând de furie, cu pielea albă pătată de un roşu dizgraţios.

– Noi, adulţii, suntem în miezul negocierilor pentru ceva foarte important, dacă nu ţi-e cu supărare.

În alte circumstanţe, poate că ar fi făcut-o pe Quy să tresară, însă glasul său şi limbajul corporal erau în stilul galactic; i se părea un străin – un străin furios, a cărui comandă i-o greşise – de care-şi va râde mai târziu, stând în camera lui Tam, cu o ceaşcă de ceai în poală, şi cu sporovăiala tipică contemplaţiilor surorii sale.

– Îmi cer iertare, zise Quy, fără a avea nicidecum intenţia asta.

– E în regulă, rosti Galen. N-am vrut să…

Se opri, privi spre soţia lui.

– N-ar fi trebuit s-o aduc aici.

– Ar trebui s-o duci la un doctor, spuse Quy, uimită de propria ei duritate.

– Crezi că n-am încercat?

Glasul lui răsuna amar.

– Am dus-o chiar la cel mai bun spital de pe Prime. Au examinat-o şi-au spus că nu-l pot scoate de pe ea. Şocul ar ucide-o. Şi chiar dacă n-ar omorî-o…

Îşi desfăcu braţele, lăsând aerul să cadă între ele ca nişte fire de praf.

– Cine ştie dacă şi-ar mai reveni?

Quy se simţi roşind.

– Îmi pare rău.

De data asta, chiar îi părea.

Galen o îndepărtă cu un gest al mâinii, neglijent, voios, însă ea putea vedea durerea pe care se străduia s-o ascundă. Galacticii nu credeau că lacrimile ţineau de bărbăţie, îşi aminti ea.

– Deci, suntem de acord? îl întrebă Galen pe Al Doilea Unchi. Pentru cinci milioane de credite?

Quy se gândea la banchet, la mâncarea de pe mese, la Galen, crezând că-i va reaminti lui Agnes de casă. La cum, la sfârşit, era menit să fie un eşec, pentru că totul era filtrat de imersor, lăsând-o pe Agnes cu nimic altceva decât un ospăţ exotic de gusturi nefamiliare.

– Îmi pare rău, spuse ea din nou, însă n-o asculta nimeni.

Şi-atunci îşi întoarse faţa de la Agnes cu mânie în suflet, având sentimentul tot mai puternic că toate acestea fuseseră, până la urmă, de pomană.

– Îmi pare rău, spune fata.

Se ridică, luându-şi mâna de pe braţul tău, iar tu simţi ca şi cum te-ar sfâşia ceva pe dinăuntru, ca şi cum ceva dinăuntrul tău s-ar chinui să-şi croiască cu ghearele drum afară din corpul tău. Nu pleca, vrei să rămâi. Te rog, nu pleca. Te rog, nu mă lăsa aici.

Însă dau mâna cu toţii, zâmbind, încântaţi că au ajuns la o înţelegere, ca nişte rechini, te gândeşti, ca nişte tigrii. Chiar şi fata Rong şi-a întors faţa de la tine, abandonându-te ca pe un caz disperat. Ea şi unchiul ei pleacă, pe drumuri separate, spre zonele interioare ale restaurantului, înapoi acasă.

Te rog, nu pleca.

E ca şi cum altceva ar prelua controlul corpului tău; o forţă pe care nu ştiai că o deţii. Pe când Galen se întoarce în sala principală a restaurantului, înapoi în balamucul uimitor al mirosurilor de mâncare – al mirosului de pui cu lămâiţă şi orez fiert, exact cum obişnuia să pregătească şi mama ta – te întorci cu spatele spre soţul tău şi o urmăreşti pe fată. Încet, şi de la distanţă; apoi alergând, ca să nu te poată opri nimeni. Merge repede, o vezi smulgându-şi imersorul de pe faţă şi izbindu-l, dezgustată,  de o măsuţă. O vezi intrând într-o încăpere şi o urmezi înăuntru.

Vă privesc, pe amândouă fetele, cea pe care-ai urmărit-o şi încă una, mai tânără, ridicându-se de la masa la care stătea, ambele cu chipuri îngrozitor de străine şi familiare în acelaşi timp. Gurile le sunt căscate, însă nu iese nici un sunet. În acel moment – holbându-se una la cealaltă, blocate în timp – vezi măruntaiele maşinăriilor galactice împrăştiate pe masă. Observi un morman de unelte; maşinăriile demontate, un imersor, pe jumătate întins pe masă, dinaintea lor, cele două jumătăţi ale sale deschise, ca un ou spart. Şi atunci înţelegi că încercaseră să le deschidă şi să le descifreze; şi ştii că n-au să reuşească niciodată, nicicând. Nu din cauza sistemelor de protecţie, nu din cauza criptărilor galactice, pentru protejarea faimoaselor lor drepturi de proprietate intelectuală, ci din cauza a ceva mult mai fundamental.

Aceasta-i o jucărie galactică, pusă la punct de o minte galactică, fiecare strat al ei, orice conexiune logică din interiorul ei exprimă concepţii care s-ar putea să fie la fel de străine şi pentru aceste fete. Trebuie să fii galactic ca să ajungi să crezi că poţi lua o cultură întreagă şi s-o reduci la algoritmi; că limba şi obiceiurile ar putea fi inscripţionate ca un simplu set de reguli. Pentru aceste fete, lucrurile sunt mult mai complexe decât atât. Iar ele nu vor pricepe niciodată cum operează un imersor, pentru că nu pot gândi ca un galactic, nu vor reuşi niciodată să gândească aşa. Nu poţi gândi ca un galactic decât dacă ai fost născut în această cultură.

Ori te-ai drogat în ultimul hal, cu ea, an de an.

Ridici o mână, te simţi ca şi cum te-ai mişca prin miere. Vorbeşti, chinuindu-te să formezi cuvinte prin strat după strat de gânduri ale imersorului.

– Ştiu de asta, spui, iar glasul tău se aude răguşit, iar cuvintele cad la locul lor, unul câte unul, ca nişte lovituri laser, şi par să fie bune, într-un mod în care nu s-a mai întâmplat de cinci ani. Lăsaţi-mă să vă ajut, surioarelor.

Lui Rochita Loeren-Ruiz, pentru conversaţiile care au inspirat acest text.

© Aliette de Bodard

Titlu original : „Immersion”. Textul a fost publicat pentru prima oară în publicaţia online Clarkesworld Magazine, nr.6/2012.

Traducerea: Silviu Genescu

Traducerea şi publicarea în Revista SRSFF s-au făcut cu acordul autoarei. Îi mulţumim.

Scriitoarea franceză Aliette de Bodard, prietenă a SRSFF şi prezenţă constantă în Revista SRSFF, a fost nominalizată anul acesta de două ori la Premiile Nebula 2012, cu nuvela On a Red Station, Drifting, şi povestirea Immersion.

Anul trecut a fost nominalizată la Premiile Nebula, cu povestirea Shipbirth, publicată în revista americană Asimov’s Science Fiction, numarul 2/februarie 2011 şi tradusă în româneşte cu titlul Plăsmuitoarele de nave, de Antuza Genescu. De asemenea, anul trecut Aliette a fost nominalizată şi la Grand Prix de l’Imaginaire (Franţa).

A  fost nominalizată la Premiile Nebula 2010 şi Premiile Hugo 2011 pentru povestirea The Jaguar House, in Shadow (Casa Jaguarului, în umbră), traducere de Antuza Genescu).

I s-a decernat British Science Fiction Award 2011 pentru povestirea The Ship Maker (Constructorul de nave), traducere de Antuza Genescu.

În 2009, a fost nominalizată la Premiul John W.Campbell Award for Best New Writer şi i s-a decernat Premiul Writers of the Future.

Aliette de Bodard – „Plăsmuitoarele de nave (Shipbirth)”, în exclusivitate pentru SRSFF, o povestire nominalizată la Premiul Nebula 2011 ; traducere de Antuza Genescu.

Aliette de Bodard – „Casa Jaguarului, în umbră” ( The Jaguar House, in Shadow), nominalizare la Premiile Nebula 2010, categoria „Novelette” şi Premiile Hugo 2011), în exclusivitate pentru SRSFF, traducere de Antuza Genescu.

Aliette de Bodard – „Constructorul de nave” (The Ship Maker), British Science Fiction Award 2011 pentru povestire, text inclus în antologia lui Gardner Dozois Year’s Best Science Fiction: Twenty-Eighth Annual Collection, iulie 2011), în exclusivitate pentru SRSFF, traducere de Antuza Genescu.

Aliette de Bodard este autoare franceză de ficţiune speculativă, născută în S.U.A. (New York). A crescut şi locuieşte la Paris şi stăpîneşte la perfecţie atît franceza cît şi engleza în care îşi scrie operele. Din 2008 este membru al Science Fiction Writers of America (SFWA).

Aliette este programator (Software Engineer) cu o specializare inedită : Machine Vision. Este membră a grupului de scriitori ”Written in Blood”. În iunie 2006, Aliette a participat la atelierul de creative writing Orson Scott Card’s Literary Bootcamp.

În 2009 a fost nominalizată la Premiul John W. Campbell Award for Best New Writer şi i s-a decernat Premiul Writers of the Future.

Lucrările sale au fost publicate în antologia lui Gardner Dozois The Year’s Best Science Fiction -Twenty-Sixth Annual Collection, 2009 (Butterfly, Falling at Dawn), povestirea The Shipmaker care a apărut în numărul 231 al revistei Interzone, a primit Premiul BSFA 2011 şi a fost aleasă de Gardner Dozois pentru antologia sa The Year’s Best Science Fiction -Twenty-Eighth Annual Collection, 2011).

Nuveleta Casa Jaguarului, în umbră (The Jaguar House, in Shadow) a fost nominalizată pentru Premiul Nebula 2010 şi Premiile Hugo iar povestirea Plăsmuitoarele de nave (Shipbirth) este nominalizată pentru Premiul Nebula 2011.

I-au fost publicate texte în The Apex Book of World SF (The Lost Xuyan Bride), Asimov’s, Interzone, Clarkesworld, Hub, Black Static, Andromeda Spaceways Inflight Magazine, Electric Velocipede, Realms of Fantasy, Apex Magazine. Multe dintre lucrările sale sunt ucronii cu localizare în universuri de tip aztec sau chinez tradiţional.

Romanul său, Servant of the Underworld (Angry Robot/HarperCollins) este combinaţie între o ucronie şi un fantasy cu acţiunea într-un imperiu aztec. Cel de al doilea roman, cu acţiunea în acelaşi univers ficţional, Harbinger of the Storm a fost publicat în anul 2011, iar cel de al treilea, Master of the House of Darts tot în acelaşi an. În iulie 2012 i s-a publicat volumul omnibus Obsidian & Blood (editura Angry Robot). În prezent, Aliette lucrează la un roman SF, Foreign Ghosts, avînd acţiunea în acelaşi univers descris în povestirea Casa Jaguarului, în umbră.

Bibliografie

Romane

• Trilogia Obsidian and Blood
• Servant of the Underworld, Angry Robot Books, 2010
• Harbinger of the Storm, Angry Robot Books, 2011
• Master of the House of Darts, Angry Robot Books, 2011

Nuvele

• On a Red Station, Drifting, Immersion Press, 2012

Culegeri de proză scurtă

• Scattered Among Strange Worlds, 2012