Selectează o Pagină

Ne vom apăra până la ultima suflare a fiecărui om și cal. Și vom învinge în acest război chiar și împotriva unei lumi întregi de dușmani. Germania n-a fost niciodată cucerită când s-au ridicat toți ca unul. Cu Dumnezeu înainte, care va fi alături de noi, cum a fost și alături de înaintașii noștri.

Wilhelm, 6 august, 1914, Berlin

Piatra de moară lucra de treizeci de ani deja, măcinând națiuni: război, război, război etern pentru onoare și glorie, pentru mărețul imperiu german, cu toate că Europa devenise demult o groapă de gunoi. Pământul a fost răscolit și însângerat, cratere de bombe se căscau acolo unde s-au aflat orașele și satele, unde crescuseră, cândva, păduri. Un glonț pentru fiecare rus, o baionetă pentru fiecare franțuz, zicea proverbul, cu o rimă acum spulberată de vânt ca o pâclă de gaz toxic, nimic altceva decât un gust amar persistent. Niciun hârâit în plămâni, încă, nici tancuri târându-se peste mănunchiurile de sârmă ghimpată; nici benzină, nici materie primă pentru fabricile de muniție, nu de când bombele lui Wilhelm au căzut asupra Prusiei și Bavariei: daruri pentru Kaiser.

Moartea a devenit mașinistul, molima, chimistul, iar soldații sunt șobolanii care sapă tuneluri pe cuprinsul patriei radioactive, din Alsacia-Lorena, până la Elba, și mai departe spre Strâmtoarea Skagerrak, la est de Sankt Petersburg, vene care se întretaie pe imperiul Țarului, afurisitul de grăsan care i-a luat lui Hindemburg viața în 1923.

Ceață pe sol. Pun creionul jos și privesc în sus.

Bubuitul îndepărtat al tirului artileriei se rostogolește peste râu, exploziile luminează noaptea precum trăsnetele. Sunt doar calibre mici. Număr detonările și, curând, liniștea revine. Francezii sunt la fel de storși ca și noi, întăririle lor la fel de epuizate ca ale noastre atunci când englezii și yankeii s-au ușchit de pe câmpurile de bătălie ca să-și împartă, pe tăcute, coloniile între ei, în vreme ce noi ne sfâșiam unii pe alții.

Îmi verific contorul Geiger pentru radioactivitate și aud un păcănit slab, ca un zgomot de fond slab: încă e sigur afară. Noaptea asta. Oricum, mai bine aș fi acolo, decât aici, în bunker, laolaltă cu răniții, iradiații, cu cei aduși înapoi din no man’s land pe cărucioare, cu febră sau tifos, ori hemoragie internă. Suferința oribilă pe care n-o mai suport. În fiecare zi, mor tot mai mulți dintre nenorociți ăștia.

Mi se face cald purtând masca de gaze și-mi smulg cauciucul de pe față și inspir adânc, sorbind guri de aer. Întâmplător, îmi las casca de oțel să zăngăne  pe scândurile din lemn. Respirând greu încă, mă aplec s-o ridic.

Când se va termina odată blestematul ăsta de război? Mă chiorăsc în ceața învolburată. Acolo, ce se întâmplă? Sus, pe deal, la marginea craterului de bombă, sunt patrule? Să dau alarma, să-l trezesc pe ofițerul nostru comandant? Ia-o încet, soldat, ține-ți gura.

Fără niciun zgomot, îmi strecor pușca mea cu baioneta la capăt prin ambrazura din ciment și aștept, dar nu, nu-i inamicul. Prin pădurile distruse de-a binelea, în spatele cărora ne-am întărit pozițiile luni de zile, cavaleria germană se înaintează greoi spre linia noastră de front. Se mișcă într-o asemenea tăcere, atât de incredibil de încet, încât am impresia de nezdruncinat că au venit de dincolo de mormânt, niște spectre fără chip, călăreți apocaliptici, cu măștile lor de gaze încadrate într-un nimb alb, îngrozitor.

Patru dintre caii lor trag un tun de patruzeci de livre în urma lor. În jos, pe o pantă abruptă nechează și pufnesc din cauza efortului. Comandantul lor de pluton poartă o cască cu țepeluș, ca pe o coroană, cu blănuri groase aruncate pe umerii lui, și când ceața se destramă pentru a le dezvălui culorile, în cele din urmă îi recunosc: brigada lupilor, despre care se șușotește prin tranșee că sunt oameni fără nicio urmă de onoare în ei, împietriți de un război interminabil; nici un principiu moral, fără simpatie, doar niște ucigași brutali care trăiesc după propriile lor reguli. Freikorps.

Un fior îmi coboară pe spinare. Mă strecor de-a lungul sacilor de nisip împuțiți și mă întind spre oglinda pe care o țin acolo pe o clamă pentru a mă uita peste marginea tranșeei. O clipă, văd imaginea unei fețe pline de noroi încrustat, ochi bântuiți, păr încâlcit; o fantomă pe care nici eu n-o mai recunosc, doar o piele gălbejită și oase au mai rămas acum.

În lumina crepusculară călăresc dincolo de noi, opt soldați cu totul, unul cărând pe spate un aruncător de flăcări, un altul cu o mitralieră rusească în poală, apoi ochii mi se opresc pe un suflet ologit, atât de șocat de bombe încât nici nu-și mai poate ține brațele nemișcate. Hățurile calului său îi dansează în mâini, iar capul i se bălăngănește fără noimă dintr-o parte în alta. O priveliște îngrozitoare.

Apoi omul-mașină. Ambele brațe și un picior îi erau amputate; tot ce are acum sunt proteze de oțel, legate de cioturile membrelor sale cu curele din piele. Ce vor aceste creaturi ologite? Inamicul stă în așteptare în nord, de asemenea lipsindu-i forța de a ataca. Ambele fronturi sunt blocate într-un impas.

Comandantul de pluton descalecă și se îndreaptă spre postul de comandă, gaura lui Freytag, iar restul îl urmează: un medic cărând o targă zdrențuită, apoi un trupete, după cum arată, un veteran dur de vreo șaizeci de ani, având încă mâinile și picioarele lui, cu toate că fața-i este brăzdată de cicatrici de șrapnel. Ultimul soldat din grup de-abia dacă e ceva mai mare ca un băietan, cu părul încâlcit, și duce unul dintre acele noi aparate de radio cu bătaie impresionantă. O trupă desprinsă dintr-o carte cu poze, așa sunt; tot ce mai lipsea era un om al lui Dumnezeu îndemnându-i să mărșăluiască tot înainte.

M-a năpădit din nou acea senzație jegoasă, că totul nu era decât un coșmar, o pictură nepământeană semnată de Breughel. Bocancii mei uzi mă rod, păduchii mușcă fără încetare, sugându-mi sângele și știu că totul este un adevăr amar… din momentul când am urcat în vagonul de lemn pentru transportul de trupe, plin de mândrie și dorința de a intra în luptă pentru patrie și Kaiser. Parisul pe la micul dejun! Totul părea acum să se fi întâmplat acum o viață.

De oboseală, mă dor oasele. Îngheț și observ doar că dinții-mi clănțăie când cobor din postul de observație ca să urinez; știu unde-i poziția latrinei, la capătul tranșeei, destul de bine, însă cu duhoarea îngrozitoare plutind spre mine aș fi capabil s-o găsesc și dacă aș fi orbit de gaz. Cu pușca lăsată pe umăr, mă îndrept spre secțiunea D, salutându-l pe Heindrich sau Paulus sau cum i-o mai fi chemând, întăriri venite din cine știe ce oraș Un soldat sforăie, cu capul pe jumătate îngropat în noroiul negru al peretelui tranșeei, un altul cântă ceva despre acasă și se oprește din cântat când mă vede venind.

– Totul e liniștit pe front, tușește el și salută.

Mă opresc și-i ofer tutun umed, pe care el îl îndeasă recunoscător în buzunarul său. E bolnav de moarte; pot să-mi dau seama de asta după respirația lui. Îi dau niște chibrituri și merg mai departe.

Senzația aceea neplăcută nu mă părăsește. Ce să vrea de la noi brigada lupilor? Mă întorc și mă duc înapoi la capătul tranșeei, capul mi-l trag adânc în gulerul ridicat al tunicii, până găsesc postul de comandă și mă înghesui în șanțul din apropiere.

Stau la lumina lumânării: trei personaje și colonelul, înghesuiți în jurul unei sticle de șnaps și băgând în ei supă de mazăre, o zeamă fierbinte și lungă în care înmoaie pâine tare ca piatra, care a fost tăvălită în rumeguș.

De ce atâta ospitalitate? Majoritatea dintre noi flămânzim! Mutra lui Freytag e de nedescifrat acolo unde stă rezemat de o grindă și fumând dintr-o pipă. Omul-mașină zace pe un așternut de paie, comandantul de pluton cu blănuri de animale pe umeri stă în fața colonelului, încă purtând masca lui de gaze de piele neagră. Ascult, însă nimeni nu vorbește minute în șir.

– Nu-mi pot permite să dau niciuna din grenade, zice Freytag în cele din urmă, și-și scutură cenușa din pipă pe fânul umed de jos. Nici muniție pentru Bertha voastră, nici provizii.

Înăbușite, ca și cum ar fi venit de departe, cuvintele comandantului de pluton străbat filtrul de aer al măștii sale de gaze; ochelarii de protecție negri reflectă lumina.

– Am interceptat un mesaj radio. Un regiment de francezi a traversat Rheinlandul și acum sunt în marș forțat spre Magdeburg, pentru a face o străpungere spre Berlin. Un batalion-Caesar vine în ajutorul lor dinspre Sud, veterani, oameni căliți cu toții, colonele. Forfecarea va avea loc asupra noastră, exact în acest loc. Fără mai multă putere de foc, veți fi bombardați până ajungeți pe lumea cealaltă, ca și pădurea de la picioarele voastre.

– Avem și noi cercetași, domnule Reuthers, răspunde Freytag, și-și scutură barba de pământ. Și niciunul n-a raportat astfel de vești, nici ieri, nici alaltăieri. Chiar și telefonul e mort. Așa că de ce te-aș crede? Oricum, cine sunteți voi? Dezertori, trădători, asta sunteți. Ar trebui să vă închid! Dacă Kaiserul n-ar fi…

– Kaiserul e mort. A căzut în cea de-a treia luptă de la Tannenberg. Liniile frontului s-au spart și ce-a mai rămas sunt rămășițele batalioanelor.

– Vorbărie goală, asta-i. O poveste greu de crezut, nimic altceva. Și pentru asta vreți rații? De-abia dacă avem ca să ne hrănim și pe noi.

Fir-ar să fie! Bocancul mi-a alunecat de pe parapet când am vrut să mă aplec puțin mai mult spre locul discuției; noroiul se împrăștie peste calea de trecere din scânduri, suficient de tare ca să le atragă atenția. Dacă ar fi fost inamicul, m-ar fi văzut de mult și-aș fi primit un glonț sau vreo grenadă. Greșeala unui recrut. La dracu!

– Petersen? întreabă comandantul meu și se uită surprins la mine. Nu ți-am dat un să faci de gardă în Sectorul 32?

– Eram de gardă, însă a trebuit să ies un moment, domnule! M-am pierdut în tranșee și în beznă.

M-am anunțat și-am luat poziția de drepți. Deja mă întorc ca să plec, când Freytag mă cheamă înapoi.

– Vino și încălzește-te. Vrei niște supă?

– Mi-ar place.

Ezitând, mă strecor pe sub prelata agățată la intrare și mă așez lângă veteranul cu cicatrici, care mă privește cu dispreț înainte de a se întoarce cu spatele. Despre astfel de oameni se zice că le înfundă craniile cu lopeți ascuțite de tranșee celor bolnavi și slăbiți. Trebuie să-mi încrucișez brațele ca să le împiedic să mai tremure. Prezența brigăzii lupilor mă face să simt un nod în gât; transpir și îngheț în același timp.

Și Freytag se simte la fel? De asta mi-a cerut să mă alătur lor? Umbre adânci dansează pe zidurile adăpostului în pofida lămpilor cu parafină și luminii lumânării. În aer este un miros dulceag, ca fosforul alb. Mă copleșește un imbold de a-mi pune masca de gaze. Îmi vine în minte bărbatul șocat de obuz, pe care l-am văzut mai devreme; poate că-i doar o superstiție, însă… iau cu lingura niște supă și mă concentrez asupra înghițirii ei. O amestec în gamela mea, aplecat, să nu fac niciun contact vizual.

– Cine-i ăsta? Întreabă brutal comandantul de pluton și-și întoarce ochelarii de protecție spre mine.

Îmi trag capul între umeri, de parcă ar urma să fiu executat..

– Spune-i să plece.

Freytag își bagă un trabuc în mufă și se scotocește prin tunică după un foc.

– Locotenentul Petersen. Poate asculta ce aud și eu, secretele și zvonurile nu sunt tolerate aici. Oricum, această discuție a ajuns la sfârșit. Ești liber.

– Faci o greșeală, Herr Commandant.

– Lasă s-mi fac eu probleme cu asta, zice Freytag. După cum văd, ați mâncat. Deci vă spun noapte bună.

– Încă mai avem ceva să vă oferim în schimb.

Medicul care stătuse tăcut pe o cutie de grenade și se jucase cu un șobolan, deschide un sac de la picioarele sale și pune pe masa de lemn o fiolă maronie.

– Medicament. De contrabandă, din Anglia.

– Poftim?

Furios, colonelul mătură de pe masă sticluța cu medicamentul; pocnește pe podea.

– Nu negociez cu criminalii de război. Am zis să ieșiți afară!

Comandantul de pluton face o plecăciune ușoară, apoi strânge mai tare pe umeri blana de lup și iese din adăpost. Afară a început să burnițeze, o ceață ca o ploaie care licăre pe sacii de nisip precum roua.

– Bucură-te de ce ți-a rămas mai rămas din duminica ta, mormăie spre mine trupetele în timp ce-l ajută să se ridice pe omul-mașină și iese împreună cu restul găștii.

La intrare se întoarce spre mine:

– Nu-i lăsa să te doboare, băiete.

Rămân unde mă aflu până când dispar pe un flanc. Dar când vreau să plec din postul de comandă, Freytag mă oprește. Mă fixează cu privirea, cu o față marcată de oboseală.

– Du-te după ei, Albert. Ia câțiva oameni cu tine și vezi ce au de gând. Dacă încearcă să fure ceva, împușcați-i pe loc. Ai înțeles?

– Am înțeles, domnule!

Îmi iau pușca și casca și mă grăbesc pe urmele trupei. Alerg pleoscăind prin apa adâncă până la genunchi, dincolo de posturile de santinelă, în jos pe alee, până ajung la un punct unde-mi trag răsuflarea și să mă orientez. Unde s-au dus? Îmbujorat la față, mă uit în sus și-n jos prin tranșee, înapoi pe unde-am venit. Însă au dispărut, de parcă i-ar fi înghițit noroiul.

Ce porcărie!

Pe buza tranșeei îi zăresc pe Ludwig și Paul, care împart un loc de dormit cu mine, așezând sârmă ghimpată de-a lungul perimetrului.

– N-ați văzut niște soldați necunoscuți venind pe-aici? strig la ei. Cavaleriști?

– Da, sigur, locotenente, Paul își ridică casca ca pentru a mă saluta. Oamenii bombănesc ceva despre brigada lupilor,  care ar vrea să discute cu Freytag. Cât despre dacă i-am văzut…

– E prea întuneric afară. Parcă-i dracu’ gol noaptea asta, șoptește Ludwig, care are gropi adânci în obraji și bate-un cui în obstacolul de sârmă pe care-l repară. Ce zici, n-ar fi mai bine să facem o carte?

– Asta-i ceva numai potrivit pentru tine, nu?

Râsul nu-mi mai vine de multă vreme. Coborâți de pe reduta aia, vă dau un ordin direct, și veniți cu mine. Acum!

Mormăie un „da, domnule, să trăiți. Am înțeles”, și bodogănind își lasă sculele. Ludwig se întinde după un cufăr și-și scoate ranița și-și pune Mauserul pe umăr. Apoi coboară de pe rambleu înapoi în tranșeu.

– Luați-o din loc, băieți, nu rămâneți în urmă! strig și-i zoresc. Nu se poate să fi ajuns mai departe de Sectorul 16. Liniile de tranșee sunt dense, trebuie să-și facă loc prin ele și asta nu poate duce decât la vărsare de sânge. Numai prin flancul de vest ar putea ieși.

– Flancul estic e închis? întreabă Ludwig în urma mea; are o respirație grea.

Grenadele de forma unor ouă de pe centura se ciocnesc periculos la fiecare pas făcut de el.

– Sau de ce…

– S-au dus spre vest când…

Un fluierat ascuțit se rostogolește peste cuvintele mele, prima dată dinspre stânga, apoi din dreapta noastră, peste toate lucrările de tranșee. Rachetele de semnalizare se ridică în aer și explodează într-o lumină verde: toți oamenii la posturi! Ne aruncăm pe pereții tranșeei și ne uităm prudenți în beznă; nu mișcă nimic prin rețeaua de sârmă ghimpată. Luna atârnă neclintită pe cer, ca și cum ar fi fost mitraliată. Nori albicioși plutesc deasupra pustietății.

De ce s-a dat alarma? Atacurile masive de noapte sunt rare. Dar apoi le-am văzut: trei Zeppeline ridicându-se deasupra orizontului, profilându-se negre și amenințătoare pe cer, fără embleme vizibile pe fuselaj.

– Dă-mi-l mie!

Înșfac binoclul ureche-de-iepure de la Ludwig, care privise din spatele adăpostului, și l-am refocalizat: aeronavele au început un viraj larg, cu cârmele întoarse; motoarele accelerând și rotindu-se prin ceață, apoi se îndreaptă direct asupra poziției noastre, ridicându-se constant pentru a scăpa de câte una din salvele ocazionale trase spre acele monstruozități.

Când las de-o parte binoclul și-mi frec ochii lăcrimoși, privirea-mi aterizează pe linia neagră de sub aeronave, o întreagă linie închisă de soldați inamici avansând în umbra lor ca un coșmar întunecat. Văd infanterie și cavalerie, tancuri, ultimele accelerând spre noi dinspre flancuri, pentru a crea o avangardă zăngănitoare. Pe ceafă mi se face pielea de găină; de ani de zile n-am văzut nici măcar un singur tanc funcțional…

– Dumnezeule, nu-mi vine să cred! Ridică flamurile de parcă ar fi la o paradă! se ambalează Paul, cu toate că buzele-i tremură nervoase. Uitați-vă la ei, cu steagurile lor fluturând în vânt! Ați mai văzut așa ceva?

Arată cu vârful baionetei.

– Poftim?

Mă întorc pe loc spre punctul de pe orizont unde-i ațintită lama: pânze și blănuri ridicate pe prăjini de oțel se unduiesc în furtuna care se pornea, steaguri însângerate care arătau proaspăt jupuite de pe vreo creatură.

Dintr-o dată, totul îmi era clar. Nu era niciun dușman care avansa spre noi; este brigada lupilor, jumătate de divizie, mii de oameni. Dumnezeule, cum de puteau fi atât de mulți? Mutra trasă a lui Ludwig se strâmbă de oroare, pomeții îi devin și mai pronunțați.

– Ne atacă, câinii ăștia lipsiți de onoare. Trebuie să folosim tunurile! Bateriile sunt pregătite?

Nu pot scoate niciun cuvânt. Fascinat, cu gura larg deschisă, urmăresc calea Zeppelinelor, navigând aproape de ascunzătoarea norilor, tăcute ca un vânt de nicăieri. Vor arunca mine și explozivi de mare putere cât de curând, îmi trece prin minte.

– Trebuie să ne adăpostim!

O explozie enormă mă împinge înainte, cu o secundă înainte de a se dezlănțui infernul. Un fum înțepător mă învăluie, punctat de trasoarele maro care dau detașamentelor noastre de artilerie semnalul de a deschide focul. Sar de pe taluzul de lut, cu Ludwig și Paul aproape pe urmele mele și sunt imediat tras după un ofițer care latră ordine și ne grăbim în linie cu plutonul lui. Umărul mi-e izbit dureros de peretele tranșeei. Înjur tare, apoi o a doua explozie ne zguduie secțiunea și nori mari de pământ și lemn spart se abat asupra căștilor noastre de oțel/

– Ați auzit salvele de mortier? țip la oamenii mei. Nu suntem atacați!

De-abia dacă găsesc vreme să mă gândesc la cuvintele mele, când o nouă explozie mă saltă din picioare și mă aruncă pe un sac de nisip. Mă ridic tușind. Un furier trece de mine în goană, dar îl înșfac de mână și-l trag într-o crevasă.

– Ce se întâmplă, soldat?

E tânăr, blond, iar frica-i este întipărită pe față.

– Vorbește, omule! Deschide-ți gura!

– Ăăă… a fost un atac cu bombă!

Se bâlbâie vag, fiindu-i dificil să se adune.

– Cineva a aruncat în aer trei depozite de muniție.

– Fir-ar să fie! urlu, în timp ce pământul ni se zguduie sub picioare. Cum s-a putut asta…?

O senzație groaznică îmi face stomacul ghem în vreme ce-mi trece prin minte un gând: și dacă nu cumva…

– Spioni, brigada lupilor. Au primit azi parola și li s-a permis intrarea prin Poarta lui Siegfried, tușește tânărul și se desprinde de mine.

În timp ce aleargă cu o mână ferm lipită de cască, se întoarce:

– Îmi pare rău, locotenente, ordine urgente!

Îl înghite un fum sulfuros, de la arme. Îmi ard ochii. Smulg masca de gaze și mi-o pun. Îmi simt respirația blocată, și cu un efort neînchipuit reușesc să aspir aer prin filtrul pe care ar fi trebuit să-l înlocuiesc cu mult timp în urmă. Amețit, cu puncte care-mi dansează prin fața ochilor, cartușul măștii se degajează încet și-mi trimite prin gâtlej un curent de aer strălucitor. Mă ustură gâtul și aproape că borăsc.

Paul îmi dă o lovitură violentă între umeri.

– Albert, nu te mai agita, omule. Retragerea. Trebuie să evacuăm linia.

Cu pușca agățată de umăr, mă trage într-un adăpost subteran; înăuntru, prin ochii încețoșați, văd culcușuri de paie, conserve, vin, cărți. Explozii mai mici, desigur, grenade de mână, mă asurzesc în acest loc, dar mai apoi tunetul izbucnește din nou, acoperit de tirul îndrăcit al bateriei din flanc, care sloboade grenade  salvă după salvă asupra inamicului,  într-un staccato asurzitor. O a doua și a treia baterie se iau în curând după prima, apoi urmează și altele, cu toate amplificându-și bombardamentul până când nu mai este decât bubuitul unui baraj total de artilerie, un zgomot atât de deplin, încât asupra noastră se pogoară un soi de liniște. Mă dor urechile și-l pot vedea pe Ludwig urlând ceva, cu toate că nu pot să pricep niciun cuvânt.

Brancadierii și medicii năvălesc asupra noastră. Fără menajamente, îmi croiesc drum dincolo de ei ca să ajung la următorul de post de santinelă, doar ca să găsesc un camarad mort. O grenadă paralizantă i-a sfâșiat fața, și nu mai reușesc să-mi desprind privirea de la carnagiul acela sinistru decât după ce Paul mă împinge într-o scară de lemn. Îmi strigă ceva, însă… nu pot…

Prea tare! Totul este prea al naibii de tare! Prin cap în bubuie o migrenă, gândurile-mi gonesc, cântă, zbiară, de parcă aș fi luat-o complet razna: Heil, soldați, purtători ai coroanelor voastre de glorie! Războinici ai Patriei! Glorie prin spadă și vigilență! Heil! Heil! Heil! Îmi curge din nas; mâinile mi se convulsionează atât de tare, încât pușca îmi alunecă din ele și cade în noroi.

Paul mă lovește dur în bărbie și sunt nevoit să privesc în sus, și precum niște creaturi dintr-o lume întunecată, de coșmar, vă cele trei zeppeline negre atârnând direct deasupra tranșeelor noastre. De acolo, de sus, dintre norii de ploaie, aruncă asupra noastră bombe cu fragmentație, care se rostogolesc și descriu spirale în drumul lor spre pământ. Număr secundele, una, două, trei, apoi o undă de șoc trece prin pereți și taluzul dinspre stânga este spulberat, luând trei oameni cu el.

Îmi întorc ochii în altă parte și examinez amețit pușca aruncată la picioarele mele. Pe tâmple, mi se scurge o transpirație rece. Cum de mai sunt transmise ordinele? Ce-ar trebui să fac? Nehotărât, mă întind după jurnalul meu; ar trebui să se afle în buzunarul cămășii mele, acolo l-am pus cu un moment mai înainte, nu? Unde-i? Unde?!

Paul se apleacă, îmi ridică pușca și o scutură de mizeria acumulată în țeavă. Bombardamentul a încetat și pot, în sfârșit, să mai aud câte ceva, cu toate că în urechi îmi stăruie un țiuit ascuțit.

– O să-i facem bucăți, locotenente! mă stârnește el, iar tonul său aspru mă aduce la realitate. Vor mușca țărâna, toți.

Dau din cap și duc mâna la o bandulieră cu gloanțe în timp ce el mă îmboldește sâcâitor.

– O să-i… facem să iasă la iveală pe ticăloși, adaug și de-abia dacă-mi aud vocea. N-or să se mai apropie!

Doar atunci când scrâșnesc din dinți reușesc să-mi adun suficient curaj ca să mă uit din ascunzișul nostru. Peisajul răvășit de dincolo de gardul de sârmă ghimpată este saturat de otrăvuri, gaz de luptă maroniu, nori atât de deși încât nu se poate să mai fi rămas oxigen de respirat. Dar încă mai zăresc contururi care se deplasează prin el: un tanc, un călăreț deplasându-se înainte fără nicio pavăză, mai multe umbre târându-se pe sol ca niște animale, ochi vigilenți acoperiți de lucirile tirului de răspuns. Schijele zboară pe lângă urechile noastre și sfârtecă pereții din lemn.

– Jos! strig, cu o clipă înainte ca gura înroșită a unei mitraliere să se abată asupra poziției noastre  și să ne forțeze să ne lăsăm jos. În spatele meu, oamenii urlă după sanitari; hârâitul metalic al unui plămân perforat ajunge la mine din zarva câmpului de luptă. Agitat, îmi încarc arma, o împing în ambrazură și trag în umbre fără nicio discriminare.

Un bubuit puternic mă ia prin surprindere. Bateriile trag din nou, trimițând sute de proiectile grele pe deasupra adăpostului nostru să explodeze în no man’s land,  acolo unde gheizere de pământ sfârtecat sunt azvârlite în înaltul cerului. În câteva secunde, terenul răvășit de dinaintea noastră a fost răscolit; undele de șoc au săpat găuri în ceață; cadavre sfârtecate zac peste tot, membre, precum bucăți din manechine, sunt împrăștiate peste câmp, parțial îngropate și expuse ploii nocturne, întunecate și însângerate. Genunchii mei tremurători cedează și mă urca pe o ladă de muniție.

De ce ne atacă? Nu suntem camarazi, frați de arme? Un popor, o națiune mândră! Faimă și onoare! Mândrie! Frumusețe! Acum în ruine, bombardată în ultimul hal, radioactivă.

– Vom domni de la Maas la Memel! De la Etsch până la Centură! Ura! Ura!

Urlu un vechi cântec ca apucat de febră, până când glasul îmi piere. Lacrimi de furie îmi curg pe față, mă înec și mă chinui să respir. Mă ajută un soldat necunoscut, un chip de copil, cu doar o urmă de barbă pe obraji.

– Domnule locotenent, nu auziți sirenele? Este un atac frontal total, trebuie să plecăm.

– Poftim?

Mă uit buimăcit de jur împrejur. Tranșeea este pustie, ariergarda în mare parte spulberată. Morții zac în băltoace de apă noroioasă, o scară arde. Priveliștea este atât de ireală, atât de ciudată pentru mine, de mi se pare că visez. Sus de tot, un ultim zeppelin dă târcoale, însă fără a mai lansa bombe. De asemenea, și bateriile noastre au încetat să mai tragă. Mă înconjoară o tăcere neobișnuită. Cordită peste tot. O bombă neexplodată fumegă prin apropiere într-un gard de sârmă ghimpată. Uluit, ridic pușca și urc afară din postul de gardă. De undeva de departe, răsună ordine, intercalându-se cu tiruri de mitralieră. Încep să alerg, sperând să-i ajung din urmă pe Paul și pe Ludwig și pe ceilalți din compania mea, care au dat năvală înainte fără mine.

O parte dintre obstacolele de sârmă ghimpată au fost mutate în cursul atacului sau făcute bucăți, și fără un prea mare efort am ajuns la primul crater de bombe, doar ca să descopăr un maldăr de cadavre stivuite în interior: o groapă comună, vag presărată cu var. Unele dintre cadavre ard, un fum negru, acru plutește spre mine în timp ce mă grăbesc dincolo de ea. Ceva se mișcă acolo și-mi agață privirea. Mă uit mai atent, și descopăr că unul dintre soldații morți încă mai are o cruce de fier prinsă de tunică și colcăie de șobolani. O moarte de erou. Picioarele mi se muiaseră, însă am continuat să merg, de la un crater la altul, ferindu-mă de capcane și mormanele moi de fosfor fumegând, până când am ajuns la un om rănit, care-mi arată piciorul său zdrobit. Un membru al brigăzii lupilor.

– Ajută-mă, prietene, șoptește el.

Vreau să-i leg piciorul, când observ buzele sale de un vinețiu înghețat. Nu mai poate fi ajutat.

Alerg înainte, ignor strigătele sale de ajutor și înainte să-mi dau seama, mă trezesc în mijlocul unei lupte; mai multe explozii, tiruri de mitralieră grea. O grenadă de mână explodează aproape de mine, unda de șoc lipindu-mi fața în noroi.  Mă târăsc înspre ciotul unui copac, îmi lipesc umerii de lemnul fierbinte și carbonizat, și încerc să-mi trag răsuflarea pentru a mă ridica din nou. Și-atunci ceața se ridică precum o cortină din brocart și-mi dezvăluie armata întunecată aflată în spatele ei, încă solidă, întreagă, o linie de sute de mii de oameni, iar deasupra acelor capete flutură flamuri din piei de animale și svastici roșii ca sângele, acoperite de ploaie. La fel ca o armată a Imperiului Roman, avansează spre mine, pământul cutremurându-se și tresărind sub marșul lor. Călărind drept pe un armăsar, comandantul conduce trupele, cu hățurile calului său strânse în pumn, casca sa cu țepeluș șlefuită ca o coroană strălucitoare, și, în cele din urmă, înțeleg:

Acesta-i noul Kaiser, stăpânul iadului pe care l-am creat noi pentru el, cu erezii și bombe și grenade și radiații și gaz. Acesta-i Fuhrerul Germaniei, o țară care zace la picioarele sale ca o oglindă spartă. Uitați-vă la ei, la cei morți-vii, la bubele, cicatricele  de pe trupurile lor. Vor pieri în plină glorie, pentru Dumnezeu și pentru Patrie! Heil! Heil vouă, soldați purtători ai coroanelor gloriei voastre! Sunteți o rasă de războinici entuziaști!

– Și veți muri! cârâi prin fumul maroniu.

Cum nu mp mai ține nimic înapoi, mă ridic și încep să trag în tot ce mișcă. Imediat dobor doi soldați care năvăleau înainte, cu gloanțe trase curat în cap, înainte ca o grenadă cu fragmentație să explodeze la nivelul ochilor și mă împroașcă cu un nor de fragmente de oțel ascuțite ca acele. Mă arunc jos prea târziu, iar durerea îmi arde umărul. Îmi inundă brațul, mâna mi se umple de cârcei și nu-mi mai pot mișca degetele care-mi țin pușca.

Înjurând, mă târăsc spre un sanitar care a fost doborât de unul din gloanțele mele și recunosc trusa care zace lângă el în noroi: omul cu medicamentul. Un număr de fiole sunt împrăștiate lângă el. Aproape fără a putea citi etichetele, apuc una pentru a o examina mai îndeaproape, iar pieptul încă-mi este lipit de pământ.

Penicillum, cuvintele plutesc prin capul meu, iar literele încep, brusc, să ardă. Las, îngrozit, medicamentul să cadă, iar când ridic privirea, aceasta o întâlnește pe cea a unei sore medicale îngrijorate, ale cărei contururi se amplifică clipă de clipă – ochii ei, nasul, uniforma, boneta – în vreme ce tot altceva pare să se estompeze, dizolvându-se în nimic altceva decât o fâșie de tifon care-mi acoperă ochii și capul. Electrozi reci îmi sunt lipiți de tâmple; în jurul meu sunt tot felul de sunete țiuite și ecrane de plasmă. Aerul curat îmi arde plămânii ca și oxigenul pur.

– Pedeapsa dumitale a fost amânată, dă ea din cap și începe să desfacă bandajul de pe cap. Haide, te ajut eu să te ridici.

La apăsarea unui buton și a unui bâzâit, coconul în care eram îngrijit s-a ridicat. Împreună cu alți câteva sute, zac într-o sală vastă, luminată de lumina strălucitoare a zilei care trece prin ferestrele înalte. Cât timp a trecut de când n-am mai văzut soarele?

– Tendințele dumitale fasciste au fost eliminate, explică sora pe când mă ia de braț. În cazul dumitale, procedurile de re-cartare au decurs exemplar.

– Încet, femeie, tușesc și-mi înghit restul cuvintelor.

Trupul meu se simte de parcă n-ar mai fi niciun os întreg: moale, fără nici un ajutor. Îmi strâng palma dreaptă într-un pumn, însă nu simt niciun fel din durerea care era acolo cu câteva clipe înainte.

Îmi zâmbește.

– A trebuit să-ți modificăm centrul vorbirii înainte de a pleca. De mâine, ești un om liber.

– Cât timp am fost pe dreapta? întreb răgușit.

– Trei ani. Ești primul pe care suntem în stare să-l punem pe picioare. Ceilalți mai au nevoie de timp.

Mă uit în jur. În coconul din apropierea mea îl văd pe Ludwig, îmbrăcat până la gât într-o armură de porțelan. Doarme, visându-ne coșmarul. Mă întreb care-i numele lui adevărat…

– Ah, este studentul nostru vedetă!

O voce se rostogolește prin salon.

– Te rog, lasă-ne, soră, am să mă ocup de el personal. Fă-mi favoarea și încarcă morții încă o dată.

Un doctor șef mărșăluiește spre mine, halatul fluturându-i în urmă ca un foc, iar atunci îl recunosc: comandantul brigăzii lupilor, Reuthers. Trei ani în acest iad, patru ani, și fiecare zi ca un an și fiecare noapte ca un secol. Trupurile noastre sunt pământ, iar gândurile noastre argilă și dormim și mâncăm cu Moartea.

Nimic nou pe frontul de vest, Erich Maria Remarque (Adaptare originală pentru film: 1930; resincronizare, 1984)

 

Final alternativ:

Penicillinium, cuvintele încă-mi plutesc prin minte când literele încep să ardă. Cu fior de spaimă, las medicamentul să cadă și privesc spre cer, unde norii albicioși, bolnăvicioși sunt spulberați ca de artileria antiaeriană, iar lumina soarelui inundă câmpul de bătălie. În ochi mi se adună lacrimile. Razele soarelui sunt atât de strălucitoare și de calde încât îmi acopăr fața. Pentru o clipă, acea strălucire mă înconjoară și mă străpunge, apoi asupra mea coboară umbrele încă o dată și pot vedea iarăși câmpul de bătălie. Însă este pustiu, complet părăsit. Sunt singur. Niciun crater de bombe, nici inamic. E o liniște mormântală; aud vântul strecurându-se prin iarbă. Pe când cercetez peisajul neatins, năucit de felul în care s-a putut întâmpla așa ceva, mă întind după arma mea, dar chiar și ea s-a dus… la fel ca și camarazii mei, la fel și brigada lupilor.

Durerea mi-a dispărut din membre. Am adormit? N-a fost totul decât un coșmar? Privirea-mi cutreieră peste copaci și tufele înflorite, contururile satelor la est și, dintr-o dată, ca o lovitură de pumn în față, o nouă imagine mă izbește, peisajul unui câmp de bătălie: steaguri cu svastică pe cer, prin foc și fum; o armată motorizată, un fluture cap-de-mort; cai înghețați și cadavre în zăpadă. Cățăratul oribil pe gardurile de sârmă ghimpată, un morman de cărți arzând, rachete. Mașinării de zbor traversează cerul și aruncă bombe asupra orașelor, dintre care una este ca un fulger de gheață albastră.

– Ajunge! strig, iar și iar, până când cuvântul îmi arde gâtlejul.

Mă uit peste întregul pământ, vegetație și insecte și tac.

Aerul este proaspăt. Mă simt ușurat, mintea mi-e limpede. O libelulă bâzâie pe lângă urechile mele și-i urmăresc zborul spre o piatră ieșită din vegetație. Nu, este un craniu cu o gaură de glonț în frunte. Albert Petersen, căzut în 1916 la Verdun. Acela-i scheletul meu, îmio dau seama. Cu o certitudine întunecată, dau din cap spre el.

Dormi în pace, soldat.

© Frank Hebben

Traducere de Silviu Genescu.

Povestire publicată sub titlul de „Imperium Germanicum” în Prothesengötter, Wurdack Verlag, 2008.

Textul a fost tradus și publicat în revista Fantastica cu permisiunea autorului. Îi mulțumim.

Author

  • Frank Hebben

    Frank Hebben s-a născut în 1975 la Neuss și în prezent locuiește în Bielefeld. A studiat Filosofia și Filologia, iar astăzi lucrează ca și copyrighter în industria publicitară. Puternic influențat de Cyberpunk și în special de cărțile lui William Gibson, s-a impus în ultimii ani drept unul dintre cele mai promițătoare talente al science-fictionului german. Prima sa culegere de povestiri, Prothesengötter, a fost publicată în 2008. Co-editorul său este revista SF germană, Nova.