Sebastian A. Corn – „Ne vom întoarce în Muribecca”, colecția Nautilus, editura Nemira, 2014
În primul rând, să încerc să abordez clasica întrebare: cea mai recentă apariţie semnată Sebastian A. Corn este sau nu este S.F.? Dacă luăm în considerare recuzita şi spaţiile în care se desfăşoară romanul: o aventură prin jungla amazoniană, în spaţiul geo-politic contemporan, a unei echipe de arheologi ruşi (tatăl, mama şi fiul), secondată de o franţuzoaică, iar ulterior de un metis musulman şi de un marxist sud-american (care se mai numşte şi João Maltese, aducându-ni-l în minte pe Corto Maltese), sub supravegherea parţială a celuilalt fiu al familiei, de pe un submarin cu propulsie nucleară al Armatei Rusiei, care are acces la toată reţeaua de sateliţi – atunci avem de-a face cu un roman de aventuri contemporan. Dacă luăm în considerare faptul că toată această cavalcadă se petrece legată de re-descoperirea unei cetăţi pierdute al unui neam primordial, care s-a întins, pe vremuri, de ambele părţi ale Atlanticului, urmaşi ai civilizaţiei hiperboreene şi cu legături evidente oricui cu civilizaţia atlanţilor, atunci povestea aduce a Indiana Jones, mobilându-se treptat cu elemente de fantastic ştiinţific (istoria, nu-i aşa? este şi ea o ştiinţă). Luând în considerare şi faptul că toată această aventură în Mato Grosso urmează să reconstituie traseul unui celebru explorator, Percival Harrison Fawcett (prieten cu Arthur Conan Doyle, însă eu unul nu reuşesc să mi-l scot din minte pe Harrison Ford), cu ramificări dozate când şi cînd spre societăţile ezoterice, în special acelea emulate de Elena Petrovna Blavatski (autoarea celebrei Isis Dezvăluită), aventura à la Conan Doyle capătă şi elemente à la Dan Brown.
Dacă, însă, citim tot romanul din cheia încleştării între două entităţi pe care cel mai bine le putem vizualiza sub formă de „câmpuri ondulatoriu-informaţionale”, Bangor şi Vechi, despre ale căror felurite activităţi chiar aici, la noi, în noi, în vorbele şi scrierile noastre, ni se pomeneşte în scurte capitole alternând cu povestea principală, ei bine, atunci putem spune că romanul „Ne vom întoarce în Muribecca” este S.F. În acest moment putem răsufla uşuraţi, deoarece realizăm că tocmai am parcurs cel mai amplu / consistent / complicat roman S.F. din literatura română. Opt sute cincisprezece pagini.
Odată ce am soluţionat această problemă importantă şi înainte de a încheia cu recomandarea, evidentă, că acest roman ar trebui să fie citit pe nerăsuflate de toată floarea sefiştilor de la noi şi, bineînţeles, nu numai de ei, mă simt dator să vă împărtăşesc câteva impresii, absolut subiective, de lectură.
Romanul este extrem de captivant, în prima lui jumătate. Pe fondul unei acţiuni a cărei tensiune este bine dozată de autor, care reuşeşte să ne incite în scurt timp în a afla la un moment dat ce este cu Cetatea Pierdută Z din Mato Grosso, aka Muribecca, aflăm suficient de multe lucruri despre biografia lui Fawcett, împletită cu biografia lui Vladimir Sergheevici Perelman, arheologul rus de origine evreiască, tatăl celui mai principal personaj al romanului, François. Tatăl este împărţit între obsesia pentru Fawcett, dragostea paternă şi cea conjugală pentru Marusia, este hărţuit în permanenţă de o franţuzoaică prezentată în tonuri cam sulfuroase, Nicole. Aflăm poveştile de familie ale Perelmanilor, apoi pe acelea din tinereţe, fundalul fiind Uniunea Sovietică în dezagregare, apar şi îngrijorătoarele personaje întruchipate de fostul iubit al Marusiei şi de un alt savant arheolog american, care explora şi el, nu foarte departe. Comunicaţiile prin telefonul mobil sunt omniprezente în jungla amazoniană, în special comunicaţiile cu fratele lui François, Lionel, care, de pe un submarin nuclear aflat mai tot timpul în imersiune, îi urmăreşte prin reţeaua de sateliţi pe care a reuşit s-o „spargă”, ca orice tânăr rus de nădejde, vizualizându-i, ghidându-i şi trimiţându-le fotografii prin MMS. Aici am avut prima reţinere: una, cu semnalul acela prezent peste tot în junglă, a doua, mai gravă, privind posibilitatea unui asemenea trafic de informaţie (sondarea sateliţilor, analiza de imagine, transmisii de fotografii) de pe un submarin aflat în imersiune. Problema este de mare actualitate, vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Communication_with_submarines.
Un personaj aparte al romanului este Kiauì, i-tonk (frate de sânge, ulterior naş) al lui François, un amerindian Tuà, dintre cei ascunşi, cu trăsături caucaziene, depozitari ai misterelor pierdute de factură hiperboreeană. El îl ghidează pe François în această călătorie iniţiatică în care, în cele din urmă, va descoperi Cetatea Pierdută Z şi rostul ei.
Fuga lui François cu i-tonk al său în junglă, suprapusă peste degradarea fără precedent a limbajului, litere care se schimbă sau se suprapun, haos în comunicaţii, ploi fără oprire, furtuni electromagnetice, aurora astrală vizibilă în apropierea Ecuatorului (aţi ghicit, toate acestea erau rezultatele încleştării lui Bangor cu Vechi), îi determină pe soţii Perelman să plece în căutarea fiului lor, abandonând-o la Cuiabá pe antipatica Nicole şi întovărăşindu-se cu alţi camarazi, mai simpatici. Există o ruptură aici în tensiunea romanului, deoarece senzaţia mea strict subiectivă este că toate premizele atent construite în prima parte, ramificaţiile ezoterice, componenta geo-politică, miturile populaţiei Tuà, toată cronica de familie ruso-evreiască prevăzută cu pedigree şi îndelung încercată, fără a uita triunghiul Vladimir-Marusia-Nicole sau dragostea imposibilă a lui François pentru Ana – toate aceste piese de Lego™ atent şi migălos îmbinate îşi cam pierd consistenţa, precum literele sub furia celor două entităţi vibraţionale despre care am pomenit mai înainte. Cred că sfârşitul tensiunii extreme a fost momentul în care Marusia, aflată într-o cavalcadă neostoită prin junglă, dorind cu orice preţ să-şi salveze fiul, primeşte un SMS de 54 pagini (capitolul 36) de la fostul ei iubit şi se refugiază undeva, departe de ceilalţi trei bărbaţi din grup, spre a-l citi. O alegere cam nefericită pentru a introduce, cam tardiv, o nouă variabilă în ecuaţie (aici ne apropiem foarte mult de Kremlin şi de Vladimir Putin). N-ar fi putut mesajul cu pricina să-i parvină Marusiei, de exemplu (eventual sub formă de e-mail) când era singură la Cuiabá, Vladimir Perelman fiind ieşit la spectacolul de balet cu Nicole? Scriu aceste lucruri pentru că sunt convins că romanul lui Sebastian A. Corn va avea parte de cel puţin o re-editare.
În absenţa tensiunii paroxistice din prima parte, acţiunea continuă la un nivel acceptabil în ultima treime a romanului, mai puţin faptul că, eu unul, n-am reuşit să-mi fac o imagine prea clară despre unde sălăşuiau Vechi şi Bangor în confruntarea finală: care din ei se adăpostise în aventurieri şi care în populaţia Tuà? Sau poate că erau şi colo, şi colo, aşa cum ni se sugerează şi că zeitatea Mavu, de multe ori prezentă printre amerindieni la modul fizic, putea, în realitate, să fie întruchiparea mai multor entităţi.
Rămânem cu imaginea unui proiect amplu, o proză captivantă până la un punct, un pot-pourri de cultură istorică, geografică, politică, totul mixat cu o poveste cosmică şi cu elemente de Bildungsroman, despre devenirea lui François ca adult (şi dincolo de aceasta, probabil ca depozitar al noilor tipuri de energii cosmice), probabil şi despre rostul nostru ca specie pe al treilea spectru din Druus.
Vrut multe cu povestea asta, i-tonk!
© Cristian Mihail Teodorescu