„Atâta vreme cât rămâne izolată de restul lumii, o societate ideală poate fi o societate viabilă” (Aldous Huxley, „Insula”)
O doză de speranță cu privire la viitorul încă incert al umanității este decelabilă în ultimul roman al lui Huxley: „Insula” (anost și tezist pe alocuri). Pala este insula interzisă, a cărei eboșă Huxley o încropește din ultimele resurse creatoare. Cartea este, fără îndoială, un testimoniu al tuturor convingerilor unui meditator la soarta lumii occidentale. În ultimul roman, Huxley-romancierul, creatorul de fascinante și teribile lumi distopice, este surclasat de Huxley-eseistul cinic, dezabuzat și empatic în același timp, preocupat mai degrabă de urgența transmiterii unui mesaj decât de puterea de convingere a ficțiunii. Scriitorul pune în acest roman-statement cam tot ce a vehiculat ca materie ideatică în celelalte cărți, fie că este vorba de scrieri de ficțiune ori de eseuri: critica susținută a umanismului dogmatic european, dar și a totalitarismelor spre care se îndreaptă, în opinia sa, orice organizare statală existentă; pericolul iminent al suprapopulării și al hiperindustrializării planetei; caducitatea edificiului gândirii occidentale, bazat pe freudism, behaviorism și religie creștină; prăpastia insurmontabilă între teorie și praxis în sistemul educațional, necesitatea importării și adaptării unor practici din filosofiile orientale (budism, tantrism, yoga dragostei, metafizică aplicată și Controlul Destinului) în vederea eliberării individului de frici, angoase, frustrări- epifenomene ale vieții civilizate. Deasupra tuturor planează, ca o promisiune nerostită, posibilitatea unei insule a libertății aproape perfecte, oază a individualismului altruist și a compasiunii ca politică publică.
„Insula” configurează a treia vârstă a utopiei la Huxley. După distopia devenită paradigmatică din “Minunata lume nouă” și după meditația fertilă asupra sensurilor distopiei și a modelului socio-cultural în vigoare din eseul “Reîntoarcere la minunata lume nouă”, Huxley abordează, surprinzător, în ultimul său roman, utopia de tip clasic, pe a cărei tulpină viguroasă își grefează propriile credințe și iluzii, instaurând acel “spirit utopic refractar violenței” de care vorbește Sorin Antohi. De fapt, scriitorul schizoid care apelează atât la resursele utopiei clasice, cât și la cele ale distopiei, exersându-se abil în ambele tipuri de scriitură (și subminându-le, uneori, pe amândouă) nu este o raritate. Wells abordează și el ambele categorii, iar coexistența unor forme esențial diferite ale utopiei este marcă a secolului XX- secolul în care va triumfa antiutopia.
Trama facilă a romanului nu este străină de tehnicile utopistului umanist, pe care Huxley le reia cu punctualitate: după obligatoriul naufragiu (înscenat), un mefient ziarist în persoana lui Will Farnaby pătrunde neautorizat în insula interzisă cu gândul precizat de a provoca destabilizare și echilibru prin intermedierea ocupării ei (corolar: reînscrierea în hegemonicul model al societății mondiale: sinteză a capitalismului și a comunismului). În spatele complotului desconspirat încă de la început și întâmpinat cu resemnare și discernământ de către pașnicii conducători ai insulei stă teribila foame occidentală de petrol (scenariul sună cunoscut). Pericolele care amenință fragilul echilibru atins de societatea insulară sunt, așadar: petrolul, industrializarea și venerarea zeului consumului (obsesiile lui Huxley, vehiculate și în celelalte două scrieri de factură diferită). Atitudinea ireverențioasă a lui Huxley față de modul de funcționare a societăților occidentale (și orientale: este menționat și criticat atât comunismul chinezilor, cât și obsesia rusească a statului național extrem de bine consolidat) vine din convingerea intimă a scriitorului, care și-a făcut un obicei din înfierarea consumului (a mentalitatății consumeriste și a proliferarării ei în toate planurile existenței), a nesăbuinței care generează suprapopularea (în Pala, anticoncepționalele sunt gratuite și copiii sunt crescuți la comun, cu rândul, în cadrul unor CAR-uri, al unor Cluburi de Adopție Reciprocă) și mai ales a stilului de viață occidental, cu tot sedentarismul și suficiența abulică a indivizilor atomizați, extrem de permeabili la mesmerism, hipnoză colectivă și manipulare ideologică.
Adevăratele utopii, inevitabil insulare, sunt prea fragile pentru a rezista. De-a lungul timpului, fericirea comunitară a fost posibilă numai fragmentar, în nuclee sociale care pornesc de la familie și ajung până la nivelul unor microcomunități de tipul celei din Pala. Societatea insulară a atins un grad ideal de echilibru între toate componentele sale, echilibru care nu va putea împiedica declinul și sfârșitul (care poate fi urmat de un nou început, pe o altă insulă). Deocamdată, insula ficțională ilustrează cele mai intime dorințe ale creatorului ei. Avem de-a face cu o utopie interioară, materializată în spațiul literar. Societatea imaginată este perfectă în ochii creatorului ei (în această accepțiune, suntem cu toții creatorii propriilor noastre lumi utopice). În Pala, copiii sunt educați în libertate (fizică și intelectuală). Ei sunt învățați să fie lucizi și să își exerseze în permanență gândirea critică, să judece o problemă din mai multe puncte de vedere (fizic și metafizic, sociologic, filozofic etc.). Este o educație împotriva manipulării și a anestezierii morale (loc comun al scrierilor lui Huxley). Cuvântul cheie este: toleranța. Un grup de oameni alege să trăiască într-o comuniune (de fapt o familie extinsă), departe de civilizația opresivă, care uniformizează și abrutizează, departe de idealul defunct al progresului ca motor al acțiunilor umane conjugate și de zeul consumului la care se închină occidentalii. Ca în utopia clasică, prezentarea unui Weltbild se face pe calea dialogului socratic. Cei doi poli sunt: străinul-novice (va fi inițiat în mecanismele de funcționare a microsocietății din Pala) și diferiții mentori care vor supraveghea, paternal și răbdător, inițierea. Will Farnaby nu descoperă numai o societate ideală, politeistă și eudemonistă, care a depășit maniheismele și a reinventat individul liber de constrângeri și de tentațiile nihiliste ale civilizației. Ziaristul se descoperă și pe sine, depășind sechele cauzate de educația/de un modus vivendi occidental. Drumul către descoperirea propriei interiorități este deschis prin pastila-magică moksha – “revelatorul realității”, “pastila adevărului și a frumuseții” (esențial diferită de soma – instrument de inducere a euforiei programate și simbol al manipulării individului de către stat).
Insula Pala (“insuliță absurdă”; “oază de libertate și fericire”; “mica oază de umanitate în mijlocul sălbăticiei voastre pline de maimuțe”); configurează una dintre utopiile autentice și, până la un punct, optimiste (în sensul conservării credinței în perfectibilitatea unei microsocietăți deschise, pluraliste, alternativă la o societate mondială autoritară și represivă) ale modernității – propunând, ca de atâtea ori în istoria ciclică a genului, un model ideal seducător al unei organizații umane armonioase, care să ofere cadrul ideal pentru dezvoltarea socio-culturală a indivizilor liberi. Mefiența versatului creator de (anti)utopii nu se dezminte însă nici în acest roman luminos, cu profunde implicații morale. Pacifismul fondatorilor acestei societăți insulare are neajunsul unei securități deficitare. Cronică a unei morți anunțate, în finalul romanului proiectul utopic eșuează. Pala cade. Este instaurată dictatura militară și anticipăm că, în curând, Pala se va integra în dezabuzata lume occidentală, din care s-a desprins pentru câteva decenii. Proiectul utopic materializat pentru un scurt moment istoric s-a dezintegrat și de această dată. Rămâne totuși posibilitatea (promisiunea) unei insule – un protest surd la adresa ordinii sociale existente (mai degrabă decât un vis atavic al unei lumi perfecte) și, totodată, un apel la resursele utopiei interioare: „Chiar în societatea cea mai rea, individul păstrează puțină libertate” (Aldous Huxley, „Insula”, Iași, Polirom, 2011, p. 405) ©Adela Dinu
Articolul a fost republicat cu permisiunea autoarei şi a editorului revistei lapunkt.ro, domnul Eugen Stancu. Le mulţumim.
