„Ne confruntăm acum cu epuizarea totală a culturii occidentale. Există un fel de zid în imaginația colectivă, care ne blochează, ne reține de la construirea unor alternative credibile la actualul curs al civilizației”.
Jacek Dukaj este cel mai important scriitor polonez contemporan de ficțiune speculativă
Cristian Tamaș : „Colapsul visului de mare altitudine”, iată una din multele sintagme, pe cât de tușante, pe atât de parțiale prin care se poate eticheta global tranziția din Europa de Est. Partea din science fiction având drept cadru viitorul îndepărtat sau cosmosul îndepărtat nu mai prezintă interes nici pentru autori nici pentru cititori.”, scria Cristian Tudor Popescu, un relevant scriitor și jurnalist român; De ce atât de puțini scriitori polonezi de ficțiune speculativă mai sunt interesați de SF, de viitorul îndepărtat și de cosmosul infinit ? Care ar putea fi motivul ?
Jacek Dukaj : Nu cred că devii brusc interesat de science fiction și, având deja zeci de alte cărți scrise (de mainstream, de exemplu), dintr-o dată începi să scrii SF. Asta e extrem de rar. Mai degrabă ești „născut în SF”, ești infectat cu SF, așa cum ești infectat de un virus. Sau, cum îmi place mie să spun, ai „mentalitate SF” sau nu. Ceea ce înseamnă următorul fapt: chiar dacă nu scrii cărți clasificate și vândute în librării ca SF, cu toate acestea, textele tale sunt „citite ca SF”. SF-ul este un punct de vedere, nu o scenografie, sau un decor.
De exemplu, eu cred că J.M. Coetzee este un autor SF, Ian McEwan este un autor SF, Michel Houellebecq este un autor SF, Vladimir Nabokov a fost un autor SF. Și, evident, Thomas Pynchon și José Saramago. În schimb, Margaret Atwood nu are o mentalitate SF, în ciuda faptului că a scris o serie de cărți care în mod „obiectiv” aparțin SF-ului.
Viitorul îndepărtat sau cosmosul infinit n-au interesat niciodată pe majoritatea autorilor sau cititorilor.
Ne confruntăm acum cu epuizarea totală a culturii occidentale. Există un fel de zid în imaginația colectivă, care ne blochează, ne reține de la construirea unor alternative credibile la actualul curs al civilizației.
Atât în politică, cât și în filosofie, sau în științele economice auzim același lucru: nu există nici o alternativă imaginabilă la paradigma încă dominantă.
Așa că atunci când ne imaginăm viitorul nu facem altceva decât să amplificăm prezentul, să-l facem mai confortabil, mai funcțional, să mai adăugăm niște noi gadgeturi sau posibile mode stupide. Sau să refuzăm viitorul, excretând fantasme infantil-coșmarești-apocaliptice.
Practic aceasta este blestemul „sfârșitul istoriei” – sintagma lui Fukuyama. Deși Fukuyama a retractat această predicție (tocmai datorită eșecului său de a recunoaște și evalua impactul tehnologiei), iar noi nu mai gândim în termenii filosofiei hegeliene a istoriei – sentimentul este același: e ca și cum natura însăși ne împinge pe această cale. Și nu se negociază cu fizica, nu se poate îndoi matematica potrivit voinței cuiva.
Dacă te uiți doar la scenografia SF-ului, la estetica SF-ului – găsești o mulțime de filme, jocuri, romane cu acțiunea desfășurându-se într-un „viitor retro” sau altul, în (pseudo) lumi alternative cyberpunkiste sau în (pseudo) imperii galactice dintr-un (pseudo) viitor în care nimeni nu crede. Toate aceste făcături puerile au mult mai multe în comun cu saga de tip fantasy decât cu SF-ul.
Ați observat vreodată că în fantasy-ul clasic nu există nici un progres, nicio evoluție social-politic-economic- științific-tehnologică ? Nu există decât stagnare. Acest tip de nesfârșită reciclare a esteticii neoliticului și a fantasmelor copilăriei este un alt semn sigur al epuizării culturii de tip occidental.
Ce poate străpunge acest „zid al imposibilității” ? Numai forța motrice a științei, a tehnologiei, așa cum a recunoscut în cele din urmă în Fukuyama în „Viitorul nostru postuman”(http://www.humanitas.ro/humanitas/viitorul-nostru-postuman).
Problema este reprezentată de faptul că viitorul descris în prezent de știință, și anume fatala sosire a „singularității tehnologice”, ridică, de asemenea, o barieră pe care nicio imaginație umană n-o poate străpunge. Prin însăși definiția sa, „singularitatea tehnologică” face imposibilă continuarea extrapolării. Ar trebui ca Omul să devină un intelect post-singularitate pentru a putea gândi precum posibilele și vastele inteligențe artificiale (sau măcar să fie capabil să gândească la modul de gândire al acestora).
Cel mai apropiat mod în care SF-ul a fost în stare să descrie modul în care inteligența post-umană se dezvoltă exploziv și exponențial câștigând en passant putere absolută și năpustindu-se spre singularitatea tehnologică este nuvela „Golem XIV” de Stanisław Lem.
Așadar poate exista vreo posibilă întoarcere la „adevăratul science fiction” așa cum ni-l amintim din tinerețea noastră? Sau avem acest sentiment tocmai datorită faptului că science fiction-ul de fapt nu poate progresa și nu e în stare decât să se repete?
Personal aș merge în direcția unei „ficțiuni culturale” – nu pentru a atenua latura științifică a SF-ului (sunt destul de „ortodox” în această privință), ci pentru a construi pe următorul argument: Aventurile de tip scientist rămân fascinante atâta timp cât este prezentată în mod clar și veridic o dramă, rezultând tensiune și suspans și nu doar la nivel intrigii, dar în (pseudo) știința însăși.
Cel mai bune povestiri ale „science fiction-ului clasic” au profitat de această dublă dramaturgie: acțiunile protagonistului permit unele descoperiri științifice sau tehnologice (sau de schimbare a paradigmei viziunii asupra lumii), ceea ce deschide noi ramificații ale intrigii, care conduc la un mai mare progres, și așa mai departe. Astfel, cel mai bun punct culminant este de obicei un fel de revelație simultană: despre situația protagonistului și despre natura lumii sau a realității însăși.
Acum, așa cum suntem deja în umbra singularității tehnologice și dincolo de punctul de reîntoarcere, constatăm că în viitoarea eră a trans-umanismului pentru Om nu mai e mare lucru sau poate nimic de descoperit.
În mod naiv am considerat că vom avea puterea supremă de creație și de control absolut pe acest tărâm.
Viața eternă? Crearea unor noi universuri? Inteligență infinită de tip divin ? Găuri negre cât galaxiile, galaxii precum creierul, creiere precum undele cuantice necolapsate – când auzim de asemenea chestii începem să căscăm și ne mai turnăm o bere.
Deci, dacă putem face ceva, tensiunea și satisfacția de a depăși rezistența pot fi găsite doar în semnificația atribuită de mintea omului acestor recombinări banale ale materiei. Și aceasta este doar o altă definiție a culturii.
Cristian Tamaș : „Să recunoaștem, Polonia nu a fost niciodată atât de bogată, atât de liberă și în atâta siguranță ! Polonia este unul dintre succesele strălucitoare ale Europei. Singură în Uniunea Europeană, Polonia nu a suferit o recesiune după criza financiară. Economia sa a crescut cu 33% din 2007 încoace, în comparație cu o medie de 2% pentru zona euro”- The Economist; Dar care este principala problemă cu care se confruntă Polonia? Amenințarea rusească, falia societală dintre tradiționaliști/conservatori și progresiști, problemele economice – rata ridicată a șomajului, creșterea prețurilor la produsele alimentare, dependența de cărbune – poluarea gravă a aerului (din cauza emisiilor de dioxid de sulf de la centralele electrice pe bază de cărbune, ploaia acidă rezultată provocând distrugerea pădurilor și a culturilor), dependența de gazul importat, birocrația, îmbătrânirea populației și rata foarte scăzută a natalității, alcoolismul de masă, creșterea ratei divorțurilor, depopularea, emigrarea, toate acestea accentuând criza demografică a Poloniei ?
Jacek Dukaj : Pe termen scurt problemele economice par cele mai importante. Desigur, oamenii le experimentează în modul cel mai direct, le simțim pe propria piele, toți putem exprima cu ușurință prioritățile în ceea ce privește nevoile și grijile de zi cu zi.
Aproape toate aceste probleme au rădăcini în perioada comunistă. Încă plătim costurile congelării timp de o jumătate de veac sub talpa dictaturilor comuniste impuse de Moscova sovietică. Încercăm să ajungem din urmă Europa occidentală, din punct de vedere social, economic, tehnologic, iar tensiunile apar atunci când oamenii cred și simt că progresul este prea lent, sau pentru că prea mulți au fost sacrificați pentru binele a câtorva, sau datorită faptului că aspirațiile oamenilor cresc mai repede decât nivelul real de trai, sau pentru că standardele actuale de viață au rate diferite de creștere în diferitele straturi ale societății, sau pentru că forțele globalizării îi determină pe prea mulți să-și caute norocul în străinătate. Cu siguranță noi toți est-europenii simțim la prima mână avalanșa permanentelor schimbări, deoarece acestea sunt probleme structurale, tipice pentru toată Europa post-comunistă.
Iar aceste schimbări oferă în mod natural combustibil pentru conflicte și tensiuni mult mai importante pe termen lung – războiul cultural pe care tu l-ai numit „falia societală dintre tradiționaliști/ultra-conservatori și progresiști”. În opinia mea, falia este mai profundă și este universală, tăind și divizând toate societățile umane, de la cei mai săraci la cei mai bogați, și este legată direct de progresul tehnologic.
Problema fundamentală este cea a identității umane, și întrebarea cu care ne confruntăm în cele din urmă este:
„ce mai înseamnă să fii om ?”
Toate celelalte chestiuni – drepturi pentru toate minoritățile – culturale, etnice, religioase, sexuale – (apropos, toate aceste minorități au oare și obligații ? sau numai drepturi ?) controversa avortului, lupta pentru fecundarea in vitro, rolul social și economic al femeilor, locul religiei în societăți laic-seculare, definiția căsătoriei, legalizarea drogurilor, controlul parental asupra educației copiilor, problemele actuale cu emigrarea din Europa de est, imigrarea în masă a lumii a treia în Europa: provocarea de a transforma vechea Europă omogenă a albilor creștini într-o societate multietnică, multiculturală, multireligioasă, în care este posibil ca europenii să devină minoritari – toate acestea sunt doar ramificații ale acestei dileme fundamentale.
Sursă primară de tensiune este potențialul în creștere al Omului de a se recrea și de a se redefini după cum dorește iar în acest fel desigur se schimbă și se estompează ceea ce până acum consideram „esența umanității”. Și pentru că forța motrice a acestui proces ireversibil este știința, tehnologia, nu există nici o soluție simplă, juridic definită, nimic care poate fi „comandat și impus” de guverne, chiar dacă ipotetic am avea un guvern global capabil să adopte legi universale pentru întreaga planetă. Nu există nici o îndoială în mintea mea că progresul științei va continua exponențial și, în urma acestuia, va continua fără reținere și creșterea potențialului de a se redefini al umanității.
De fapt, cred că acest proces se accelerează și mult mai devreme decât ne imaginăm fiecare cultură va ajunge la „punctul de rupere”. Resurgența islamului fundamentalist poate fi considerată o reacție directă a culturii arhaic-tradițional-asiatice care se confruntă cu această libertate fără precedent a membrilor săi individuali, capabili să ducă o viață, cum afirmă islamofasciștii, „nenaturală”, ceea ce înseamnă: împotriva regulilor definite ca reprezentând natura în cultura lor primitivă. În același timp, mulți europeni se simt oprimați de aceeași libertate, și caută cu disperare modalități de a scăpa de ea, dorind să renunțe la cea mai grea datorie și responsabilitate a tuturor oamenilor: obligația de a face alegeri individuale în viață. Pe măsură ce numărul de opțiuni crește, avem mai multe alegeri de făcut, și unele afectează miezul cel mai intim al identității noastre – și atunci nevoia de control extern devine irezistibil.
Și aceasta este baza psihologică a conflictului dintre „tradiționaliști” și „progresiști”.
Și nu aș respinge din oficiu toate obiecțiile formulate de persoane care se opun progresului. Există anumite limite ? nu există nici o limită ? Este „Omul”, o entitate infinit maleabilă, un soi de jeleu, o ființă fără proprietăți și esență? sau este ceva ce nu se poate schimba, care nu poate renunța la ceea ce considerăm „umanitate” ?
Cristian Tamaș : Este Polonia – „Hristos suferind între națiuni ridicând torța libertății și independenței” ?
Jacek Dukaj : Te referi la mitul popular în epoca romantismului, în timpul împărțirii Poloniei între nemți, ruși și austrieci.. În prezent, chiar și cei mai de dreapta și bigoți politicieni și analiști nu iau în serios această metaforă și n-o utilizează în discursul public.
Cu toate acestea există și o altă metaforă puternică: Polonia ca „papagal al altor națiuni”, adică o cultură poloneză atât de complexată și tânjind cu atâta disperare să fie acceptată de occident, încât papagalicește fiecare modă, și „tendință” și tâmpenie venind din vest. Iar această metaforă spune mult mai mult adevăr despre Polonia contemporană.
Mitul mesianic cel puțin ne-a dopat egoul cu un fel de autoritate egocentrică, încât ne-am crezut capabili să facem lucruri cum nimeni altul n-ar face, să încercăm să fim noi primii, să îndrăznim. Acum argumentul final și câștigător în aproape fiecare dezbatere politică despre soluțiile posibile în economie, demografie, cultură, etc., este: „nimeni n-a făcut asta, de ce ar trebui să fim atât de proști ca să încercăm noi primii ?”.
Cristian Tamaș : „Din 1990 încoace toate țările din Europa Centrală și de Est – cu excepția bantustanului comunist Belarus și a zonei de ocupație rusești din așa-zisa Transnistria – au cunoscut transformări politice, sociale, culturale și economice dramatice. Majoritatea observatorilor au interpretat aceste modificări printr-o lentilă distorsionată de propriile lor situații culturale și sociale. Unii văd „Noua Europă”, ca șansa de a asista la victoria capitalismului asupra comunismului. O imagine idealizată a democrației și capitalismului a apărut în societățile din Europa de Est. Cu toate acestea, idealul și realitatea nu se potrivesc. Mulți dintre cei care au așteptat un paradis democratic și economic după 1990 au fost profund dezamăgiți de realitatea de zi cu zi a regimurilor democratice în curs de stabilizare. Toate țările est-europene se confruntă cu probleme legate de consolidare a democrației și a economiei de piață liberă.”- Jeffrey K.Johnson;
După 25 de ani de capitalism resuscitat, asistăm la permanente crize economice, la recesiune, diferențiere și polarizare socială și economică, sărăcirea marii mase a populațiilor, la șomaj și lipsă de locuri de muncă, exploatare, alienare, completă incertitudine, la îmbătrânirea populației europene peste tot în est și vest, permanentul exod de creiere și mușchi spre vest, xenofobie și euroscepticism legate de nesiguranță economică, politică și socială, ultra-conservatorism, bigotism și fundamentalism, teroarea față de spectrul „islamizării Europei”, supraviețuirea economică a doar celor mai „adaptați”, la lupta disperată pentru a face față la nivel mondial nebuniei și derapajelor turbo-capitalismului global, la darwinismul social ca unică soluție de supraviețuire, la manifestarea obiectivelor unor cleptocrații autoritare, corupte, incompetente și iresponsabile, adică putere-avere-control totale. Care este părerea ta despre perioada actuală și despre viitorul apropiat ?
Jacek Dukaj : Progresele înregistrate de țările din Europa Centrală și de Est sunt de necontestat; desigur punctul de plecare nu a fost exact același. De obicei, criticii consideră ca valoare de referință tocmai statele bogate și de succes din Europa de Vest (nedrept, dar psihologic de înțeles) sau imaginare „alternative posibile”. În esență în Uniunea Europeană operăm în cadrul consensului socio-economic al economiei sociale de piață – consens are nu există în „turbocapitalismul” made in USA și, în special, în economiile autocrate asiatice.
La acest nivel politic și economic principala provocare și principalul pericol pentru Europa și pentru întreaga lume, constă în incompatibilitatea fundamentală dintre democrație și capitalismul post-material. Prin „capitalismul post-material” înțeleg etapa din evoluția economiei de piață liberă în care intrăm încet, în care singurul factor determinant al succesului (ceea ce înseamnă bogăție, ceea ce înseamnă, prin urmare, putere) este capacitatea creatoare a minții voastre. Nu resursele, nu pământul, nu bogăția acumulată de părinții voștri. Când toate ceea ce este material este gratuit, ieftin sau ușor interschimbabil, nu exista niciun mecanism natural pentru echilibrarea inegalităților. Materia fizică este încă un fel ghiulea încătușată la glezna speciei umane, care ne încetinește și ne priponirea în timp și spațiu; pe când informația este liberă la infinit. Tehnologia ceva mai bună depășește toate celelalte tehnologii, iar proprietarul acesteia culege imediat toate profiturile. Și în acest mod, foarte repede foarte multă bogăție și putere se acumulează în mâinile „noilor aristocrați ai intelectului” sau „noilor condotieri ai turbocapitalismului”. Carierele unor Bill Gates, Mark Zuckerberg, Serghei Brin, Elon Musk și altora ca ei prefigurează destul de bine capitalismul post-material.
Observați cât de greu este de a găsi limbajul și argumentația etică pentru a le refuza condotierilor turbo-capitalismului, acest drept de adevărată domnie feudală asupra „plebei mondiale a spiritului”. Argumentele criticii marxiste tradiționale vituperând împotriva exploatării burgheze a forței de muncă nu se (mai) aplică. Cultul global al unui negustor de electronice precum Steve Jobs ne arată cum aderăm instinctiv la această „ierarhie”, confirmându-i astfel „obiectivitatea”. Și să nu uităm că Descartes afirma că intelectul este calitatea distribuită în modul cel mai egal printre oameni, deoarece nimeni nu ar admite că este lipsit de inteligență.
Pentru a înrăutăți și mai tare lucrurile, teoriile moderne ale justiției sociale urmează, de obicei, această logică. Precum critica lui Hayek a teoriei lui John Rawls referitoare la justiție. În timp ce încearcă să lege statutul economic de efortul personal și de contribuția individului la societate, Rawls ne privează de ultima noastră iluzie privind egalitatea. În societatea lui Rawls – exact ca în viitorul neo-feudalism al unor Gates, Musk, etc –
ești bogat pentru că meriți să fii bogat și ești sărac pentru că meriți să fii sărac.
Vechea versiune a capitalismului, cu toate haosul său, cu toate lacunele și corupția intrinsecă, ne-a permis cel puțin să păstrăm o urmă de demnitate – poți mereu și oricând să-ți găsești scuze : „Eu n-am eșuat pentru că sunt prost și leneș și alcoolic și iresponsabil, etc., ci pentru că am avut ghinion”.
Tehnologia face diferența. Să presupunem că ești cel mai mare geniu din istoria omenirii, dar te-ai născut într-un trib de vânători-culegători înainte de revoluția neolitică. Cât de multă bogăție și putere ai putea acumula? Tehnologia oferă intelectului o pârghie infinit pentru a cuceri și consuma lumea materială.
Mai mult decât atât, democrație devine sclava acelora care posedă mijloace și cunoștințe și știu cum s-o manipuleze. Democrația nu este un concept metafizic detașat de oamenii care o practică și de lumea în care este practicată. Iar comportamentul oamenilor, precum și condițiile stabilite pentru acesta de mediul lor fizic, poate fi descris, analizate și exploatat în același mod în care rațiunea umană și tehnocivilizația cuantifică și face uz de restul naturii.
Progresul în domeniul științei și aplicarea practică a așa-numitelor „big data” înseamnă exact puterea de a anticipa și controla comportamentul indivizilor și societăților, este uimitor. Pe toate programele TV și în toate tabloide din lume se vorbește deschis despre alegeri și campanii politice ca despre jocuri tehnocratice interpretate de profesioniști angajați, care stăpânesc tehnici de a crea o imagine publică pentru tot soiul de non-entități, influențând emoțiile gloatelor, plantând sugestii și asociații în mințile noastre. Știm exact ceea ce se petrece – adică suntem toți mințiți în față cu nerușinare – și… sistemul funcționează netulburat. Conștientizarea legilor reacțiilor chimice nu ne face imuni la „dulceața” zahărului sau la proprietățile toxice ale alcoolului.
Nu văd cum ar putea democrația supraviețui viitoarei acumulări de asemenea cunoștințe și aplicării lor la procesul politic. Imaginați-vă un ubicuu și planetar internet, de mii de ori mai precis, mai putenic și mai eficient datorită cunoașterii intime a vieții și stării de spirit a fiecărui pământean, cunoaștere acumulată de Google-urile și Facebook-urile următoarelor generații precum și unor dispozitive de supraveghere prea omniprezente și sofisticate pentru a fi vizibile. Desigur că oamenii vor avea în spirit democratic dreptul de vot și dreptul de a alege; numai că voturile și alegerilor lor aderând perfect la procedurile democratice, vor avea întotdeauna ca rezultat alegerile deja făcute de condotierii capitalismului post-material/aristocraților spiritului.
Capitalismul a dovedit deja de atâtea ori că poate funcționa foarte bine fără democrație – Singapore servește drept exemplu clasic. China comunistă, o dictatură feroce, este de fapt capitalistă.
Și ne putem întreba: de ce democrație în primul rând? Conform căror principii, căror axiome de necontestat catalogăm și ierarhizăm sistemele de guvernare?
Această incompatibilitate dintre tehnologie (în sensul larg al conceptului de „techne”) și democrația nu este ceva nou. De fapt, grecii antici au fost conștienți de acest pericol încă de acum 2000 de ani. În vremurile lor „tehnologia” de a manipula alegătorii a fost dezvoltată și practicată de sofiști și de oratori. Prin urmare, ideea de Tyche (Fortuna la romani) ca ultimă apărare împotriva „techne”: selecția aleatorie a reprezentanților pentru îndatoririle și responsabilitățile publice. Se numea klerotocrație, stochocrație sau alegerea reprezentanților poporului prin tragere la sorţi. Puteți găsi în muzee relicve ale klerotocrației : „kleroterionul” sau blocul de piatră folosit pentru tragerea la sorţi a funcțiilor publice din Atena antică.
Cristian Tamaș : De ce este cultura poloneză universal insuficient cunoscută, fără nici o justificare desigur ?
Jacek Dukaj : Ei bine, nu sunt sigur în ceea ce privește termenii acestei întrebări ! J
Cultura poloneză nu este mai puțin cunoscută decât majoritatea culturilor țărilor similare ca dimensiune și putere economică, blestemate fiind cu o limbă la fel de dificilă. Este cultura română mai mult sau mai puțin necunoscută în Europa sau în lume (dacă se poate vorbi de grade de cunoaștere și necunoaștere )?
În ceea ce privește justificarea… timp de o lungă perioadă de timp Polonia a fost o periferie săracă a Europei, incapabilă să lanseze vreo tendință în politică, economie și cultură.
Crezi că e oare o coincidență faptul că lingua franca a secolului XXI este limba engleză, iar cultura pop globală este cultura pop a S.U.A.?
Cristian Tamaș : „Cred că percepția noastră asupra realității este fragmentară, iar în literatura secolelor XX-XXI, este complet normal să nu descrie realitatea precum ceva întreg și complet explicabil. Ceea a fost acceptat în romane. Dar în subcultură (producții de gen, inclusiv SF-ul) se pretinde întotdeauna că realitatea este inteligibilă ceea ce înseamnă că este explicabilă.” – Michael Haneke ; Care este opinia ta ?
Jacek Dukaj : Cred că Haneke a amestecat două aspecte: relația dintre realitate și artă ca o reprezentare a realității; și problema „Marilor Narațiuni”.
În urma teoriei critice a lui Jean-François Lyotard în ceea ce privește „meta-narațiunile”, supoziția lui a devenit un fel de dogmă umanistă în mediul academic european, și anume că timpul „Marilor Romane” a trecut, și putem spera doar să mai excretăm niște extrem de subiective și fragmentare „sclipiri ale unei realități incerte”.
Eu personal am o opinie complet opusă. Lumea contemporană a devenit „un mare eveniment instant”, adică totul este legat de orice altceva, toți ne influențăm unii pe alții, totul se întâmplă aproape simultan și nu există „insule de cauzalitate”: până și Coreea de Nord sau Cuba participă la marele eveniment al parcursului uman la nivel mondial. Și tocmai datorită acestei mega-rețele de globalizare, afirm că numai Marile Narațiuni holistice au puterea, au capacitatea, au potențialul explicativ – și profunzimea intelectuală –de a reflecta realitatea secolului XXI, până la situația existențială a unei anumite persoane, care trăiește în cutare sau cutare țară, la intersecția acestor linii globale de putere.
Modul în care arta se referă și se relaționează la realitate este cu totul o altă problemă.
„Soarele s-a ridicat deasupra orașului” – dar soarele nu se ridică vreodată deasupra orașului, sunt doar eu, observatorul subiectiv care folosește un loc comun, „Soarele s-a ridicat deasupra orașului”. Cum să traversezi această prăpastie, cum să construiești un pod între real și ireal? Natura intrinsecă a artei nu s-a schimbat; noi am devenit mai sensibili la acest incongruență.
Acesta este, de asemenea, unul dintre principalele motive pentru care narațiunile scrise își pierd atracția în cazul publicul educat; de aceea, așa-zisa subspecie botezată „Young Adult fiction” (de către marketingul editorial) se ridică la nivelul de narativă universală pentru toate vârstele și stilurile de viață. Trebuie să „devii ca un copil”, ca să poți să intri în tărâmul ficțiunii; nu mai poți trece acest prag cu ochii deschiși ai omului matur. Oricum e mult mai greu în zilele noastre.
Am observat un alt fenomen interesant legat de această schimbare. Am observat că „romanele vizuale” – adică
serialele TV produse pentru publicul adult, de către rețelele de cablu, cum ar fi HBO și Netflix – sunt capabile să depășească mult din această rezistență. Aceeași intrigă, vânturând aceleași personaje, cu acțiunea în aceeași lume – cade greu la stomac în ficțiunea scrisă, pare ceva prea artificial ca să ne angajeze pe deplin, atât cu inima cât și cu mintea. Dar chiombește-te la TV la aceeași dramoletă și o să ajungi să stai ca mine câte 13 de ore pe zi la seriale pe Netflix – și nu vei avea problema digerării literaturii. Nu poți rezista, mori de nerăbdare să discuți cu prietenii tăi, să analizezi seriale TV în eseuri; crezi în ceea ce vezi la TV.
„Specia” este mult mai puțin importantă decât mediul în sine: literatură sau narațiune vizuală.
Cînd s-a referit la „producții de gen”, cred că Haneke, cel mai probabil, avea în minte cinematografia.
Cristian Tamaș : Ai declarat site-ului american SF Signal : „Modelul SF-ului mondial este reprezentat de imaginea unui neuron sau unei stele: un centru masiv (al culturii globale) și grupurile/roiurile (separate) ale culturilor locale conectate la centru prin dendrite sau jeturi de plasmă. Aceste grupuri n-au nici o legătură unul cu altul – cu excepția dendritei care trece prin centru. Grupul nostru SFF este format din Polonia, Cehia, Rusia, Ucraina. Dar nici relațiile din interiorul grupului nu sunt simetrice: traducerile polono-cehe sau ceho-polone au loc în ambele sensuri, dar se traduce mai mult din rusă decât în rusă.
Ce se întâmplă în alte grupuri aflăm doar când o anumită carte, un anumit autor reușește la Centru: pe piața anglo-saxonă. Pentru că în ziua de azi presiunea culturii globale este prea mare. E ca și cum ai sta sub o cascadă și încerci să scuipi în amonte – asta e cea mai potrivită imagine a schimburilor culturale dintre orice grup și centru.”, Mind Meld International@SF Signal.
Imaginea este vie și clară, este ficțiunea speculativă europeană doar „un macro-grup (separat) de grupuri locale conectate la centrul masiv al culturii globale prin dendrite sau jeturi de plasmă”? Este cultura populară europeană doar un derivat servil și subordonat celei anglo-saxone ? Sau cultura pop europeană este doar o anexă a AngloSFerei ?
Jacek Dukaj : Da, da, da.
Cu singurul amendament minor : „europeană” înseamnă Europa continentală.
Și nici măcar nu suntem conștienți cât de profund am fost condiționați. Am internalizat pop-cultura globală (de fapt, subcultură americană), atât de complet, atât de intim, încât ne este imposibil să ne gândim la cultură în termeni diferiți. Vă puteți imagina pop-cultura secolului XXI, neutilizând limba engleză și fetișizând „the american dreams”? Chiar dacă s-ar înlocui repertoriul de figuri, simboluri, intrigi ale pop-culturii cu echivalentul derivat din mitologia slavă, de exemplu (s-a făcut și așa ceva, dar cu rezultate dezastruos de comice), cadrul pop-culturii, sensul și semnificația a ceea ce este „pop” și ceea ce nu este – ar rămâne, în esență, anglo-american.
S-ar putea argumenta că în acest sens, fenomenul pop-culturii este intrinsec american. Dar unde ar trebui să tragem o linie între trăsăturile specifice ale unei anumite culturi – și acelea universale pentru orice tip de artă ce captivează masele în societățile democratice ale secolului XXI? De exemplu, romanul modern, datorează mult literaturii franceze din secolele al XVII și XIX. Cultura populară euro-continentală datorează mult culturii populare franțuzești.
Oricum, aceasta nu este doar problema numai a literaturii, nici nu se limitează la cultura populară. Același lucru este valabil și în mediul academic și a fost deja instituționalizat acolo. Cum se măsoară calitatea muncii unui savant? Trebuie să publice și să fie citat în periodice respectate, și toate se întâmplă să fie publicate în limba engleză. În științele tip hard nimeni nu se deranjează să mai scrie ceva în limba maternă; astăzi știința globală se face în limba engleză.
Acum imaginați-vă studii despre literatura poloneză (sau teatrul românesc, sau poezia sârbească), scrise în întregime în limba engleză. Și asta este doar varianta cea mai probabilă a viitorului.
În cele din urmă, există doar două rezultate posibile:
- Nu mai există studii universitare de literatură poloneză.
- Literatura poloneză este o literatură de limbă engleză scrisă de persoane născute în Polonia.
Cristian Tamaș: „În ultimii ani, a existat o schimbare fundamentală în Polonia în ceea ce privește constrângerile cu care se confruntă artiștii – care sunt liberi din punct de vedere politic – dar care au tot mai puține resurse iar constrângerea principală este de ordin economic, referindu-se la ceea ce publicul va cumpăra. Sau nu. Teatrul și cinematografia au o potență specială în societatea poloneză. Oamenii au tendința de a vedea propria lor viață și istorie ca debordând de dramă și romantism. Prezența la un spectacol, indiferent dacă e vorba de o piesă de teatru, de un film, de un concert sau de un balet, este o activitate socială importantă, și oamenii tind s-o vadă ca pe o experiență serioasă și edificatoare, mai degrabă decât o simplă distracție”. Dar care este statutul (dacă are vreunul) al fantasticii poloneze ? Este considerată „o importantă activitate socială” ?
Jacek Dukaj : Nu cred că teatrul și cinematografia mai au un rol (mai) special în Polonia decât în alte țări europene. Cu siguranță nu cred că teatrul sau baletul mai sunt considerate în Polonia în zilele noastre ca fiind „o importantă activitate socială”.
Nu sunt sigur cum definim „fantastica”. Segmentul de cultură comercială asociată cu estetica SF&F? Rețeaua de fani (de fapt, consumatori specializați), care se întrunesc în special la convenții SFF? Revista poloneză lunară „Fantastyka” (acum „Nowa Fantastyka”) ?
Schimbarea fundamentală menționată în citat este un rezultat direct al tranziției de la comunism la capitalism. Indiferent cum, trebuie să se găsească bani pentru aceste eforturi artistice. În cazul literaturii costul de producție a textului în sine, se rezumă de obicei, la facturile care acoperă costurile existenței autorului; iar filmele pot fi extrem de costisitoare în ceea ce privește costurile de producție. Așa încât ori iei bani de la public, și devii sclavul gusturilor (sau lipsei de gust), sensibilității și așteptărilor acestuia sau obții bani de la niște sponsori, iar apoi trebuie să iei în considerare motivațiile și obiectivele lor, politice, financiare sau de altă natură.
Nu văd să existe altă posibilitate într-o societate capitalistă. Chiar și instituțiile statului (ministerul culturii, institute culturale, primării, etc.), au unele preferințe și agende ascunse care provenind din preferințele personale ale oamenilor care lucrează acolo, sau care reflectă logica inerentă a instituției. De exemplu, o fundație ce finanțează producția de filme cu banii câștigați din producții co-finanțate, va prefera și va alege „subconștient” mai degrabă proiecte comerciale. Obținerea de bani de la stat și de la sponsori de către o fundație va urma îndeaproape moda și tendințele din cadrul establishmentului literar-artistic și critici, etc., etc..
Cel mai bun scenariu posibil ar fi să putem spera în diversificarea acestor surse de finanțare, astfel încât un artist să aibă libertate de alegere, și nu să fie înghesuit într-un colț de stat sau de monopolurile capitaliste. Și în acest sens, capitalismul pare a fi un mediu mai „sigur” pentru un artist în ceea ce privește libertatea de expresie decât în cazul culturii sponsorizate de stat.
Cristian Tamaș: Pe cine alegi între Tadeusz Kościuszko, Maria Skłodowska Curie, Wislawa Szymborska, Józef Piłsudski, Bronisław Malinowski, Andrzej Wajda, Alfred Korzybski, Zdzisław Beksiński, Witold Gombrowicz, Czeslaw Milosz, Stanisław Lem, Sławomir Mrożek, Lech Wałęsa și Karol Wojtyla ? Cine este cel mai romantic, cel mai mândru, nobil și pios ?
Nu știu, parcă ar fi o întrebare pusă în decursul unui joc de role playing despre istoria și cultura Poloniei: Wałęsa are charisma la 20%, Gombrowicz este imun la contraatacuri, în timp ce Lem deține invincibilitate mentală 95%, și așa mai departe.
Cristian Tamaș: „Sunt mândru că m-am născut polonez, sunt mândru că am fost hrănit cu valori și idealuri care atât de des par a fi nepractice, dar care te fac să-ți ții capul sus și să se uiți direct la stele. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu m-am născut în cultura americană, care este atât de dinamică dar în același timp atât de superficială. Cultura înseamnă valori. Cei care n-au avut experiențele europenilor sunt unidimensionali. Le lipsește adâncimea. Habar n-au ce înseamnă tragedia. Fără această experiență finală a ceea ce înseamnă condiția umană nu sunt capabili să înțeleagă ce este omul. I-am mulțumit lui Dumnezeu că nu m-am născut în America. Și de multe ori m-am întrebat care dintre valorile poloneze sunt mai prețioase și care dintre ele au un caracter universal.”- Henryk Skolimowski ;
„Cultura poloneză este o comunitate de oameni având aceeași limbă și aceeași religie, dar în același timp este vorba de un popor tolerant, iubitor de libertate, gata pentru nelimitate sacrificii, angajat mai presus de toate în asumarea onoarei, având o misiune specială în istorie, și acumulând în propria cultură elemente unice, atractive pentru ceilalți.” ? – Józef Borzyszkowski
Ești de acord ?
Nici măcar o singură contradicție de tipul, „polonezii protestează mult și sunt hipercritici și judecă tot și toate și pe toți și sunt hipersensibili la diviziunile sociale (a se citi: la banii altora) … Britanicii presupun a priori că alți britanici sunt oameni decenți și de încredere, cu excepția cazului în care experiențele ulterioare vor dovedi altfel. Polonezii pe de altă parte, sunt gata să presupună cele mai rele lucruri despre alți polonezi pe care nu-i cunosc, până la proba contrarie. Polonezii nu sunt niciodată mai fericiți decât atunci când lucrurile merg prost.”?
Jacek Dukaj : N-ar trebui să evaluăm stereotipurile pentru descrierea fiabilă a realității. Stereotipurile ne spun mai multe despre cei care le creează ; despre percepția lor de realitate, imaginea lor de sine, despre complexele și idealurile lor. Pe Borzyszkowski l-aș pune în ultima categorie. Oricum, în acest tip de concurs internațional de stereotipuri cred că noi polonezii excelăm prin autoironie. Cele mai frecvente stereotipuri despre polonezi sunt cele proprii și auto-peiorative; într-un fel pervertit ne mândrim cu eșecurile și viciile noastre. Anarhia, fatalismul, propria autoimportanță, idealismul încrezut – asta ar fi o caracteristică mentală a polonezilor dacă ar fi să luați în serios ce se titrează în presa poloneză.
Cristian Tamaș: „Mai mult decât descoperirile științifice în sine, science fiction-ul polonez a fost interesat de efectele invenției asupra societății. Narațiunea și intriga sunt folosite pentru a prezenta anumite opinii politice și sociale. ” – Tomasz Kołodziejczak.
A fost aceasta caracteristica science fiction-ului polonez ?
Jacek Dukaj : Asta-i o întrebare capcană și aș fi tentat să susțin că așa numitul „science fiction polonez” nu există.
Din două motive: unu, în ultimii ani a fost publicat un număr prea mic de cărți scrise de autori polonezi, texte care să fi fost integrabile definiției clasice a science fiction-ului ; atât de puține încât nu demonstrează existența unei mișcări literare robuste; doi, chiar și atunci când găsești astfel de cărți, cel mai probabil aparțin SF-ului anglo-american care s-a întâmplat să fie scris în poloneză.
Afirmația lui Kołodziejczak cu siguranță că este adevărată dacă este aplicată la SF-ul polonez din anii ’70, anii ’80, chiar și anii ’90. Se referă la așa-numitul „SF sociologic”, care a fost foarte puternic și inovator, reprezentând o mișcare culturală important în SF-ul polonez din anii ’70 și ’80, și a dat naștere la destul de multe romane cu adevărat sclipitoare de Zajdel și Wnuk-Lipiński. Apoi a evoluat și s-a transformat în political fiction scris aproape exclusiv din perspectivă de dreapta (cum ar fi romanele lui Rafał Ziemkiewicz sau Kołodziejczak însuși, unele dintre ele, chiar bune).
Cristian Tamaș: Este ficțiunea speculativă poloneză sincronizată cu mainstream-ul polonez și cultura poloneză, împărtășind aceleași caracteristici – mitologie, simbolism, probleme sociale și politice – sau doar imită servil tendințele comerciale și evazioniste ale pieței anglo-saxone (fantasy, steampunk, weird, slipstream, young adult dystopies, etc.)?
Jacek Dukaj : Dacă ar fi să tratăm astfel de tendințe la scară largă precum fantasy-ul ca o formă de imperialism cultural (ceva străin, ceva toxic), atunci am putea spune cu siguranță că nu numai SFF-ul, dar 99% din toată cultura produsă în Polonia nu este o cultură poloneză.
Trebuie să tragem o linie undeva și să recunoaștem că influențele externe pot juca un rol vital în procesul necesar și sănătos de remodelare și valorificare a ceea ce înseamnă să fii polonez (român). Dificultatea este de a găsi un echilibru corect între aceste schimbări și modificările care provin din cadrul propriei societăți: creșterea naturală și evoluția fiecărei culturi.
Așa cum este acum, e inutil să se facă distincția între SFF și „mainstream”, deoarece „mainstream-ul”, de asemenea, urmează servil tendințele globale (biografii tip tabloid, maculatură self-help, romane polițiste având decor istoric sau social, etc.).
Cristian Tamaș: „Puteți vedea adesea cele mai bine vândute bestsellere ianchee și britanice sau chiar cărți anglofone mai puțin cunoscute traduse în multe alte limbi, dar asta nu funcționează decât unilateral. Prin urmare, cititorii din țările non-anglofone cunosc atât literatura anglofonă cât și cărțile lor native SFF.
De asemenea, autorii și editorii anglofoni (sprijiniți de mașinăria comercial-propagandistică de la Hollywood) funcționează ca formatori globali de mode și tendințe.
Aceste tendințe s-au răspândit peste tot în lume și rezultatul este un tsunami de george.r.r.martini la mâna a doua, de terry.pratcheți impostori sau de surogate de neil.gaiman.
Așadar, idei originale și proaspete prezente în cărți non-anglofone nu au multe oportunități de a deveni cunoscute în țările dominate de limba engleză.
Poate că asta are ceva de-a face cu un fenomen pe care eu îl numesc „sindromul Mamon”, numit așa după un personaj din comedia poloneză „Rejs”. Leneșul și îngustul la minte inginer Mamon spunea „Îmi plac doar chestiile pe care le-am mai auzit și văzut deja”.
Cred că același sindrom îi determină pe (tele)spectatorii anglofoni să ignore filmele și seriale străine și să aștepte remake-urile de la Hollywood, bine-potrivite pentru obiceiurile lor. Mă întreb dacă același lucru se poate întâmpla și cu cele mai bune romane non-anglofone – decât să publici traducerile originalelor, editurile anglofone ar putea angaja condeieri populari pentru a scrie remake-uri, filtrate prin cultura anglofonă și debordând de clișeele și stereotipurile care provoacă plăcerea cititorilor de limbă engleză. Sper că nu se va întâmpla, dar cine știe? Goana după profit poate duce la orice !
Înapoi la subiect: cred că, pur și simplu cititorii anglofoni nu sunt interesați de altceva decât reiterarea pretinsei lor superiorități cultural-civilizaționale, sunt lipsiți de idei proaspete și nefiltrate care decurg din alte culturi, mărci ale altor moduri de gândire …. „- Jerzy Rzymowski, editor al revistei Nowa Fantastyka. Asta este realitatea ?
Jacek Dukaj : Da, din exterior mașinăria globală a pop-culturii așa pare să funcționeze.
Cu toate acestea cred că există și o altă explicație posibilă: aceste tendințe, formate, obiceiuri de consum n-au fost imprimate în creierul nostru – deoarece hegemonia globală se întâmplă să aparțină S.U.A. – printr-o formă extinsă de colonizare care cu infinită perfidie ne obligă să devenim precum „asupritorii noștri”. Eu nu cred.
Nu. Americanii au DESCOPERIT ceea ce funcționează cu adevărat în „cultura” de masă, ce fel de rețete narative au succes, ce fel de povești înghit „bizonii” și nu se mai satură de ele, ce fel de „estetică” (ce termen pompos pentru erzațuri, pentru surogate și kitschuri) se potrivește cel mai bine psihicului mamiferelor din specia ce se autointitulează „homo sapiens sapiens” (adică omul de două ori înțelept ! J vechea denumire a lui „homo consumeristicus”) – și singura chestie din spatele perdelelor este recele și nemilosul mecanism eficient al capitalismului, lipsit de sentimente și emoții tipice „consumatorului”, măria sa, devoratorul de gunoaie ambalate sclipicios.
Cum și de ce să combați maximizarea satisfacției consumatorilor, cum și de ce să denunți orgasmele și juisările consumatorilor, autenticul și profundul sentiment de plăcere, de satisfacție, de împlinire după gavajul cu gunoaie ? Vă amintiți „Brave New World” de Huxley? Oroarea viziunii sale nu constă în înșelăciunea și coerciția totalitară. Oroarea vine de la recunoașterea adevărului care sta la baza naturii umane. Pentru că ăsta e modul în care funcționează creierul nostru.
Cristian Tamaș: Jacek, ai afirmat : „Avem aceleași tendințe, aceleași bestsellere, aceleași nișe în toată cultură globală de mase și evident și în SFF, lucru cu atât mai evident, cu cât ficțiunea speculativă este bine înrădăcinată în cultura pop. Versiunile noastre locale pot diferi prin decor și prin referințele istorice”. Nu este oare portretul exact al colonizării culturale a Europei (și a întregii planete) cu anglo-produse consumist-subculturale de serie, incluzând și pulp sci-fi-ul, fantasy-ul, thrillerele, jocurile video, comicsurile, etc. ?
Jacek Dukaj : Da, tipul a nimerit-o !
Cristian Tamaș: Mulțumesc foarte mult, Jacek !
Jacek Dukaj este, probabil, scriitorul polonez cel mai apropiat de modul de gândire al lui Stanislaw Lem în ceea ce privește science fiction-ul. Dukaj este un erudit și un intelectual foarte bine informat cu privire la știința contemporană, extrăgându-și propriile idei extraordinare de la frontierele cognitive ale cunoașterii în fizică și cosmologie. De asemenea, Jacek Dukaj nu evită istoria, filosofia, psihologia și include experimentul lingvistic în narațiunile sale.
Un autor multi-premiat, Jacek Dukaj este în același timp un scriitor complex; mulți tineri fani preferând fantasy-ul și horror-ul, nu ajung niciodată la proza lui. O adaptare prin intermediul unui film de animație a povestirii sale „Catedrala” (Katedra), proiect regizat de Tomasz Bagiński, a fost nominalizată la Premiile Oscar în 2003.
Mai recentul roman al lui Dukaj, „Lód” (Gheață, 2008), este o lucrare monumentală, care descrie o istorie alternativă. În această nouă versiune a evenimentelor, meteoritul Tunguska, care a explodat deasupra taigalei siberiene în 1908, a adus nu numai noi materii prime pe Pământ, dar, de asemenea, o nouă metafizică : Imperiul țarist al Romanovilor, nu a dispărut. Această saga epică invocă puternic – chiar și stilistic – motivele prozei poloneze a secolului al XIX-lea. – Tomasz Kołodziejczak.
