Savantul Sadovski suferea de lepră. În plină epocă socialistă, Alexandr Iurevici Sadovski, care îşi dedicase întreaga viaţă găsirii unui leac împotriva necruţătoarei maladii, se vede pus în faţa ucigătorului destin. Boala înainta implacabil, şi numai cîteva luni îl mai despărţeau de moarte.
Dar dintr-o dată (peste numai o pagină) apare savantul Boris Arkadievici Zorin cu Soluţia. Până când ştiinţa urma să descopere antidotul, îngheţarea bolnavului pentru o vreme era unica variantă care mai putea da muribundului o fărâmă de speranţă. Zis şi făcut. După câţiva ani, savantul Alexandr Iurevici Sadovski este trezit din somnul său criogenic, complet vindecat. Dezmeticindu-se, priveşte în jurul său şi …
„Da, e comunism, îi zîmbeşte Zorin! Multe lucruri s-au schimbat, nici nu le vei mai recunoaşte.”
În anii ’50, România s-a trezit şi ea în comunism. Dincolo de tot ce ştim în general despre trecerea aceasta, e mai puţin cunoscut faptul că tot acum a apărut la noi o literatură ştiinţifico-fantastică. Nu era același lucru cu science fiction-ul occidental, gen în privinţa căruia ţara noastră nu prea avusese tradiţie. Cele cîteva texte româneşti interbelice ce pot fi clasificate drept science fiction sunt nesemnificative. De aceea putem vorbi de apariţia genului, începând mai degrabă cu anii ’50. Mai precis, „Debutul” este în 1955, cînd, sub conducerea scriitorului Adrian Rogoz, revista Ştiinţă şi Tehnică începe publicarea suplimentului „Colecţia Povestiri Ştiinţifico-Fantastice”. În primii doi ani ai Colecţiei Povestiririlor Ştiinţifico-Fantastice, deşi Stalin murise în ’53, ceea ce se publică reflectă în mare măsură concepţia din vremea sa. Astfel, cu cît ne apropiem mai mult de comunism, cu atât lupta de clasă devine mai acerbă, iar rolul conducătorului mai decisiv. Desfăşurările narative care să depăşească limitele planului cincinal sunt interzise.
În aceste condiţii, stereotipul romanului poliţist ajunge să fie una dintre puţinele „reţete” de construire a povestirilor ştiinţifico-fantastice. În mai toate scenariile intriga se rezumă la prezentarea inamicului proxim: fascismul, imperialismul capitalist occidental sau… spionul. Iată ingredientele ! Starea de alertă permanentă, presentimentul victoriei (poate dificilă la început, dar sigură în cele din urmă) sunt elementele care incită imaginaţia cititorului. Un cititor ce va avea parte, într-o primă perioadă, de traduceri din literatura sovietică şi apoi de imitaţii autohtone ale acestora. Duelul ideologic Est-Vest există atât în povestiri, cît şi la teoreticieni. Afirmaţiei lui Anthony Busher (autorul unei antologii a literaturii science fiction americane a anilor ’50) potrivit căruia genul science fiction ar fi literatura cea mai liberă ideologic, Silvian Iosifescu (critic literar român) îi răspunde foarte tranşant, reproşând producţiilor occidentale acţiunile în stil James Bond, în care „spionii roşii sînt urmăriţi de agenţi federali ai Cosmosului”. (Potrivit logicii genului ştiinţifico-fantastic, lucrurile trebuie să se întâmple, evident, invers!) Urmărirea nu va dura, totuşi, la infinit. Primele confruntări ale Războiului Rece obligă politicul să caute soluţii (pe care literatura la va prelua). Încă din 1952, la o conferinţă a statelor socialiste se afirmă pentru prima dată că ţările cu sisteme sociale diferite pot coopera în mod paşnic. O dată cu venirea la putere a lui Hruşciov, teza coexistenţei paşnice devine din ce în ce mai populară, iar literatura ştiinţifico-fantastică a epocii reflectă din plin noua orientare.
De exemplu, povestirea „Ghidul din Lună” (Mircea Şerban, 1956) evocă un an 2000 în care coexistenţa paşnică triumfă. Toate conflictele sunt de domeniul trecutului pentru că „milioane de oameni din toate ţările globului au susţinut propunerile de pace ale Uniunii Sovietice”, şi, mai mult decât atât, primul zbor pe Lună a fost realizat de un echipaj mixt format din şase oameni: „un american, un francez, un rus, un chinez, un englez şi un negru”. Ar fi multe de comentat despre componenţa echipajului, despre faptul că, deşi scrisă de un român, povestirea nu-i plasează încă în scenă pe români; dar vremea utopiei se apropie…Sfârşitul anilor ’50 este momentul trezirii savantului amintit la început (personaj al unei povestiri ştiinţifico-fantastice), care nu mai recunoaşte nimic. Într-adevăr, lucrurile se mai schimbaseră. Moartea lui Stalin, urmată de denunţarea acestuia de către Hruşciov la Congresul XX al P.C.U.S., (apăruse Dezgheţului lui Ehrenburg între timp), a făcut posibilă apariţia în spaţiul sovietic, cel puţin în literatură a utopiei şi odată cu asta, limitarea imaginaţiei la prevederile planului cincinal a fost depăşită.
Dar apariţia genului utopic înseamnă mai mult decât dezgheţul post-stalinist. Se poate interpreta drept semnul clar al crizei unei societăţi. Aspectul a fost de multe ori trecut cu vederea. Şi totuşi Platon şi-a scris Republica după o înfrângere umilitoare a Atenei în faţa Spartei. Morus, la rândul lui, a fost martorul sfârşitului Războiului celor Două Roze şi al crizei ce a urmat o dată cu venirea la putere a lui Henric al VIII-lea, în timp ce Campanella a conceput proiectul unei Cetăţi a Soarelui într-o ţară care, după o lungă perioadă înfloritoare, cunoştea regresul economic.
Ultimii ani ai deceniului şase al secolului XX au fost prima manifestare puternică a crizei sistemului comunist (detaliile sunt cunoscute foarte bine). Iar utopia românească semnificativă pentru această perioadă cred că este romanul lui Sergiu Fărcăşan, „O iubire din anul 41.042”, lucrare care reia principalele elemente ale „Nebuloasa din Andromeda” (1957) a scriitorului sovietic Ivan Efremov. Limitele în spaţiu şi timp dispar odată cu prelungirea imaginară a sistemului comunist dincolo de graniţele „lagărului comunist pământean” şi ale cincinalului. Totuşi, utopia comunistă, deşi se vrea o „replică dată utopiilor occidentale”, acţionează tot ca un sistem de oglinzi paralele în care visul viitorului apare alături de tarele prezentului.
Imagini şi reflectări ce vor ţine cu sufletul la gură publicul consumator al acestui gen literar şi în deceniul următor… Cititori, în majoritate tineri, care uneori credeau că se sustrag atât mesajului ideologic, cât şi realităţii, pentru a cădea pradă aceloraşi, spuse însă cu alte cuvinte.
© Eugen Stancu
Textul a fost publicat cu acordul autorului. Îi mulțumim.
http://www.lapunkt.ro/2013/05/07/ispita-utopiei/
Istoriile mele. Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia
Eugen Stancu, născut în Turnu Măgurele la 6 iulie 1978, este doctor în istorie.
A studiat la Universitatea din Bucureşti, la Central European University din Budapesta şi la Lincoln College, Oxford (Marea Britanie). A publicat „Politics and Science Fiction. Science Fiction in Communist Romania, 1955 – 1974” (VDM Verlag, 2008); a editat împreună cu Richard McMahon şi Hanna Orsolya Vincze, „Cultures of Communication : New Historical Perspectives”, număr special al European Review of History (Routledge, 2009). A tradus „Crearea Europei de Est : de la preistorie la postcomunism” de Philip Longworth (editura Curtea Veche, 2002). Este director al Asociaţiei Eurocentrica şi cadru didactic asociat la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti. Editor al revistei lapunkt.ro
