Cum ai descrie SF-ul francez (și francofon), având în vedere globalizarea din ultimii 25 de ani, engleza devenind prima limba de comunicare din lume (propulsată şi de generalizarea internetului) și faţă de succesul planetar al ficţiunii anglo-saxone de masă?
Ca pe un SF asediat, şi nu doar de 25 de ani. SF-ul francez îşi apără piața faţă de producţia industrială anglofonă aşa cum SF-ul francofon din Quebec îşi apără propria identitate faţă de producția franceză și anglofonă. Ambele SF-uri beneficiază de un pic de ajutor de la stat.
SF-ul « globalist », adică acela de provenienţă şi de influenţă americană, este un compresor care nivelează totul peste tot unde a fost impus ultra-liberalismul « made in U.S.A. », doctrină ce foloseşte engleza ca vehicul cultural. Dacă utilizatorii de internet au fost în primă fază americanizaţi, ulterior reţeaua mondială de comunicaţie s-a deschis şi s-a democratizat. Toate limbile sunt prezente acum pe internet și chiar şi cele mai obscure dialecte au propriile lor site-uri care vor coagula vorbitorii respectivi și vor extinde zona lor de exprimare. Ar putea fi începutul unui mod cu adevărat pluralist de expresie a identităţii. SF-ul francez utilizează de asemenea extensiv internetul. Poate de aici va reîncepe reechilibrarea acestei platforme mondiale, infosfera.
SF-ul francez (și francofon) este la fel de popular și cunoscut în lume ca înainte de 1990?
Între anii 1950-1960 numeroase texte SF franţuzeşti și belgiene au fost traduse şi publicate în Spania, Portugalia și Italia, dar, de asemenea, şi în Germania de vest, Iugoslavia şi apoi în România. Ceva mai târziu şi câteva țări comuniste de obedienţă sovietică au publicat câteva texte SF ale unor comuniști francezi sau ale unor « tovarăşi de drum » ai partidului.
Francis Carsac a fost unul dintre autorii francezi de SF publicaţi în lagărul comunist.
Au existat câteva încercări de publicare (fără vreun impact) ale SF-ului francez în Marea Britanie și S.U.A. în anii 1970-1980. Spre anul 2000 a fost lansată în Finlanda, o colecție intitulată „Ranskalainen Science Fiction” (Science Fiction francez), care a eșuat din cauza unei selecții discutabile.
Elizabeth Vonarburg, veche emigrantă franţuzoaică în Quebec, este tradusă în S.U.A.
Scriitorul francez de SF cel mai tradus în toate limbile rămâne Jules Verne, ceea ce este vexant faţă de tot ceea ce a fost publicat de atunci încoace.
Autorul modern francez (de SF) cel mai tradus şi publicat este Bernard Werber, şi în limba engleză. Lucrările sale sunt complet lipsite de originalitate şi forţează uși deschise. Precum René Barjavel, un alt scriitor francez mult tradus, dar mult mai strălucitor, Werber a adaptat temele principale ale SF-ului pe gustul şi înţelegerea publicului larg care habar nu are de SF, de unde şi tirajele considerabile ale capodoperelor werberiene.
Black Coat Press,o editură înființată în California de Jean-Marc Lofficier, un emigrant francez, a tradus şi publicat în ultimii ani romane SF franţuzeşti, dar e vorba mai ales de texte clasice, de multe ori greu de găsite chiar şi în original.
O realizare remarcabilă este succesul Aliettei de Bodard, care scrie direct în englezeşte și a fost recent tradusă şi în limba franceză. Aliettei i s-au decernat Premiile Nebula, Locus şi British Science Fiction și a fost nominalizată şi la Hugo și Campbell. Exemplul său este cu atât mai periculos cu cât scrierile sale sunt interesante. Unde vom ajunge, dacă vom adopta toţi limba globalizării?
Iar Aliette n-a fost prima. În Australia, Sophie Masson, născută din părinți francezi care au emigrat, deși bilingvă, a publicat mai multe romane fantasy mai degrabă decât de SF, dar Sophie are cetățenie australiană. Jean-Marc Lofficier este cunoscut ca scenarist de benzi desenate americane, şi a început să scrie în limba engleză.
În Quebec, tentația este şi mai mare datorită apropierii de piața americană și unii scriitori au cedat. Un exemplu strălucit este Jean-Louis Trudel, care are însă o lungă bibliografie în limba franceză.
Trebuie să mărturisesc că şi eu am scris în 1970 direct în englezeşte patru articole pentru o antologie reunind unele dintre textele cu adevărat remarcabile ale SF-ului mondial. A fost vorba de o comandă a unei universităţi din S.U.A. al cărei nume l-am uitat. De atunci încoace mă înfurii ori de câte ori un redactor sau vreun un editor mă întreabă dacă nu am o versiune în limba engleză a textului trimis.
Ce scriitori SF francezi și ce titluri din ultimii douăzeci de ani ai recomanda?
O întrebare capcană. Să recomand cui?
Activitatea editorială internațională tinde să se confunde cu modele lansate în S.U.A.
În niciun caz Bernard Werber, cu excepția editorilor generalişti. O revelaţie recentă este „Polynésia„, o trilogie tip operă spațială de Jean-Pierre Bonnefoy, un nou venit în SF. „Polynésia” descrie destinul omenirii ce emigrează utilizând nişte gigantice astronave pentru a coloniza alte planete.
Anterior, trilogia post-catastrofistă, începută cu romanul „Phoenix” de Bernard Simonay, a fost de asemenea, un succes. „Étoiles Mourantes„, o altă sofisticată operă spațială de Ayerdahl și Jean-Claude Dunyach, merită să fie tradusă. Serge Brussolo nu mai scrie ceva cu adevărat interesant, dar vasta sa bibliografie poate oferi în continuare titluri de valoare odată debarasate de zgura ce ar fi trebuit eliminată la recitire. Elizabeth Vonarburg a scris romane angajate, dar aş recomanda mai degrabă numeroasele-i povestiri. Există suficient de multe texte valoroase în SF-ul francez pentru toată lumea şi pentru toate gusturile. Recomand accesarea site-urilor SF francofone.
SF-ul francez a a pierdut meciul cu fantasy-ul? Ce texte fantasy franţuzeşti ne sugerezi?
În ultimii 20-25 de ani, am asistat (consternat!) la colonizarea rafturilor, rezervate în principiu SF-ului, de către Fantasy, şi nu doar cu acela provenind din S.U.A. Mulţi autori francezi seduşi de piața în creștere s-au decis să scrie acest soi de degradat fantastic manierist-comercial. Am fost chiar surprins să constat că Elizabeth Vonarburg, care îmi declarase nu cu mult timp în urmă scepticismul față de fantasy, a comis o lăbărţată serie de romane fantasy. Am slăbiciunea să cred că a făcut-o cu talent. Toate aceste producţiuni de serie i-au locul SF-ului, contaminat la rândul lui de fantasy sau redus la un fel de fantasy deghizat. Îmi place să cred că exploatarea ad nauseam a unor eterne clișee va conduce în cele din urmă la sastisirea şi obosirea cititorilor și că moda se va schimba. Dar nimic nu sugerează aşa ceva. La urma urmei, bine manipulate, clișeele pot să placă. La început, imitațiile franţuzeşti erau un pic stângace, dar s-au făcut progrese de atunci. Eu personal nu sunt tentat de chestii fantasy.
În ceea ce priveşte sugestii de lectură, nu sunt în măsură să fac recomandări, n-am putut niciodată rezista lecturii unui Tolkien, de exemplu, şi majoritatea capodoperelor fantasy îmi cad literalmente din mâini.
În mod tradițional existau (există încă?) în Europa continentală câteva SF-uri puternice și originale, SF-urile francez, rus, polonez, italian, și unele ocazional interesante precum SF-urile românesc, german, ceh, scandinav, spaniol. Care crezi că este situația astăzi?
După 1990, fostele țări comuniste au suferit un enorm șoc cultural și economic. Artiștii în general, și scriitorii în special, au căpătat aparent accesul la libera exprimare. Toţi creatorii au trebuit de fapt să treacă de la un sistem bazat pe constrângerile etatist-totalitare la un alt sistem bazat pe legile pieței « libere » și din ce în ce mai influențat de ultra-liberalism. Creatorii au trebuit să se debaraseze de îndelungata influenţă sovietică sau naţionalist-comunistă care nu mai era la modă. În perioada necesară adaptării (atunci când s-au putut adapta), locul lor a fost ocupat de producția anglo-saxonă de serie și au constatat că a fost şi este cvasi-imposibil să mai recucereşti poziţia dominantă. Toate producțiile locale de SF au fost limitate și reduse la câte o piață națională unică.
Un caz aproape caricatural: Ucraina. Sub dominaţia sovietică, ponderea limbii ucrainene în totalul ediţiilor publicate a fost stabilită în mod arbitrar la 30%. După independență, ponderea editorială a ucrainienei a scăzut. În ceea ce priveşte SF-ul (şi nu numai), limba rusă a invadat totul și prin intermediul rusei s-a răspândit SF-ul anglo-saxon. SF-ul ucrainian scris în ucrainiană este marginalizat, deși tradiția sa datează din anii 1920.
În țările baltice, de asemenea, producția de SF autohton a fost contingentată și era destul de mică, dar a existat, chiar dacă din punct de vedere economic nu era viabilă având în vedere numărul scăzut de vorbitori de estonă, letonă şi lituaniană și, prin urmare, tirajele mici. După 1990, dacă legile pieței capitaliste s-ar fi aplicat cu strictețe, SF-ul local ar fi trebuit să dispară. Din fericire, au existat mici şi curajoși editori particulari și ceva subvenţii de la stat, precum și apariţia formatului editorial digital. Criza declanşată începând cu 2008 n-a reconfigurat nimic. Torța încă arde, dar situația nu este încurajatoare niciunde în Europa continentală.
În Europa occidentală, de asemenea, economia ultra-liberală a „raționalizat” producţia editorială plecând de la literatura de consum.
Astfel, SF-ul grecesc a dispărut practic din Grecia. Conform acestei doctrine economice, un editor trebuie să fie reprezentantul gustului majorităţii şi zeitgeist-ului. Dar există încă instituții şi iniţiative private non-conformiste. SF-ul rezistă, chiar și în țările cu o populație mai mică ca Olanda, sau mică precum Danemarca, Norvegia și Suedia care-şi protejează limbile naţionale, fiind în acelaşi timp capetele de pod ale americanismului pe continentul european.
Succesul serialului TV suedez, (un serial SF), „Äkta människor” (Oameni adevăraţi) a reînviat interesul faţă de acest gen al SF-ului (gen inventat în Europa) și asta nu numai în Scandinavia.
Peste tot în Europa există, de asemenea, asociații culturale non-profit dedicate SF-urilor naţionale şi asta în ciuda cvasi-dispariției revistelor SF tipărite şi distribuite în mod corespunzător. În Spania și Italia, criza a a afectat puternic publicaţiile SF tipărite şi colecțiile dedicate. În Portugalia s-a întâmplat la fel, şi mi se pare uluitor că recent a fost lansată revista de lux « Bang! » axată în principal pe fantasy, care pare a avea succes și a iniţiat chiar o ediție braziliană.
SF-ul autohton se ţine ferm în Germania, care este o piață mare împreună cu Austria și Elveția alemană (germanofonă). În Franța, de asemenea, SF-ul rezistă, împreună cu zonele francofone din Elveția, Belgia şi Luxemburg, marile edituri sunt secondate de multiplicarea micilor şi micro-editurilor, de multe ori mult mai dinamice. În ciuda dificultăţilor întâmpinate de a-şi difuza producţia în cadrul francofoniei europene și concurenței agresive a distribuţiei editurilor franceze pe teritoriul său, Quebecul îşi menține o producție locală prin încurajarea editorilor și periodicelor și datorită unui program de subvenții de stat și federale.
Să nu uităm că America Latină a încetat demult să mai fie doar un simplu debuşeu pentru producțiile iberice. Brazilia are acum mulți autori de SF&F. Argentina, mai puțin, din cauza neîntreruptelor crize economice recente. Mexicul încurajează producţia locală de SF&Fprin granturi universitare. Această criză se va termina într-o zi chiar și pentru Cuba în continuare comunistă, ţară care deține recordul de scriitori SF exilați, mişcarea SF încercând să compenseze penuria severă de hârtie prin publicarea electronică pe servere din Florida.
Jean-Pierre, ești creatorul revistei Antares, probabil publicația SF europeană cea mai internaționalistă în decursul existenței sale. Care a fost conceptul și care sunt concluziile tale?
Crearea revistei Antares îşi are originea în înlăturarea mea în 1980 din cadrul redacţiei ediției franceze a publicaţiei « The Magazine of Fantasy & Science Fiction »,unde am debutat profesional. Îl convinsesem pe noul redactor-şef, Daniel Riche, să traduc texte SF scandinave. După ce Riche a demisionat , succesorul său nici n-a vrut să audă. Așa că am decis împreună cu partenera mea din momentul respectiv, Martine Blond, să edităm o nouă revistă prin intermediul căreia doream să-mi pun în aplicare programul meu, acela de a dovedi că scriitorii „exotici” ar putea fi la fel de interesanţi precum anglo-saxonii. Am cumpărat echipamente tipografice de ocazie și ne-am lansat în aventura editorială.
Am decis că în Antares nici o limbă nu putea fi reprezentată prin mai mult de un text pentru fiecare număr al revistei.
Limbile străine n-au reprezentat un obstacol: ştiam deja o duzină, la care am adăugat lituaniana și galiciana. Alți traducători ne-au ajutat în ceea ce priveşte rusa, germana, bulgara și islandeza. Antares a avut 47 de numere (plus încă unul, numărul 19 bis, număr publicitar) între 1981-1996.
Am avut o mulțime de contacte în țările europene și în America Latină. Colaboram direct cu autorii și ilustratorii. Am publicat numeroase texte, în special italiene, suedeze și braziliene înainte de a apărea în limbile lor originale. Dar din păcate publicarea Antares-ului a devenit o povară din ce în ce mai grea și mai grea, până când m-am trezit singur și am fost nevoit să dedic revistei tot timpul meu. A trebuit să renunţ. Am fost un pionier. Am atacat prea devreme imperialismul cultural anglo-saxon și toți cei care şi-au bazat sau îşi bazează reputația pe glorificarea maculaturii anglo-saxone mi-au purtat şi îmi poartă sâmbetele. De atunci încoace, mulţi alții şi-au dat seama că pe Terra mai există şi altceva decât SF-ul anglo-saxon sau francofon, dar din păcate nimeni n-a mai fost capabil deocamdată să acopere întregul spectru al Antares-ului (care a fost uitat), și unii au redescoperit ceea ce făcusem eu cu mult timp în urmă.
Antares nu a fost niciodată viabil din punct de vedere economic. Nu regret ceea ce am făcut şi realizat, dar n-aş face-o din nou. Am trecut de cealaltă parte a barierei.
Aș adăuga că tu, Cristian, ești unul dintre foarte puţinii care-şi aduc aminte de Antares. Am menținut, este adevărat, legături strânse cu România înainte de 1990 și am expediat la Bucureşti multe exemplare ale revistei mele. Am avut chiar și abonaţi: îmi trimiteau la schimb exemplare ale numerelor dedicate SF-ului ale publicaţiei Revue Roumaine pe care le distribuiam fanilor francezi. Unul dintre « abonaţii » români chiar mi-a spus că a fost interogat de Securitate din cauza unui colet care îmi era destinat. Presupun că având în vedere deficitul de publicații franceze necomuniste în România la momentul respectiv, fiecare număr de « Antares » a fost citit de multe persoane. Aceasta explică de ce revista (încă) este cunoscută în România poate mai mult decât în Franța. Îţi mulțumesc că ţi-o aminteşti.
Cum ai aflat de SF-ul românesc și cum te-ai hotărât să traduci și să publici texte românești?
Știam de SF-ul românesc deoarece Jacques Bergier a anunțat într-unul dintre primele numere ale revistei « Fiction » despre lansarea Colecţiei de Povestiri Științifico-Fantastice („Titlu neinspirat„, mi-a spus mai tîrziu Adrian Rogoz, care mi-a publicat două articole, primele care mi-au fost plătite). Apoi, în « Fiction » a fost recenzată de asemenea, traducerea în franceză a romanului „O iubire din anul 41042” de Sergiu Fărcășan. În anii șaizeci tot în « Fiction » a fost remarcată publicarea în România a antologiei de SF francez „Viitorul a început ieri” a lui Ion Hobana. Am făcut rost de adresa lui și el mi-a trimis publicații românești la schimb cu unele franţuzeşti. Am studiat latina, care mi-a deschis calea spre portugheză, italiană, spaniolă, catalană, și alte limbi romanice, am urmat cursurile de limba română de la Universitatea din Aix-en-Provence, unde am studiat științe politice. Apoi am continuat singur. Am luat legătura în România cu Adrian Rogoz, Viorica Huber, Alexandru Mironov și alții. Am avut chiar și un contact de scurtă durată în Basarabia.
Am început să traduc şi am publicat în « Antares », texte de Vladimir Colin, Gheorghe Săsarman, Mihail Grămescu, Alexandru Ungureanu, Lucian Merișca, Rodica Bretin și ale basarabeanului Ion Mînăscurtă. Chiar am publicat în avanpremieră continuarea povestirii „Deratizare” de Lucian Merișca. Autorul a uitat să-mi solicite textul original, mi-e teamă că a fost nevoit să-l rescrie în conformitate cu traducerea mea, fiecare dintre noi a pierdut manuscrisul original. Gheorghe Săsărman a recenzat cărți franţuzeşti pe care i le trimiteam în decursul exilului său din Germania. « Antares » a avut propriul său dizident din est. Acela a fost momentul în care dictatura ceauşistă a stabilit un record de scriitori SF aflaţi în exil. Cuba menține sus torţa.
Cum au fost percepute în lumea francofonă textele SF româneşti publicate în « Antares »? Au fost apreciate de publicul revistei? Cu ce rezultate? Din câte ştii mai este vreun scriitor SF român cunoscut în Franța?
Textele româneşti au fost bine primite de critici. În ceea ce priveşte cititorii, nu știu. Vladimir Colin rămâne cel mai cunoscut autor SF român, având tradus în franceză un roman și două culegeri de povestiri, dar asta a fost cu mult timp în urmă. Colin a fost tradus şi în « Antares » și într-o antologie de SF românesc publicată de fosta editură Marabout. Exista se pare la Marabout o traducere neutilizată a romanului lui Colin, „A zecea lume.” Apoi n-a mai urmat mare lucru, cu excepţia unui număr al revistei universitare « Dialogues » dedicat SF-ului românesc, a unei traduceri practic intruvabile a „Cuadraturii cercului” de Gheorghe Săsărman și a romanului « Orbitor » de Mircea Cărtărescu publicat într-o colecție destinată publicului larg. Şi din păcate, am încetat activitatea de traducător în favoarea scrisului propriu dar nu exclud să revin asupra deciziei dacă voi fi bine plătit, ceea ce este rar în Franța.
Ai auzit de țările 3%? În Marea Britanie și în Statele Unite, procentul anual al tuturor genurilor de traduceri este de 3% din totalul de cărţi publicate anual (iar literatura tradusă reprezintă cam 1% ). În Europa continentală, procentul traducerilor variază între 14% în Germania, 25% în Italia, 26% în Spania și 33% în Franța. La nivel mondial mai mult de 50% din traduceri sunt din limba engleză, dar mai mult de 80% din cărțile traduse în lume sunt traduse și publicate în Europa continentală. Scriitoarea Marie Darieussecq declara: « În Franța din 100 de romane vândute, 45 sunt traduceri. În lumea vorbitoare de limba engleză, din 100 de romane vândute, 1 este o traducere. Franța are cea mai mare diversitate lingvistică în privinţa traducerilor. Se traduc și se publică programatic texte din mai mult de 26 de limbi. Acest lucru demonstrează că europenii continentali sunt în general, mai receptivi, mai deschişi la minte și mai interesaţi de alte culturi ». De ce crezi că există această situaţie?
Noi, europenii, (e vorba de Europa de Atlantic până la Urali), ne-am invadat reciproc atât de multe ori încât în cele din urmă am fost nevoiţi să construim punți de legătură între noi. Mai ales începând cu anul 1990 suntem în contact cultural direct sau indirect cu vecinii noștri. Dar « invazia » din 1944-1945 este aceea care a câștigat, « invazia » militar-economică a S.U.A., și mai ales cea după 1990. Efectiv a măturat precedentele dominaţii. Ultima invadare a Marea Britanii este prea veche și complet integrată în cultura sa încât a transmis un tip de nucleu civilizaţional şi fostelor sale colonii, chiar şi celor rebele.
Marea Britanie a permis supremația S.U.A. fără să-şi dea seama de implicaţii. Ceea ce le lipsește nord-americanilor, inclusiv canadienilor, este invadarea pe scară largă a propriului teritoriu.
Au năbuit Europa, trebuiau s-o facă, dar s-au retras înainte de a-o înțelege. Trebuie spus că au perceput în mare parte doar spectacolul învrăjbirii și al oraşelor în ruină. Cu toate acestea, şi-au lăsat în urmă comercianții, agenții, bazele militare și cel mai mare sistem de spionaj proiectat vreodată. Au rămas psihologic retraşi în ei înșiși, o moștenire a insularităţii britanice, considerînd că sunt cei mai buni de pe planetă și că nu au nevoie de restul lumii ce constă doar din învinşi, colonizați sau subdezvoltaţi. Au rămas mental în acelaşi punct cu toate că această viziune începe să se fisureze în cazul unora dintre intelectualii lor, mai ales că tipul lor de economie postindustrială favorizează existenţa chiar pe teritoriul lor a aceleiaşi mizerii ca oriunde în altă parte în lume, blocând mobilitatea socială.
Aceasta explică atitudinea generală a populației nativ anglofone, şi apoi ei consideră că nu au nevoie de contribuții culturale străine: producţia proprie le este suficientă. Şi aşa au integrat destul de puțin cultura imigranților lor. Totuși, în ciuda dinamismului lor de asimilare, anglofonii nativi își pierd identitatea. Până în prezent, au reușit să marginalizeze propria populaţie de culoare. Dar acum se confruntă cu o puternică imigrare din America Latină și din Asia. În 2013, rata natalității necaucaziene a depășit 50%, și utilizarea limbii engleze a scăzut în special în favoarea spaniolei. Invazia a început și, dacă va continua în acest ritm, nou veniţii nu vor mai fi asimilaţi așa cum s-a întâmplat cu valurile anterioare. Anglofonii nativi vor fi obligaţi să se redefinească, să-şi schimbe mai devreme sau mai târziu paradigma. Globalismul ultra-liberal pe care l-au declanşat și pe care au crezut că îl controlează, revine în zona epicentrului și sigur va exacerba toate tensiunile.
Transform acum un ciclu de povestiri într-un roman, plecând de la premisa că în cel mult douăzeci de ani lucrurile vor lua o turnură cu adevărat proastă.
O nuanţă trebuie remarcată: francofonii canadieni. Ei au devenit americani. Părinții lor au participat la războiul din Europa, dar de fapt ei nu au nevoie să-şi mențină cultura sub dominație britanică, dar țara lor de origine i-a abandonat, cel puțin pe aceia care n-au fost încă asimilaţi. Sub povara unei duble tradiţii franţuzeşti și ianchee au produs un SF specific și şi-au creat propria lor piață internă care funcționează bine și chiar exportă un pic în zona anglo-saxonă, încercând să profite de proximitate.
Cu toate acestea în S.U.A., franceza este prima limbă din care se traduce (înaintea spaniolei și a germanei) și se publică anual între 300 și 350 de cărți franţuzeşti în traducere, o creștere de 30% față de perioada de dinainte (prin comparaţie în 2013 au fost traduse și publicate în S.U.A. doar opt romane chinezeşti). Care crezi că este semnificația?
Franța este o obsesie şi o fantasmă pentru americani. Clasele lor superioare şi-au învățat mereu copiii franţuzeşte aşa cum patricienii romani îşi învăţau copiii grecește. Americanii au moștenit de la englezi un tropism cultural (snobism?) în ceea ce priveşte cultura franceză. Invadatorii normanzi (francezi) au impus acest tropism triburilor saxone din Anglia. Anglofonii sunt în imposibilitatea de a scăpa de acest tropism, deși limba lor este una germanică. Prima gramatică franceză este de origine engleză. Franceza a reprezentat limbajul juridic chiar și în timpul reginei Elizabeta I. Engleza modernă debordează de cuvinte și expresii franţuzeşti (aproximativ 50% din vocabular are provenienţă franceză şi latină).
Romanii au avut aceeași problemă cu grecii pe care i-au invadat dar care i-au civilizat. Capitala culturală a imperiului roman n-a fost Roma, ci Alexandria. Latina a dispărut repede în partea bizantină a imperiului. A mai rămas câte ceva în termenii utilizaţi în armată și în limbajul juridic.
Acestea fiind spuse, foarte puțin SF francez este publicat în S.U.A. Americanii consideră domeniul SF-ului ca fiind exclusiv al lor. Sunt convinşi că au inventat SF-ul, ceea este fals. I-au imprimat doar o altă tendinţă. Ei recunosc cu greu aportul altora chiar dacă este vorba de țări vorbitoare de engleză sau membre ale Commonwealth-ului sau de fostele lor colonii (Puerto Rico, Filipine).
Prin mimetismul său, thailandezul Somtow Sucharitkul s-a integrat bine și chiar a obţinut cetățenia americană, ceea ce va face probabil la un moment dat şi Aliette de Bodard.
Mi-aduc aminte de cazul unui autor australian istorisind de faptul că editorul unei reviste americane i-a refuzat un text pentru că nu avea acţiunea de preferinţă în California.
Numărul de traduceri din franceză publicate în S.U.A. se referă şi constă în titluri de mainstream, în studii istorice, economice, sociologice și filosofice.
Hai să ne referim la francofonia din Louisiana, nu se face nimic pentru prezervarea acesteia și e pe punctul de a dispărea. Numai câţiva universitari americani sunt interesați de cultura francofonă din Louisiana, dar o consideră poate nu fără motiv, ca pe ceva diferențiat de cultura şi limba franceză. Cultura francofonă din Louisiana rămâne pentru ei un vestigiu rezidual, dar semnificativ al culturii lor. De unde şi această preferință în privinţa traducerilor din franţuzeşte.
Lawrence Venuti (traducător și teoretician traductolog, profesor de engleză la Universitatea Temple din Statele Unite), a vorbit despre „un dezechilibru al balanţei comerciale cu implicații serioase și ramificații culturale. De fapt, o mulțime de bani rezultă în lume de pe urma traducerilor din engleză, dar foarte puţin bani sunt investiţi în traducerile în engleză, iar mass-media global-anglofonă efectiv şi-a însuşit beneficiile financiare adecvate prin impunerea planetară a anumitor valori ale lumii anglo-americane în timp ce în Statele Unite și Marea Britanie există o cultură agresiv-monolingvă, rezultatul fiind automulțumirea, complacerea în sucul propriu, autismul cultural, o situație care poate fi descrisă fără exagerare ca o strategie imperialistă în exterior și xenofobă în interior.”
Dar oare nu este acesta modul în care toate puterile ale lumii au procedat impunându-şi limba şi cultura ca pe nişte instrumente imperialiste și colonialiste (de la asiro-babilonieni, egipteni şi greci antici, fenicieni, perși, romani, până la arabi, mongoli, unguri, turci, spanioli, portughezi, francezi, nemţi, olandezi, suedezi, danezi, ruși, chinezi, etc.)? O lingua franca globală este necesară sau nu?
Cultura (şi mai ales subcultura) produce şi este profitabilă nu glumă. Cu cât o limbă este mai răspândită, cu atât mai mult profită promotorii săi. Drepturile autorilor anglo-saxoni reprezintă o parte absolut semnificativă a deficitului balanței comerciale europene, și a devenit şi mai pronunțată din 1990 încoace, când restricțiile sovietice nu s-a mai exercitat în fosta lor zonă de influență. În plus, cultura reflectă o viziune asupra lumii care poate deveni dominantă în minţile acelora care sucombă mirajelor, escapismului şi propagandei. Cinematografia de tip hollywoodian a contribuit din plin la crearea unui miraj, a unei imagini de multe ori distorsionate.. Chiar și americanii au ajuns să creadă în mirajele hollywoodiene și să le preaslăvească. De-abia acum începem să fim deziluzionaţi, și, de asemenea, unii dintre intelectualii lor. Această strategie echivalând cultură cu produsul economic este istoric vorbind ceva relativ nou.
Colonialiştii francezi, englezi, spanioli, olandezi și portughezi, etc. aveau mai ales nevoie de interlocutori capabili să le înțeleagă limba în contextul acaparării resurselor naturale ale altor populaţii și s-au autoconvins că de fapt nu făceau altceva decât să împărtăşească superba lor civilizație cu alţii sau că i-au ajutat pe « sălbatici » să cunoască adevărata religie. Grecii antici s-au răspîndit în întreg bazinul mediteranean şi pontic prin colonizare, fondând orașe-porturi de către emigranţi plecaţi de pe nişte pământuri stâncoase şi ingrate şi care evident şi-au luat limba cu ei, dacă pot spune aşa dar s-au menţinut doar pe ţărm.
Printre primii care au inventat imperialismul lingvistic au fost macedonenii care au şi-au răspândit dialectul până în India.
Romanii, ale căror elite s-au elenizat, n-au făcut nimic pentru a detrona limba greacă în estul imperiului lor. În alte zone, din contră au avut o politică cultural-lingvistică mult mai agresivă, de exemplu şi în Dacia.
Arabii, cel puțin la un secol la după invadarea unor pământuri creştine au folosit ca pretext aşa-zisul argument că limba coranului ar fi fost revelată în încercare de a o impune, dar nu au reușit, cel puţin la periferie: spaniola a rămas o limbă latină, berbera, aramaica, persana și urdu sunt încă în viață, în ciuda numeroaselor împrumuturi.
Din motive administrative, China şi-a răspândit scrisul propriu sale respectând în același timp limbile vernaculare. Numai mongola a fost instituită limbă oficială în jurul epocii lui Marco Polo. Persanii au respectat diversitatea lingvistică din imperiul lor și turcii au arătat o toleranță extremă.
Germanii au încercat să germanizeze « spațiul vital » cucerit. Toate imperiile au profitat de avantajele guvernării centrale, dar nimic mai mult. Doar comunismul asimilator și unificator a impus limba rusă și grafia chirilică în propriul imperiu, dar n-a reuşit în afara acestuia.
Nu, doctrina ce utilizează cultura ca pe un baros economic s-a născut în Statele Unite ale Americii. Cu toate acestea, ei nu par să-şi dea seama de implicaţii.
O lingua franca modernă este necesară? Desigur, aşa ceva răspunde unei necesităţi, este ceva practic, cu o condiție, aceea de a nu nivela şi uniformiza cultura. Să ne aducem aminte ce a fost « lingua franca ».
Inițial, « lingua franca » a fost un soi de bricolaj simplificat și bastard din aproape toate dialectele neo-latine din jurul Mediteranei, la care s-a adăugat un pic din araba utilizată de negustori, pirați și sclavii duşi în Maghreb. « Lingua franca » nu a avut pretenții literare.
Aceasta este probabil, soarta pe care o va avea limba engleză.
Am citit recent un număr al revistei Blackwood’s Magazine din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Am rămas uimit de claritatea și de precizia textelor publicate, articole, eseuri şi ficțiune. Mi-am dat seama tot ceea ce englezii au pierdut în răstimpul trecut. Engleza a devine o limbă de bazar servind din ce în ce mai mult negoţul, schimburile economice, mai ales de când s-au înmulţit cei care au învățat-o laborios.
Dintr-o limbă concretă dar încă în măsură să transmită o gândire elaborată a devenit practică si utilitară. Engleza urmează aceeași cale precum latina vorbită a imperiului roman pe când oamenii educaţi trebuiau să recurgă la latina clasică ca să comunice mai mult decât simple acţiuni. Cât de curând engleza nu va mai fi o limbă de cultură, atât de mult îi va sărăci vocabularul. Nu va subzista decât în cadrul globalizării ultra-liberale în măsura în care va mai fi utilă și nu va fi contestată de către limbile altor țări aflate în expansiune din punct de vedere economic. Ar putea chiar să se scindeze în dialecte, aşa cum s-a întâmplat cu latina în Europa, după marile invazii.
De ce nu au succes traducerile pe piaţa anglofonă? De ce europenii (francezii și nu numai ei), cumpără şi citesc atâta literatură anglofonă tradusă? Și de ce 60-68% din titlurile literare anual publicate în Franța, sunt traduceri (în medie 68,6% din totalul traducerilor publicate în Franţa provin din limba engleză )?
Sociologii sunt de acord pe o constantă: uniforma de armata unei țări victorios este imitată de alții, nu numai de către învinși. Asta s-a adeverit în Europa de Vest, după sosirea trupelor americane. Mulți autori SF italieni și spaniolă (şi nu numai) au adoptat pseudonime anglo-saxone, în anii 1950 și 1960. Prin intermediul trupelor lor, S.U.A. şi-a deversat muzica, filmele, serialele TV, literatura, benzile desenate, toate produsele lor finite. A preluat apărarea vest-europeană și a condiționat acordarea Planului Marshall de deschiderea piețelor occidentale care au fost inundate pentru a compensa producția locale distrusă sau afectată de război. Și, în cele din urmă s-a instaurat liberalismul și ultra-liberalismul, iar Uniunea Europeană a devenit cureaua de transmisie a globalismului. S-a întâmplat la fel şi în Europa de Est invadată de comuniştii sovietici, cu excepția faptului că producția sovietic a avut întotdeauna probleme structurale și nu a fost niciodată dinamică.
După 1990, fostele ţări satelit comuniste s-au deschis spre S.U.A. (și spre tributarii vest-europeni ai S.U.A.). Am fost invitat la Eurocon-ul din 1994 de la Timișoara şi am profitat pentru a declara în cursul unui interviu TV: „Nu faceţi aceleasi greșeli ca noi.”.
Evident, aţi repetat toate greşelile noastre. Ați fost invadaţi de McDonalds, de KFC, de Coca Cola, de tot ceea ce reprezintă de fapt junk şi thrash. Colecțiile voastre editoriale au fost rapide saturate de mediocri autori anglo-saxoni. Americanofilia (este de înţeles, după 45 de ani de dictatură comunistă) este larg răspândită. Dependenţa s-a instalat pentru mult timp. Credeam că Franța este țara de elecţie a celor mai tâmpite mode. În est ca şi vest am ajuns în acelaşi punct. Acesta este bonusul acordat învingătorului. Cel mai rău este că toate lucrurile astea au fost făcut fără prea mult discernământ. Vae victis!
Criticii literari americani sunt surprinşi de faptul că până și cele mai proaste titluri publicate în S.U.A. sunt traduse în limbi europene. Nu numai că orice tâmpenie publicată în engleză are un debuşeu potenţial pe o enormă piață națională, dar la aceasta se adaugă şi cea a Marii Britanii și a Commonwealth-ului său.Mai mult decât atât, tot potenţial un titlu anglofon vandabil are asigurat din start şansa traducerii în zeci de limbi. Agenții anglofoni își pot permite să vândă la un preț redus texte anglofone, deoarece acestea sunt deja rentabilizate și editorii străini care le cumpără au mai puţin interes să încurajeze producția lor internă. Iar piaţa editorială a S.U.A. nu are nici un interes să se deschidă traducerilor: îşi este suficientă sieşi.
În plus, a plăti traducători și lectori costă scump.
Vorbitorii nativ-anglofoni nu au nici un interes în a învăţa alte limbi din moment ce engleza este înțeleasă peste tot.
O încercare de a remedia acest lucru a fost oferirea de texte deja traduse. Acest lucru a fost realizat în Danemarca, Olanda, Japonia și România. Antologii SF destinate vizitatorilor străini prezenţi la convențiile europene au fost publicate în Polonia, Lituania și Danemarca, iar revista finlandeză Portti a lansat un număr special. Şi în România acum douăzeci de ani editurile Sedona şi Nemira au publicat antologii SF cuprinzând texte româneşti traduse în englezeşte.
Ştiu că şi o revistă bulgărească, Orphia, a publicat un număr în englezeşte pentru promovarea SF-ului autohton. India a publicat mai multe traduceri în engleză a unor cărți apărute iniţial în mai multe limbi locale. Pe internet sunt disponibile traduceri în engleză a unor texte suedeze, lituaniene, filipineze, etc. Dacă piaţa editorială americană ar fi interesată ar avea de unde alege.
Editorii anglofoni consideră că „autorii francezi (şi în general autorii europeni) sunt nombrilişti, elitişti, prea intelectuali, inaccesibili și incapabili de a scrie o intrigă captivantă, iar cititorii anglofoni sunt de obicei complexaţi și alergici la orice este considerat elitist.” Ce opinie ai?
Există ceva adevăr în asta. În domeniul SF-ului francez, o asemenea afirmaţie ar putea viza de exemplu, franja intelectualistă cu pretenții de literaturitate reprezentată de exemplu de Antoine Volodin, care a părăsit SF-ul şi s-a integrat în mainstream, sau de Alain Damasio, al cărui roman „La Horde du Contrevent”, este un model de succes literar dar mai aproape suprarealism, decât SF propriu-zis, având în vedere cât de discutabile sunt referinţele sale raţionale.
În acelaşi mod în care educația catolică era obsedată şi privilegia virginitatea în căsătorie, educația școlară franceză încă se concentrează asupra introspecției în dauna narativului. Două atitudini la fel de sterile. O intrigă inteligent condusă îndeamnă cititorul să gândească în loc să se scârbească. S-a ajuns în Franţa cel puţin până la punctul în care mulți scriitori, și nu dintre cei mediocri, să se lăude că îşi disprețuiesc publicul cititor, fiind preocupaţi în primul rând de a-şi proiecta egoul supradimensionat şi exacerbat pe hârtie.
A distra cumpărătorul merge în cazul producției de maculatură destinată maselor, şi a evita în mod absolut « distracţia » este modul de a câștiga laudele criticii literară și academice. A tăia pe lung în patru părul din gaura curului autorului este ceva demn de cele mai dezlănţuite omagii.
Distilarea plictisului era un ideal și-ţi deschidea poartea spre nemurirea manualelor şcolare. Cu toate acestea, în cele din urmă această concepţie a început să se fisureze. Prezenţa lui Michel Jeury în colecții populare l-a determinat să fie mai puțin plictisitor, fără a sacrifica intriga în dauna sofisticării narative. Dar, înainte de Jeury, André Maurois, în mod clar influențat de lecturile sale anglo-saxone a inversat raportul (și nu numai în povestirile sale SF) : a privilegiat accesibilitatea intrigii pentru o mai bună reliefare a introspecției. Desigur, în Texas sau Arkansas, aşa ceva poate fi considerat încă prea elitist.
Am menționat deja tropismul anglo-saxon față de cultura franceză. SF-ul tip US rezultat din „pulp-uri”, a fost extrem de prost, dar era accesibil tuturor alfabetizaţilor. Acel SF a fost apoi îmbunătățit, dar i-a rămas ceva pe creier. Atunci când SF-ul american de tip pulp s-a răspândit în Europa epuizată, învinsă sau de-abia scăpată de sub dominația sovietică, a fost « apreciat » pentru că este eminamente digerabil precum junk food-ul, în plus transmite şi o seducătoare viziune escapistă și o mentalitate de « învingător » și dă impresia tuturor umiliţilor şi obidiţilor că au astfel acces la un statut superior. Desigur că tipul acesta de SF comercial a influențat SF-ul european, dar nu a reuşit (încă) să elimine diferitele particularități, cu excepția mimetismului ocazional.
Eu personal, am ales calea de mijloc: să fiu lizibil pentru cititorul mediu asigurându-mă că nu mi-a uitat imediat mesajul după parcurgerea textului. Şi eu am cultivat anumite stereotipuri americăneşti dar deviindu-le sau criticându-le.
Nu există oare o falie culturală, o mentalitate diferită: de o parte, ferma convingere că succesul literar reprezintă edițiile accesibile în masă a unor produse vandabil-conformist-mediocre (cartea este o marfă ca oricare alta), producţia industrială a unor texte diferențiate doar de ilustrația de pe copertă, iar pe de altă parte, obsesia „Culturii” (Cultura are drept scop educarea, (in)formarea, sensibilizarea maselor ignorante și înapoiate, forţându-le să evolueze)?
Dar dacă masele nu vor să gândească, au oroare de gândire, vor doar să se distreze, să juiseze intelectual la un grătar (mă rog, la un barbecue), la o manea (la un rap sau hiphop), la un fotbal (american) și nu le pasă de „cultură”?
Nu cumva succesul ficţiunii anglo-saxone de masă se bazează pe conceptul de „entertainment”, și nu pe deşarta ambiţie de a încuraja luciditatea, discernământul critic și selectivitatea?
Nu cumva problema este lipsa globală de orizont intelectual și submediocritatea pretențiilor culturale ale consumatorilor, rapid și complet satisfăcuţi de consumul de „junk” pe orice suport şi sub orice formă? A fi un autor inteligent, talentat și inovator, nu este cumva un afront la adresa cititorului mediu interesat doar de suspans și de propriile-i emoții primare? Corectitudinea politică ne obligă să considerăm numeroşii imbecili nişte cazuri de „intellectually chalenged people”, nu-i aşa? Oamenii trebuie să consume, nu să gândească, ce zici?
„Entertainment-ul” nu este un lucru rău dacă este susținut de ceva gândire. Dar mi se pare că este din ce în ce mai puţin susţinut.
Ultra-liberalismul consideră totul ca pe o marfă, inclusiv cultura. Dacă ceva aduce bani, e bun. Problema este că acest „model” s-a impus peste tot. Din fericire, formula exactă încă trebuie să fie găsită: permanent apar cărţi care au şi succes popular cu totul neașteptat. Acesta este cazul lui seriei Harry Potter de J.K. Rowling, roman al cărui manuscris a fost respins de către mulți editori. Ultra-liberalismul este prea stupid și este incapabil să discearnă dincolo de un termen scurt sau mediu. Aplică rețeta profitului imediat în toate domeniile: în literatură sunt apreciate stereotipurile, clişeele, poncifurile. Este interesul ultra-liberalismului de a promova mediocritatea culturală în rândul maselor, chiar și în cazul elitelor pe care le controlează astfel încât acestea să nu conteste. Nu are alternative și le blochează pe toate. Aceasta este ceea ce îl va distruge. Până atunci va trebui să ne resemnăm în privinţa limitării perspectivelor și să menţinem jarul sub cenușă.
Jean-Pierre Laigle este pseudonimul tău literar. De ce Laigle (vulturul)? De ce ai simţit nevoia de a te reinventa ca scriitor? Ce subiecte te interesează?
Laigle a fost numele de familie al mamei mele. L-am adoptat pentru că nu am vrut ca numele tatălui meu să figureze în capul textelor mele. Am prea multe să-i reproşez. Am șters doar apostroful din L’Aigle. Pseudonimul ăsta îmi place: nu sunt un pacifist. Dar acest pseudonim n-a fost primul. Am folosit foarte mult pseudonimele și încă îl mai folosesc pe Rémi-Maure. Am avut altele. În cazul meu, aceasta poate fi mai degrabă o nevoie de ruptură decât de reconstrucție. Sunt pasionat de SF de la vârsta de 8 ani. N-a fost nevoie de a reconstrui ceva, doar pentru a-mi menține pasiunea mea împotriva a tot şi toate. Viața mea a fost şi este dedicată SF-ului. Tot ceea ce am făcut este ordonat în jurul SF-ului: munca mea de traducător, editor, tipograf, redactor şef, librar, eseist, colecţionar și, în sfârșit, cu întârziere, şi autor.
Ca scriitor, scriu SF pur şi dur, sociologic și/sau tehnologic, filosofice sau politic. Credincios educaţiei mele în limba latină, încerc să fiu precis și concis. Vizez eficacitatea mai degrabă decât arta. Proscriu anglicismele și americanismele. Am o slăbiciune pentru dialog ca motor al acțiunii. Copil, visam să devin astronom, dar am descoperit că sunt nul la matematică, aşa că a trebuit să-mi continui educaţia cu disciplinele umaniste. Numeroasele mele traduceri, alese de mine şi publicate de mine, îmi reflectă gusturile și au contribuit la formarea stilului meu. Sunt fără îndoială singurul autor SF francez influențat de Øyvind Myhre, un norvegian, căruia i-am tradus mai multe povestiri. Sunt mai degrabă autor de proză scurtă decât un romancier, dar de multe ori textele mele au densitatea romanelor şi fac parte adesea parte din nişte serii. Dimensiunea mea favorită este nuvela lungă sau romanul scurt, dimensiuni rareori acceptate de periodicele SF francophone. Doar trei dintre romanele mele sunt nişte nuvele supradimensionate. Sunt interesat atât de opera spațială cât şi de anticipaţia pe termen scurt. Șapte dintre povestirile mele se referă la consecințele crizei din 2008 și o altă intitulat „Peste trei miliarde de ani”.
În calitate de cercetător și de eseist, am scris cincisprezece articole tematice, inclusiv o mulțime de eseuri inedite, de multe ori având ca subiecte benzile desenate, radioul, cinematografia și televiziunea. Biblioteca mea personală și abilitățile mele lingvistice m-au ajutat foarte mult. SF-ul clasic mă interesează foarte mult. În pastișa mea după Edgar Rice Burroughs, Tarzan face o călătorie în timp în Atlantida. Am scris, de asemenea, un capitol „pierdut” al romanului „Douăzeci de mii de leghe sub mări” de Jules Verne în care Nautilus este proiectat pe orbită în jurul Pământului. Unul dintre proiectele mele este o nouă traducere și o continuare a „Maşinii timpului” de H.G. Wells, de finalizat în 2017, când opera lui Wells intră în domeniul public. Multe dintre povestirile mele și un roman au teme pe care le-am studiat. Încerc să reînnoiesc aceste teme sau să scutur praful aşternut de când au devenit caduce. De fapt, scriitorul și cercetătorul coexista fără probleme în mine. Ai putea să mă consideri un tematician al anticipaţiilor.
Are Jean-Pierre Laigle un succes? Poate fi succesul pentru un scriitor SF altfel decât comercial?
Culegerea mea de eseuri „Planètes Pilleuses et autres thématiques de la science-fiction”, a primit comentarii apreciative dar mă tem că este vorba doar de un succes la nivel academic și că asemenea studii îi interesează doar pe șoarecii de bibliotecă ca mine și ca Brian Stableford care a mi-a acordat onoarea (şi prietenia) de a-mi prefața volumul. Am suficient material pentru a umple încă două volume și pregătesc o carte pe tema arcelor stelare, acele ficţionale astronave care călătoresc timp de secole și care adăpostesc generații umane succesive. Mi-am salvat în calculator peste douăzeci de repere bibliografice şi articole pe această temă. Bibiliografia adunată de mine privind arcele stelare include deja 150 de titluri.
Desigur că îmi este foarte greu să plasez astfel de texte în periodicele SF, sau în fanzine și chiar și în publicațiile academice. Cartea mea a fost publicată de către o organizație non-profit la intervenția unui colecţionar încîntat de munca mea. Eu i-am avertizat. Asemenea cărţi nu vor îmbogăţi pe nimeni.
Ca scriitor, eu sunt cea mai mare parte publicat în afara Franței (dar un nou și un articol apărut în Breton).
Nimeni nu a vrut romanul meu „Rendezvous cu Destiny”, o poveste de arc stelare secol XXVII că Pământul a ordonat să se întoarcă. Acesta nu este suficient de lung și ar fi fost acolo pentru a adăuga urmările acestuia constituie un volum substanțial. Cu toate acestea, editorii francezi acceptă colecții foarte dificile. De contra, lungimea sa corespuns criteriilor de o colecție brazilian de SF care au publicat. (Folosesc acest prilej pentru a cere corespondentul meu lipsește Liliana Neatu mă contactați dacă ea dorește să primească o copie, pentru că citește portughezi.) Aceasta este povestea unui pilot al cărui viitor a avut trei episoade publicat in Jurnalul canadian de limba franceză Solaris.
Dar ea este mai presus de o altă serie nouă, care a fost bine primit de către cititori. Trebuie să spun că se ocupă cu lupta pentru independența Quebec, în contextul unui viitor de-globalizare: China și India sunt sfâșiat de război civil, America de Sud a fost izolat, Africa înapoi la barbarie, Maghreb a devenit un califat islamic, zgarieturi Europa, Rusia este depopulat, Statele Unite ale Americii a suferit de-al doilea lor de război civil, Japonia dimensiune imperiu din Pacific, Australia altul, Iran neo-nazist domină aproape est, pirateria reguli mările, resursele naturale devin mai rare și crește încălzirea globală. Primele trei componente au fost deja publicate și două mai mult să urmeze. Există încă două întâmplă în câteva decenii mai târziu. Eu trebuie să fie singurul autor de SF francez scris în primul rând pentru piața Quebec. Acest lucru înseamnă că dacă am încredere în publicarea de țara mea.
Pastișă mea tarzaniană „Înapoi la Opar” a avut succes în Spania. Cel mai mare eșec meu este „Ave Cezar Imperator!”. O istorie alternativă în cazul în care un descendent al regelui Arthur restabilește Imperiul Roman de Apus în 652. Mi-a luat un deceniu să colectez documentația privind această perioadă tulbure. Editorul meu nu a făcut nimic să-l promoveze. Încă îl mai rescriu și-l amplific. Am în pregătire o serie în care un nou împărat roman a oprit expansiunea arabă, rade Mecca, cucerește Orientul Apropiat și declanșează Renașterea și Revoluția Industrială în Europa a cu șase sau șapte secole înainte. Am vorbit cu un editor care mi-a spus: „Nu vreau probleme cu islamiștii”. Și ne aflăm în Franța. „Trouble-fête” a fost publicat de un site curajos. „Chemarea lui Superman” este încă nepublicat în limba franceză. Acest lucru este, de asemenea, valabil și în cazul unor texte și articole trimise în România, Spania, Italia, Bulgaria, Estonia și Suedia. Un roman scurt al istoriei mele viitoare, „Planeta revoltată” trebuia să fi apărut în revista românească „Ficțiuni” în anul 2001. Probabil că a dispărut și că traducerea dacă mai există, doarme într-un sertar.
Am un prieten italian care s-a oferit voluntar să-mi traducă articolele darașa ceva nu produce bani. Editorii chiar îmi datorează bani. Inutil să spun, eu nu trăiesc din scris și am ales în mod conștient dificultatea. Aceasta este o ocupație ilustră. Mă tem că nu sunt singurul autor de SF francez într-o asemenea situație. În mod ideal, a scrie și a te ocupa și de niște afaceri care produc bani, e ceva inteligent. Am încercat, dar este o adevărată cuadratură a cercului și nu am găsit încă formula.
Fandomul mondial SF este astăzi unul decrepit, fandomul european la fel. Europa este un continent decrepit. Vârsta medie a populației europene este de peste 40 de ani, exact vârsta medie a francezilor. Se estimează că în maxim 20 de ani, vârsta medie a europenilor va fi peste 50. Procentul bătrânilor l-a depășit pe cel al tinerilor peste tot în Europa iar populaţia activă și populația totală europeană descresc. Paradoxul este că Franța este singura țară europeană care are o rată de reînnoire consistentă a populației și se estimează o creștere a populației sale la 75 milioane de oameni până în 2050, probabil unul dintre cele mai numeroase popoare în Europa viitorului precum turcii. În mod clar, declinul demografic european va conduce la declin socio-economic și cultural. Un continent de boşorogi? Senilitate continentală? Ce va fi în viitor? Un viitor de-a dreptul SF?
Nu sunt de acord. Fandomul european a evoluat foarte mult. Nu vorbesc despre strămoși (din categoria cărora fac parte) care au făcut şi ei ce se putea face, cum ar fi publicarea de fanzine având circulație restrânsă, unii dintre ei continuând cu această activitate. Vorbesc de numărul participanți activi în mass-media electronică, o prezenţă care se multiplică.
Mai putem vorbi de fandom? Internetul a „federalizat” toate vârstele și provenienţele : amatori, scriitori profesioniști și debutanţi. Site-uri în toate limbile europene edifică o nebuloasă diversă și dinamică, fenomen ce va evolua, fără îndoială, și va influenţa din ce în ce mai mult SF-ul.
Un exemplu, fandomul estonian a sărit peste etapa tipăriturilor direct la electronic şi digital.
Actualul şi viitorul declin al populației europene nu va afecta încă Franța și Turcia, dar amenință mai ales Germania și Rusia (ale cărei rate devastatoare de mortalitate, suicid şi emigrare și natalitatea uimitor de scăzută, îi vor reduce populaţia la mai puțin de o sută de milioane de locuitori în câteva decenii). Declinul economic la nivel de continent, exacerbat de criza din 2008, dezindustrializarea în favoarea unor țări de lumea treia, unde populaţia este exploatată mai sălbatic decât evul mediu, și acapararea tuturor resurselor planetei cu o rapacitate imbecil-animalică de o minoritate ce în ce mai mică, favorizată de ultra-liberalism, constituie adevărata frână demografică. Un „baby boom” și reconstrucția consecutivă unui viitor război mondial ar fi remediul, dacă vor mai exista supraviețuitori.
Mulțumesc, Jean-Pierre!
© Cristian Tamaș
Traducere de Cristian Tamaș
Jean-Pierre Moumon (n. în 1947, Toulon), autor, traducător, critic, eseist, editor. A utilizat multe pseudonime, Jean-Pierre Laigle, Constantin Gavriski, Karlheinz Debon, Marie-France Kubilius, Rémi Maure, Remi-Maure.
A publicat romanele „Ave Caesar Imperator” (2008), „Retour à Opar” (2008), „Rendez-vous avec le destinée” (2012), o culegere de articole pe teme SF, „Planète pilleuses et autres thématiques de la science-fiction” (2013), mai multe povestiri în diferite reviste (Solaris, AOC, etc.) și antologii, printre care: „Le cité des morts“ (publicată și în limba română, în Almanahul Anticipația, 2007), „Mon journal pendant la crise“, 1 și 2 (2011), „Terraformer la Terre“ (2011) etc.
Și, nu în ultimul rând, este și traducător din mai multe limbi, printre care și din limba română (a tradus din Vladimir Colin, Gheorghe Săsărman, Mihail Grămescu, Lucian Merișca, Alexandru Ungureanu, Rodica Bretin) pe care i-a publicat în revista sa Antares (http://forums.bdfi.net/viewtopic.php?id=3053) în anii 80. În CPSF Anticipația nr.7/ mai 2013 i s-a publicat articolul „Mitul lumii inframercuriene”, în traducerea Simonei Brânzaru și în revista Nautilus online, eseul „Planetele rapace” (traducerea Cristian Tamaș).
Bibliografia sa poate fi accesată pe site-ul Noosfere:
http://www.noosfere.org/icarus/livres/auteur.asp?numauteur=-51552&Niveau=Romans
