I. Semeion
Sala geme de lume. Lămpile împrăștie o lumină cafenie peste creștetele spectatorilor. Difuzoarele zumzăie discret. Scena e scăldată de razele orbitoare ale reflectoarelor. Deasupra murmurului entuziast vuiesc elicele aparatelor de aer condiționat, neputincioase în fața zăpușelii și a flăcărilor ce ard în sufletele celor adunați. Stropi de sudoare se preling pe capul pleșuv al unui bătrânel, se scurg printre genele sale rare și îi umezesc ochii. Ochii soției sale sunt deja umezi, pregătiți să înfrunte lumina. Nepoțelul plânge de-a binelea, dar nimeni nu-l aude. Există și scaune, dar lumea preferă în general să stea în picioare. Băiatul ar vrea să se așeze, îl dor picioarele, însă trebuie să învețe o lecție importantă: durerea înnobilează sufletul. De dragul canonului. Stă cu nasul aproape pironit în faldurile femeii corpolente dinaintea lui. Sub pliurile fustei, pliurile cărnii freamătă cu însuflețire, lăsând urme purpurii pe interiorul coapselor. Răni ce trebuie îndurate și vindecate în cele din urmă, tot de dragul canonului. Unii tușesc, alții suspină. Sughițul pare ușor deplasat, grăbit, nerușinat. Convulsiile sunt destinate unui grup restrâns de norocoși.
Zumzetul difuzoarelor se aude tot mai limpede. E zvonul unui nor îndepărtat de lăcuste. Lămpile ce decorează pereții laterali se sting, două câte două, din față în spate. Murmurul se preschimbă în rumoare. O femeie își înăbușe un țipăt, dar înfrânarea ei trece neobservată, căci în aceeași clipă zeci de alte glasuri sfâșie încăperea. Din cele patru colțuri ale sălii se pogoară vuietul trompetelor, în ritmuri agile de tobă. Toate privirile se îndreaptă spre scenă. O pădure de mâini se înalță spre tavan. Se spune că la Tunguska, pădurea a luat foc înainte ca meteoritul să lovească suprafața ținutului Karsnoiarsk. Unii susțin chiar că meteoritul s-ar fi dezintegrat în aer, fără să atingă solul siberian.
Înainte ca tavanul să se topească de-a binelea, muzica amuțește. Mulțimea îngheață.
– Frați creștini! răsună glasul în boxe. Ne-am adunat și azi în număr mare să-l primim pe cel ce vine să vorbească în numele Lui, pe cel ce ne-a arătat că lumina Mântuitorului strălucește în fiecare dintre noi!
Urale.
– Binecuvântați suntem să-l avem printre noi, continuă glasul. Dar nu vă lăsați orbiți de propriile nevoi și nemulțumiri lumești. El nu răspunde decât chemării Unuia singur, și Acela va hotărî care dintre noi va primi binecuvântarea lui. Cu inima curată să-l întâmpinați, cugetul să vă fie limpede, sufletul deschis, dorința modestă… cine are urechi de auzit să audă, și ochi de văzut să vadă!
Șuvoi de urale și aplauze. Zidurile clădirii stau să se prăbușească. Glasul face o pauză mai lungă. Se apropie clipa.
– Fraților…, rostește nevăzutul comper, de data aceasta pe un ton mult mai grav, aproape enigmatic. Joel!
La auzul numelui, mulțimea izbucnește într-un cor frenetic de urale, plânsete, vorbe aruncate în sân și în sânul aproapelui. Unii se strâng în brațe, alții își saltă copiii pe umeri, unii sunt prea pătrunși de grația momentului pentru a protesta împotriva obstrucționării scenei, alții –o mână doar – nu.
Minutele trec și cei adunați amuțesc unul câte unul. Undeva în colțul umbrit al scenei apare o siluetă măruntă. Cu pași timizi dar calculați, silueta pornește spre conul de lumină ce învăluie pupitrul din centru. Un foșnet dulce însoțește fiecare pas al omulețului. Tălpile sale goale electrizează podeaua rece, împrăștiind fiori de ardoare prin mulțime. Când silueta lui învăluită în umbră întâlnește lumina reflectoarelor, omulețul se transformă într-un glob incandescent de flăcări albe. În mijlocul globului de foc strălucesc două puncte albastre, din care se revarsă izvoare albe de văpăi. Efectul durează câteva secunde, după care reflectoarele își domolesc bătaia, iar în locul stelei în născare apare un băiețel de vreo șase ani, înveșmântat într-o haină de pânză albă, ce-i lasă brațele și genunchii dezveliți.
Joel, minunatul copil, cu pielea albă ca marmura, cu ochi albaștri, adânci ca străfundurile mării, spân ca băieții din Pripiat, își privește auditoriul cu blândețe și candoare, iar publicul îi răspunde cu priviri calde, încremenite, și cu o tăcere evlavioasă.
Băiatul nu mai plânge și sandalele îi par dintr-o dată mai confortabile. Se înalță în vârfurile degetelor și încearcă să-l zărească mai bine. Freamătul coapselor femeii încetează și ca prin minune un balsam răcoritor îi mângâie rănile.
Joel urcă treptele podiumului, unde poate fi văzut de toată lumea, și rostește:
– Pace vouă!
Cine-ar fi crezut că un trup atât de mărunt stăpânește un glas atât de pătrunzător? Unii ar fi spus că un cor întreg de heruvimi s-a prăvălit peste capetele mulțimii. Că ropotul ploii și clipocitul izvoarelor, întrepătrunse, foșnetul frunzelor de stejar și șuierul vântului prin scorburile copacilor, îndoite cu murmurul vinului turnat în cupe de aur, toate s-au împletit șuvoi în acele două cuvinte.
Joel își depărtează brațele, chemând parcă mulțimea la el, își lasă capul ușor pe spate și închide ochii. Pentru câteva clipe, trupul său mărunt pare să cedeze sub povara veacurilor păcătoase, chipul lui se schimonosește ca biciuit în caznele martiriului, iar în palmele sale neprihănite se cască două găuri. Un vuiet prelung de spaimă și admirație străbate mulțimea. Ici-colo câte-un țipăt stingher, dar majoritatea știe la ce să se-aștepte.
Pe chipul lui Joel se așterne o liniște divină și din palmele sale crestate țâșnesc două flăcărui roșiatice. De data aceasta, numărul celor uluiți e mai mare și reacția e pe măsură. O femeie scoate telefonul mobil din poșetă să fotografieze, dar este prompt admonestată de cei din jur. Câțiva copii izbucnesc în plâns. Însoțitorii îi prind cu delicatețe de mâini și le șoptesc cuvinte de mângâiere.
Mâinile lui Joel, din care izvorăsc în continuare văpăi colorate, se înalță încet, încet, și se unesc deasupra creștetului în rugăciune. Pentru o fracțiune de secundă, flăcările dispar și imaginea băiatului aduce stingheritor de mult cu un tânăr învățăcel yoghin, încleștat în anjali mudra, însă mulțimea e mult prea captivată pentru a băga de seamă. Apoi, la fel de lent, mâinile lui Joel se descleștează și revin la poziția lor inițială. Crestăturile au dispărut, dar acum o flăcăruie și mai luminoasă izvorăște din creștetul băiatului. Un „Aaaah” prelung străbate mulțimea, amestec de groază și satisfacție.
Pleoapele băiatului se deschid larg, iar ochii săi uriași strălucesc puternic în nuanțe violacee și azurii. Glasul său coboară cu două octave, dar își păstrează ceva din susurul heruvimic:
– Barukh atah Adonai Eloheinu melekh ha’olam, she’asa nisim la’avoteinu ba’yamim ha’heim ba’z’man ha’ze.[1]
– Amin, îngână câteva voci, familiarizate cu repertoriul băiatului.
Restul se mulțumesc să caște larg gura, încercând parcă să soarbă vorbele lui Joel, să-și hrănească sufletul hulpav.
– Ce-a spus, bunico? întreabă băiatul, pe care picioarele începuseră să-l doară din nou și gândul îl poartă fără vrerea lui la scaun.
– Șșș, ascultă.
O fetiță de vreo trei anișori, cocoțată pe umerii tatălui ei, bate stângaci din palme și chicotește. Tatăl așterne o mână tremurândă pe mânuțele ei și șoptește:
– Șșș.
Glasul lui Joel revine la înălțimea lui obișnuită, dar parcă mai melodios ca înainte:
– Ecce ancilla Domini. Causa nostrae laetitiae, vas spirituale, vas honorabile, vas insigne devotionis. Fiat mihi secundum verbum tuum.
Flacăra din creștetul său se înalță și mai sus.
– Sicut in caelo et in terra, răspund câțiva îndrăzneți.
După câteva clipe de tăcere mormântală, Joel înalță mâinile întru lauda Domnului și mulțimea îi urmează exemplul, izbucnind într-un cor furtunos de urale și cuvinte de slavă.
Rumoarea se mai potolește și Joel își lipește strâns pleoapele. Treptat, focul ce-i izvorăște din căpățână scade, și într-un sfârșit dispare cu totul. Când își aruncă din nou privirile asupra mulțimii, în ochii lui se citește mirarea și inocența unui copil de șase ani. Lacrimi calde îi scaldă obrazul iar pe fruntea lui, la început ca o părere, apoi tot mai vizibil, înflorește o cruce purpurie…
II. Terata
După predică, Joel se retrage în culise, iar glasul călduros dar autoritar din difuzoare roagă asistența să aibă răbdare până băiatul își adună puterile pentru ultima parte a întâlnirii. Bărbați și femei, bătrâni și tineri, cu toții zâmbesc larg și simt că povara traiului lor cotidian s-a scurs odată cu lacrimile și broboanele de sudoare ce impregnează acum mocheta maronie. Pe scenă își fac apariția doisprezece tinere ce poartă aceleași veșminte de pânză albă. Unele dintre ele poartă și cutii mari de carton, prinse cu sfoară de gât. Altele țin în brațe laptopuri. Patru dintre ele coboară treptele podiumului și pătrund în miezul mulțimii cu un vas alb de marmură, urmate de o a cincea care duce o damigeană uriașă cu apă, pe care-o golește în vasul ornamental.
În scurt timp, pe scenă își face apariția și Joel, care, în ciuda antractului, pare sleit de puteri.
– Se pare că pregătirea predicii și îndelungatele ceasuri de rugăciune asiduă l-au înfometat pe preaiubitul nostru Joel, răsună glasul în difuzoare. La urma urmei, e și el om ca noi toți.
Câteva exclamații de simpatie străbat mulțimea.
– Cine e gata să împartă o bucată de pâine cu micuțul nostru prieten?
Oamenii nu se așteptau la o asemenea invitație și, cu toate că unii mai au câte-un baton de ciocolată sau o banană – pentru cei mici – chemarea îi nedumerește puțin. Mesajul trebuia luat literalmente – căci pâine nu prea avea nicicare la el – sau erau admise și alte soiuri de alimente? Până să se dumirească, Joel ridică o mână și rostește cu un glas mult mai apropiat de cel al unui copil de vârsta lui:
– Prieteni, vă mulțumesc din tot sufletul, însă hrana mea e cuvântul Domnului.
Dar chiar în acea clipă, o cioară grivă își ia zborul de pe-o grindă, planează deasupra mulțimii și aterizează lin pe mâna băiatului, așezându-i o bucățică de pâine în palmă. Joel îi mulțumește ciorii și înghite ofranda. Înainte ca adunarea să dea glas uluirii, o a doua cioară poposește pe mâna băiatului și lasă o altă bucățică de pâine să-i cadă din cioc. Apoi o a treia, apoi a patra, și tot așa.
– Și eu vreau mami, și eu vreaaau! spune băiețelul, bătând încântat din palme.
Maică-sa scoate un baton de ciocolată din poșetă și i-l vâră iute în palmă.
Cuprinși de extazul miracolului, câțiva credincioși își înalță mâinile spre cer, dar în palmele lor nu poposește nici o cioară. Hrana sfântului Duh este însă îndestulătoare.
După încheierea festinului, Joel coboară scena și se adresează mulțimii:
– Fraților, am petrecut două ceasuri împreună. Ați venit aici însetați și nădăjduiesc că v-ați îndestulat. Dar omul cunoaște mai multe feluri de sete, iar aici e zăpușeală mare. A sosit clipa să vă udați și gâtlejurile uscate.
Și îndată pătrunde prin rândurile credincioșilor, care se trag din calea lui, și se apropie de vasul marmorat. Tumultul crește.
– Atinge-mă Joel! Joel, copilul meu nu poate… Joel, binecuvântează-mă… Joel, Joel…
Una dintre fete așează o cană pe marginea bazinului.
– De la stropii de rouă ce ne întimpină în zori de primăvară, la neaua ce ne împovărează streșinile pe timp de iarnă, apă suntem și țărână, și țărâna în pământ se-ntoarce, iar apa Domnului i-o închinăm. Dar vouă altceva să vă alinte buzele. Căci stă scris: Toată lumea servește vinul bun la început și apoi vinul slab după… dar eu pentru sfârșit l-am păstrat.
Cu un surâs misterios pe buze, Joel își scufundă mâinile în vasul cu apă. Credincioșii formează un cerc compact în jurul lui și sub privirile lor, lichidul străveziu capătă o nuanță rozalie, apoi devine tot mai sângeriu. Joel rostește o scurtă binecuvântare și scoate încet mâinile din vas. Scufundă cana înăuntru, o umple până la jumătate și o întinde celui mai apropiat dintre oameni.
– Luați, beți și vă bucurați.
Tânărul se apropie cu pietate, cuprinde cana cu ambele mâini și o duce la gură.
– Vin! E vin!
Un suspin prelung străbate mulțimea și cercul din jurul băiatului se strânge și mai mult. Tinerele au coborât între timp de pe scenă și se plimbă printre credincioși, adresându-le vorbe calde și poftindu-i să-și exprime susținerea – lumească – pentru Fundația Joel.
– Fraților, vă rog, e pentru toată lumea. În plus, știu că unii dintre voi ați bătut cale lungă să ajungeți aici. De aceea, în partea asta a vasului e must.
(Acesta a fost al patrulea și cel din urmă miracol al lui Joel, dar oamenii nu i-au priceput tâlcul).
III. Erga
Coridorul e pustiu și rece. O siluetă măruntă își târăște tălpile goale pe gresia umedă. Pe măsură ce înaintează, plafonierele – care împrăștie o lumină palidă, albăstruie – se sting, una câte una, din spate în față. Difuzoarele zumzăie discret. Silueta se oprește în fața unei uși albe, cu hublou străveziu, ezită câteva clipe, apoi intră.
Bărbatul stă aplecat asupra unei măsuțe, cu spatele la el. Vorbește la telefon și mâzgălește ceva pe o foaie. Ușa se închide cu un țăcănit surd. Bărbatul își întoarce ușor capul, fără să se dezlipească de telefon.
– A, Joel, ce dracu, unde-ai stat atâta? șuieră el, acoperind receptorul cu palma. Hai, hai, du-te înăuntru.
– Da, doctore Canty.
Cu pași tărăgănați, Joel își taie drum prin mulțimea de aparate și mașinării ce împânzesc laboratorul. Unele îl întâmpină cu câte-un „bip” sau „ping”. Altele rămân mute. Pe măsură ce înaintează, aerul devine tot mai rânced. Se oprește în dreptul unei cisterne suspendate din care atârnă câteva tuburi subțiri. Pe etichetă stă scris: „vinstant”.
– Joel! strigă un glas de copil.
Joel cunoaște glasul, dar rămâne pe loc.
– Joel! insistă copilul. Hai să te joci cu noi.
Undeva în dreapta, la un panou uriaș de comandă, prevăzut cu microfoane și orgă de sunete, doi bărbați poartă o discuție aprinsă. Din când în când unul dintre ei izbucnește în hohote guturale de râs. Joel se apropie tiptil de masa lor.
– Hai că ești prea de tot, zău, spune unul dintre ei. Chiar vrei să-ți râzi pe față de ei? Din ce dracu de evanghelie ai mai scos-o și pe asta?
– Ai auzit de apocrife, Mark? Evanghelia după Toma.
Dintr-un difuzor aflat la marginea panoului de comandă izvorăște un glas călduros dar autoritar. „Iar dacă unii vă vor spune: «Iată Împărăția este în cer, atunci păsările vă vor întrece.» El însă vă spune că Împărăția este înlăuntrul vostru…”.
-…Ei, și exact în clipa asta, când sărmanii se caută de coji de pâine, hop, zboară ciorile la copil! Hai că-i bună!
– E prea de tot, insistă celălalt, dar râde cu poftă.
Joel se apropie de Mark și îi așează o mână plăpândă pe umăr.
– A, Joel, mă bucur să te văd. Cum a mers, bine?
Joel se lipește de brațul bărbatului și-l strânge l-a piept. Mark zâmbește și îi spune cu glas duios:
– Hai, Joel, du-te să te joci cu copiii. Avem treabă aici.
Joel îi strânge și mai tare brațul la piept și îl privește cu ochi rugători.
– Drăguțu’ de tine, spune Mark și-l mângâie pe creștetul pleșuv al capului. Hai, fuguța.
În spatele unui rând de rafturi ticsite cu fiole și piese de schimb se înalță un container uriaș, cu pereți translucizi. Doi copii cam de vârsta lui Joel, rași în cap, cu veșminte de pânză, își fac de lucru cu manetele unei console și râd în hohote. Înăuntrul containerului, două ciori grive zboară cu viteză una spre cealaltă, dar evită impactul în ultima clipă. O a treia cioară zace pe podea, nemișcată. Din căpățâna ei crăpată se ițesc câteva circuite.
– Trei milioane doar la ultimul turneu! se aude glasul răspicat al doctorului Canty. Și ăsta-i de la unul singur. Până la sfârșitul trimestrului vom avea pe puțin o sută… Evident… Păi ce să mai stați pe gânduri… e urgent.
Joel ocolește containerul și se oprește în fața ușii din capătul laboratorului.
– Joel, nu vii să te joci cu noi? Te las să te joci cu cioara mea, că-i mai rapidă.
– Ba nu-i, se opune celălalt, vădit insultat.
Miasma râncedă pare să vină din dosul ușii. Joel stă câteva clipe pe gânduri, apoi intră.
Încăperea e un labirint de monștri metalici, instalații medicale, panouri de comandă, ecrane largi de monitorizare luminate strâmb de lămpi dispuse în fel și chip. În miezul fiecărei structuri labirintice, învăluit ca pântecul matern, se află câte un pat.
Joel trece în grabă pe lângă primul pat, de unde un băiețel fără o mână îi zâmbește tâmp. Al doilea pat e gol, dar pe așternuturile șifonate se zăresc pete mari, stacojii. În al treilea pat doarme un copil. Trupul său plăpând zace ascuns sub faldurile unei plăpumi albe, dar mâna lui dreaptă e suspendată într-o instalație cu un păienjeniș de brațe robotice. Pielea antebrațului e despicată și atârnă de-o parte și de alta a mâinii, iar prin țesutul cărnos se zăresc vene metalice și tuburi de silicon. Îndărătul unor draperii de nailon, un băiețel stă adormit pe un scaun. Două brațe metalice coboară o bucată ovală de țesut alb peste capul său lipsit de scalp. Un bărbat și o femeie asistă în tăcere la procedură. Bărbatul îl zărește pe Joel și strigă:
– Hei, n-ai ce căuta aici. Ieși imediat!
Joel iuțește pasul, dar își continuă drumul prin măruntaiele monstrului. Ochii săi albaștri sunt podidiți de lacrimi. Alte glasuri încearcă să-l oprească din drum, dar nu le dă ascultare. Acum e aproape în fundul încăperii, unde mirosului rânced i se adaugă un iz de aer carbonizat. În urma sa se aude zgomot de pași grăbiți.
– Vino înapoi!
Joel se strecoară iute în spatele unei draperii glisante, ce izolează un pat metalic. Răsuflă greu și lacrimile îi curg șiroaie pe obraz. N-ar vrea să deschidă ochii. Îi deschide. În pat zace un Joel, plăpând, în veșminte de postav alb, cu țeasta complet carbonizată. În miezul amestecului de piele arsă și fire metalice se cască o gaură neagră. Joel se strecoară sub așternuturile albe, se lipește de trupul său și încearcă să adoarmă.
© Alex Maniu
Alex Maniu s-a născut pe data de 13 decembrie 1985 la Timișoara.
Este absolvent al Facultății de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea de Vest, Timișoara, secția Științe Politice. Masterat la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, Universitatea de Vest, Timișoara, secția Studii Americane.
Autor și traducător.
A tradus pentru editura Nemira romanele „Fata modificată” (The Windup Girl) de Paolo Bacigalupi, „Hoţ şi dragon”/ Dragon and Thief (2008) și „Soldat şi dragon”/ Dragon and The Soldier (2009) de Timothy Zahn, „Abhorsen” de Garth Nix, „When Beauty Tamed the Beast” de Eloisa James, „The Other Family” de Johanna Trollope, „A Very Maui Christmas” de Mary Carter și „The Social Climber of Davenport Heights” de Pamela Morsi.
A tradus proză scurtă pentru editura Nemira în antologiile Gardner Dozois vol I, II, III, IV) : Ken MacLeod – „O speţă de concordie”, Neal Asher – „Blând grăia măcăreţul”, Chris Roberson –
„Muntele de aur”, Gwyneth Jones – „Punct de sprijin”, Elizabeth Bear – „Vise şi trenuri”, Pat Murphy – „Vorbeam din adâncuri”, Paul Di Filipo – „Sisif şi străinul”, Robert Reed –„Dragonii din vâlceaua însorită” și proză scurtă din antologia Horror and Fantasy : Dave Hutchinson – „Contur în cretă”, Joe Hill – „Masca tatălui meu”, Theodora Goss – „Mărturia unui văduv” și pentru editura Milennium, „Îi aranjăm angro” de Neil Gaiman și „Ospățul sfintei Janis” de Michael Swanwick.
A tradus de asemenea articole pentru ediția românească a Enciclopediei Britannica.
Între ianuarie 2006 – Iulie 2012, a fost redactor la Helion SF Magazin, Timișoara, unde a publicat texte
originale, traduceri, recenzii și diverse articole : „Urzim Măria Ta” (nr. 4, septembrie 2010), „Turbion” (nr. 4, septembrie 2010), „Kilgore Trout față cu plutocrația” (nr. 4, octombrie 2010), „Metamorfoze în universul Dune” (nr. 5-6/2011). A contribuit la realizarea unor evenimente cu tematică SF, în cadrul clubului Helion sau în colaborare cu organizatorii Student Fest 2007 și a fost unul dintre delegații români la Eurocon-ul din 2010 (Cieszyn/Cesky Tesin). În Revista SRSFF a publicat povestirea „Colosul”, serialul „Science fiction si fantasy in muzica rock” (I, II, III, IV) și articolul „Muieti îs starcii”.
Colaborator ocazional al revistei Orizont (Uniunea Scriitorilor Timișoara)
[1] Binecuvântat ești tu Doamne Dumnezeul nostru, Rege al universului, care-ai săvârșit minuni pentru strămoșii noștri în vremurile acelea.
Sincer, mi se pare periculoasa alaturarea aceasta intre Iisus si genul SF. Diferenta este uriasa: Iisus este real, recognoscibil prin traditie, VIU, pe cand ce intentionati dvs. sa produceti este alaturarea dintre VIU si MORT care este blasfemiator din punct de vedere crestin-ortodox. Oamenii au nevoie de un nou Iisus, al imaginatiei? Oare ravna pentru traditie, pentru descoperirea lui Hristos printr-o relatie vie cu icoana duhovnicului etc., nu sunt suficiente ? De ce avem nevoie de hristosi plamaditi in minte?