-Fragment –
Marea problemă a oricărui autor de literatură a imaginarului – genul proxim al SF-ului, care presupune mișcarea textuală într-un univers cu écart apreciabil față de real – este verosimilizarea.
Cititorul trebuie considerat prin definiție o persoană recalcitrantă, puțin dispusă să accepte lucruri fundamental diferite de ceea ce vede, aude, pipăie, gândește. În cazul oricărei forme de literatură trebuie stabilit așa-numitul Contract de Ficțiune, între emițătorul și receptorul textului, pe baza căruia receptorul „își suspendă voluntar incredulitatea” (Gérard Cordesse). Altfel, dacă în carte scrie „era soare” și te uiți pe fereastră și vezi că plouă, arunci cartea cât colo.
În cazul literaturii imaginarului, stabilirea Contractului de Ficțiune este, evident, mai dificilă decât în cazul literaturii zis realiste, stresul de adaptare la care este supus cititorul fiind mult mai mare.
Și atunci, autorul utilizează tot felul de „trucuri” menite să-l facă pe cititor să alunce pe nesimțite „altundeva și mâine”. H.G.Wells, de pildă, recomanda ca, îndată ce convenția fantastică a fost enunțată, tot ceea ce urmează trebuie să se supună regulilor realismului celui mai stict, acumularea de detalii prozaice despre inexistent urmând să facă la un moment dat „masă critică” și să-l arunce pe cititor în universul imaginat – „Războiul lumilor” rămâne un triumf al acestei metode.
Philip K.Dick, un alt titan al genului, este adeptul detaliului șoc care intervine brusc într-o narație aparent terre à terre, declanșând un arc voltaic între cititor și text – „Joe Chip apăsă pe clanță. Clanța spuse: Cinci cenți”.
Ray Bradbury folosește forța imaginii poetice, care poate face uitate orice aberații tehnice și chiar logice ale lumii inventate.
Lem și Borges fabrică niște colosale bibliografii și istorii apocrife. Iar la alți autori pur și simplu nu se poate decela modalitatea prin care reușesc să te atragă dincolo de real : un exemplu perfect – singularul Dino Buzzatti.
Karel Čapek se deosebește de toți aceștia prin faptul că, aparent, nu dorește să verosimilizeze nimic. Speculația științifică este nebuloasă (deși, sau tocmai pentru că, scriitorul Čapek este inventatorul unui concept „științific” superfecund pentru SF – robotul), peste amănuntele logice se trece pur și simplu, textul nu ar valențe poetice, predomină enormul, grotescul, fabulosul.
Čapek reușește totuși să cupleze cititorul la textul său, și o face slujindu-se de umor – o soluție minimală, totuși, retezând acel sense of wonder de care vorbesc americanii și deschizând calea spre categoria interesantului.
Câteva exemple din „Fabrica de absolut” :
„Dumnezeu nu e chiar atât de nesfârșit cum spun catolicii; are în medie, vreo cinci sute de metri, dar la margini e ceva mai slab” ;
„Ne luăm angajamentul să Vă (e vorba tot de Dumnezeu – n.m.) fabricăm cu discreție, fără întrerupere, într-o cantitate căreia vom conveni ; în schimb, Domnia Voastră se angajează să renunțe la orice manifestare divină, pe o rază de atâția și atâția metri de locul de producție” ;
„Un moment. Lansați imediat denumirile atomobil, atomotor, atomotivă, s-a înțeles ?”;
„Războiul anglo-japonez oprit. Motivul : lipsă de interes din partea opiniei publice”.
Acest „făcut cu ochiul” al autorului conține, dincolo de umorul de bună calitate, mesajul „Nu luați lucrurile prea în serios !” care te face să citești mai departe. O încrâncenare logic-descriptivă, placată pe inconsistența iptezelor „științifice”, ar fi dus la rezultate catastrofale – pericol pe care Čapek, cu instinctul său de mare scriitor, îl evită elegant.
Și odată ajunși în lumea lui Čapek, ce ne așteaptă acolo ? Epică, personaje, imagini de neuitat ? Nicidecum. Loc de toate acestea țin la Čapek, ideile (a studiat filosofia). El este un excelent eseist. Pentru că face parte dintre cei care cred că o idee se poate exprima cel mai bine punând-o într-o povestire, a scris „Război cu salamandrele” (transparentă satiră a fascismului și a totalitarismului în general), „R.U.R.” (echivalentul cehesc al lui „Brave New World”), „Krakatit” (un fel de „Hiperboloid al inginerului Garin”), „Rețeta Makropolos”, „Boala albă”, „Fabrica de absolut”.
„Fabrica de absolut” este rezumabilă într-o singură frază, ce-i drept extraordinară :
„Nici credincioșii, nici ateii nu au nevoie de un Dumnezeu adevărat și activ”.
Religia nu are de ce să-l introducă pe Dumnezeu în lume. Orice religie.
Or, inginerul Rudolf Marek chiar asta face. Îl fabrică pe Dumnezeu în cantități industriale și-l aruncă în lume.
Rezultatele sunt terifiante.
Pioșenia, iubirea de aproape, actele caritabile adunate puhoi la scară planetară, distrug pur și simplu omenirea. Relațiile economiei de piață sunt compromise, crizele de supraproducție provocate de munca dezinteresată alternează cu penuria și recesiunea.
Începem să ghicim în spatele bisericii o altă țintă a satirei lui Čapek, care ține tot de religie: comunismul.
Catastrofa pe care o va provoca încercarea de a face societatea să funcționeze pe principiile eticii și echității, altruismului și sacrificiului de sine, și nu pe baza legilor naturale (rapacitate, egoism și profit) ale economiei de piață, este intuită de Čapek cu o mare forță vizionară :
„ – A pus stăpânire pe amândouă. A înșfăcat și industria și masele. În felul ăsta are în mână totul. După toate aparențele, vizează dominația mondială. Da, da, așa stau lucrurile, dragă Marek.”
G.H.Bondy, bancherul de geniu care expolatează ideile inginerului Marek, spune profetic :
„În decursul istoriei, lucrurile cele mai lipsite de sens au fost întotdeauna planurile precise, aplicate cu obstinată consecvență.”
Iar inginerul Marek pune epitaful : „Revoluție poți face oriunde vrei, numai în organele administrației nu ; de-ar fi să pui la cale și sfârșitul lumii, ca să reușești trebuie să distrugi mai întâi Universul și abia pe urmă autoritățile publice. Da, Bondy, așa stau lucrurile. În al treilea rând, s-a apucat, asemenea celui mai naiv dintre teoreticienii comuniști, să suprime moneda, paralizând în felul acesta, dintr-o dată, circulația produselor. Habar n-a avut că legile pieții sunt mai puternice decât legile divinității. N-a știut că producția fără comerț e pur și simplu un nonsens. N-a știut nimic.”
E de mirare cum s-a tipărit în România comunistă această carte, a unui mare satiric, esențial și virulent anticomunist încă de pe când reptila se afla în ou – „Fabrica de absolut” a fost scrisă în 1921.
Încă o dovadă că admirabila noastră cenzură cea de toate zilele, fie n-a vrut, fie n-a știut unde să se uite.
Textul a fost publicat în revista Fantastica cu permisiunea autorului. Îi mulțumim.
